La moara din Greci

"Munţii, apa şi câmpiea/ Au iubit tovărăşiea"

Cum treci de centura Capitalei, intri în­tr-o lume nedefinită: nici oraş nu mai e, dar parcă nici sate adevărate nu sunt. Desigur, de o parte şi de alta a şoselelor se în­tind câmpuri cultivate, mărginite de trupuri fi­rave de păduri. Microbuze burduşite cu localnici trec încoace şi încolo. Pare că Bucureştiul, oraş lacom, îşi întinde până departe braţele, să apuce cât mai mult din lumea care îl înconjoară. Din loc în loc, zăreşti câte un fost conac boieresc, ru­inat. Sau câte o moară veche. Mulţi dintre cei care locuiesc prin aceste sate au serviciu la oraş sau sunt chiar orăşeni care s-au mutat aici, ca să guste din dulceaţa traiului la ţară, fără să se rupă în­să de viaţa ispititoare a oraşului. Vor să unifice în sufletul şi viaţa lor cele două lumi, satul şi oraşul. Acolo unde alţii văd un conflict irecon­ci­liabil, pe principiul "ori una, ori alta", aceşti fluidizatori de graniţe răspund: "şi una, şi alta". Ca să fie omul complet.

O moară vestită

Las în urmă Voluntarii şi Ştefăneştii. Şoseaua face bucle printre lacuri şi pe şesul larg, semn că asfaltul a acoperit vechiul drum de care şi trăsuri, desfăcut ca o spiţă din oraş spre Grădiştea, Fier­binţi-Târg şi, mai departe, peste câmp, spre Mizil şi viile Tohanilor. E unul dintre cele mai frumoase drumuri care pleacă din Bucureşti spre nord. Pe aici se lăsau la vale, spre cârciumile Capitalei, ca­rele cu buţi mari din stejar, pline cu vinul din Dea­lu Mare sau cu lăzi încărcate cu peşte din bălţile câmpiei. Dinspre oraş, urcau trăsurile vilegia­tu­riştilor, în ochii cărora locurile acestea musteau de mister. Aici era tărâmul legendelor şi poveş­tilor despre haiduci şi comorile lor îngropate în pă­duri întunecate. Aici se petreceau fapte tene­broase, chiar dacă sunt numeroase mânăstiri şi schituri. Nu întâmplător, Mircea Eliade a plasat acţiunea uneia dintre nuvelele sale fantastice, Şar­pele, în apropierea Căldăruşanilor.
Ajung la Grădiştea şi descopăr pe mâna stângă moara veche a lui Ciuhulescu, singura moară de de­mult, funcţională şi astăzi, prin marginea aceas­ta de Ilfov. Supravieţuirea acesteia i se datorează lui Cristian Niţu, actualul proprietar, care zilnic îmbracă salopeta de morar şi trece la treabă. A învăţat din mers meseria de morar, el fiind foto­graf. Calc pe treptele care sunt nişte vechi pietre de moară, aşezate una peste alta. Apoi, pe rampa din lemn, pe care zeci de ani au lăsat sacul din spi­nare toţi clienţii, fie ei ţărani înstăriţi sau săr­mani, fie ei muncitori ai moşierilor din partea locului. Intru în încăperea ninsă cu pulbere albă, fină. O scară din lemn urcă abrupt la etaj, unde sunt maşinării cu roţi dinţate şi curele de trans­misie. Păsări speriate zboară dintr-o parte în alta, pe sub tavan. În colţuri, pânze de păianjen scli­pesc în razele de soare care se strecoară printr-un ochi de geam. "La moara lui Iosif Ciuhulescu, ridicată în 1937, veneau şi aşteptau în căruţă şi câte trei zile, fiindcă i se dusese vestea că macină bine, face o făină de calitate. Morile din împrejurimi s-au închis una după alta. A mea e încă pe picioare, cât o mai fi" îmi spune morarul.

Destinul lui Iosif Ciuhulescu

Cristian Niţu a fost căsătorit cu o nepoată a lui Iosif Ciuhulescu şi ştie bine trecutul bătrânei mori, dar şi ne­cazurile pe care le-a îndurat pro­prietarul de altădată, din partea celor ajunşi la putere, în anii '50. "Mai întâi, i-au naţionalizat moara. Au tras un gard între moară şi casa lui, ca să nu mai treacă. Apoi, a aflat că umblă unii, pe aici, prin sat, să-l omoare. S-a urcat într-o căruţă, as­cuns sub nişte baloţi de paie, şi s-a refugiat la Bucureşti, unde a murit în mi­zerie şi sărăcie", aflu de la noul mo­­rar, care a reuşit după 1990, îm­preună cu fosta soţie, să recâştige în instanţă proprietatea. Din vremu­rile proletcultiste a rămas o frescă reprezentând chiar moara din satul Greci, având în fundal munţii şi, drept comentariu, o strofă cu mesaj colectivist: "Munţii, apa şi câmpiea/ Cu ţinutul lor masiv/ Au iubit tovărăşiea/ Deci, lucrează-n co­lectiv". Iosif Ciu­hulescu şi cei trei băieţi ai lui n-au iubit "tovă­răşiea" şi au plătit pentru asta cu pierderea averii, cu puşcăria sau chiar cu moartea. Unul dintre băieţi, Petrică, a ajuns la închisoare fiindcă a ascuns motoarele cu vreo două zile înainte de naţionalizare. Miliţia a aflat şi l-a arestat. Bietul Petrică n-a înţeles atunci forţa acelui tăvălug militar şi politic care a pornit din Est, ca să stri­vească vechea orânduire. Casa lui Ciuhulescu a fost la rândul ei naţionalizată şi transformată ba în casă de naşteri, ba în dispensar sau chiar într-o secţie a fabricii de corturi din Urziceni care a avut aici birouri şi ateliere cu 200 de muncitori. Moara din Greci e activă şi astăzi, având chiar piese originale, aduse în 1937 din Franţa. E un rai al vrăbiilor şi rândunicilor, care şi-au făcut cuiburi pe la colţuri. "Am găsit într-o zi chiar şi un şoim", îmi spune morarul. Din pă­cate, clienţii sunt tot mai puţini. Fe­meile din sat nu mai fac în casă pâine şi cozonaci. Micile pa­tiserii aduc făina de la Bucu­reşti, din marile de­pozite. Nici anima­le nu mai cresc localnicii prin gospo­dării. Cumpără lapte, ouă şi carne de la magazin. Cristian Niţu se încăpăţânează, totuşi, să ţină în viaţă bătrâna moa­ră. În urma înţelegerii cu fos­ta soţie, a rămas aici, în sat, în fosta pro­prietate a lui Ciu­hulescu. Nu a mai fost in­teresat să locuiască în Bucu­reşti.

Dragoste pe şevalet

Ioana Niţu e şi ea la a doua căsnicie. A fost că­să­torită cu faimosul cântăreţ Gabriel Cotabiţă. E pro­fesoară de limba italiană, una dintre cele mai cunoscute din Bucu­reşti, dar aici, la Greci, şi-a redesco­perit un talent pe care zeci de ani de zile l-a ignorat. "Am pictat când eram mică. M-am dus să dau examen la liceul de artă, la "N. Tonitza", în 1973. Am dat primele două probe, dar la cea de-a treia probă, de mo­delaj, am ieşit din sală. Toţi îşi ale­seseră ca temă focul. Toţi voiau să-l facă pe Prometeu. M-am dus la un liceu de italiană, apoi am făcut fa­cultatea la Craiova şi aşa am ajuns pro­fesoară de limba italiană. Nu am mai pictat timp de 40 de ani", îşi aminteşte Ioana. De ziua ei, a primit cadou de la Cristian un şevalet cu acua­rele şi pensule. De atunci, nu le-a mai aban­donat. A redevenit adolescenta care visa o carieră artistică. Nu pictează, cum te-ai aştepta, peisaje. Subiectele ei preferate sunt îndrăgostiţii şi portre­tele. Chiar şi îndrăgostiţi înaintaţi în vârstă. Pri­vesc un tablou cu doi bătrîni, îm­bră­ţişându-se tan­dru. Mesajul e foarte limpede: dra­gostea nu e sen­ti­mentul exclusiv al celor tineri. E un sentiment al tuturor vârstelor. În timpul săp­tămânii predă limba italiană elevilor de la Liceul "Ion Neculce" din Bucureşti, dar vineri seara re­vine la Grădiştea, la şe­valet. A reuşit deja să or­ganizeze mici expoziţii în Capitală. Atelierul ei de pictură e chiar într-o încăpere unde lucrau altădată muncitorii fabricii de corturi. Trei sisteme politice s-au succedat între aceste ziduri pictate, acum, în exterior, cu iederă. Lumi care păreau veşnice s-au risipit, dar zidurile construite de morarul de odi­nioară au rezistat. E un miracol că moara încă funcţionează, în timp ce vechi clădiri din împre­jurimi s-au ruinat sau au fost distruse. Zi de zi, pornite de Cristian Niţu, ve­chile mecanisme se pun în mişcare şi macină grâul şi porumbul pe care rarii clienţi îl mai aduc cu camionul. Printre ei se numără şi călugării de la schitul Balamuci, si­tuat la numai câţiva kilo­metri, în marginea pădurii. Locurile acestea ar me­rita cunoscute mai bine, dar de cei care ar şti să le admire.