Zburătorii satelor
- Şi anul ăsta, în preajma sărbătorii Crăciunului, aţi păşit cu aparatul de fotografiat pe urmele Căluşarilor din satele de sub Munţii Orăştiei. Ce vă fascinează la acest subiect?
- Îmi amintesc că eram copil când am văzut pentru prima oară parada anuală a căluşarilor, defilând prin centrul Orăştiei. Erau sute de căluşari din satele aflate în apropierea oraşului, care dansau şi colindau pe stradă, toţi îmbrăcaţi în costume populare, cu căciuli împodobite cu pene şi cu clopoţei la picioare. Păreau că zboară, nu că dansează! Oamenii îi aplaudau şi atmosfera era de mare sărbătoare, de parcă nişte fiinţe fantastice, de mult aşteptate, veniseră la noi. Copil fiind, nu mai văzusem aşa ceva şi am fost atât de impresionat, încât m-am dus acasă şi am început şi eu să sar şi să joc încercând să îi imit. Mai târziu, când am crescut, am înţeles ce sunt căluşarii, dar acea primă mirare a rămas şi am început să mă întreb de unde vine acest obicei şi ce semnificaţie are. Nu mi-am propus să fac un studiu etnografic. Proiectul meu fotografic s-a născut din aceste întrebări şi din mirarea copilului care am fost, din dorinţa de a mă apropia de aceste fiinţe fantastice care sunt căluşarii şi de a le înţelege lumea din care vin.
- De unde vin?
- Căluşarii sunt un mister, ca să nu zic o taină, şi încă mai caut anumite răspunsuri chiar şi acum, după atâţia ani petrecuţi alături de ei... Ce am înţeles este că tradiţia lor e atât de veche, încât nimeni nu mai ştie când şi de unde a pornit. Oamenii spun că aşa au pomenit din bătrâni obiceiul şi îl duc mai departe, încercând să păstreze cât mai exact şi paşii de joc, şi cântecele, care de multe ori par descântece. Este o adevărată enigmă de ce doar în satele din zona Orăştiei, şi în general în satele din jurul Munţilor Şureanu, Munţii dacilor, acest obicei s-a perpetuat alături de sărbătorile de iarnă. În sudul ţării dansul şi sărbătoarea căluşarilor au loc în timpul săptămânii Rusaliilor şi au un caracter magic declarat: căluşarii merg prin sat încercând să alunge boala şi spiritele rele, prin puterile magice cu care sunt învestiţi în timpul dansului. Dar aici, în judeţul Hunedoara, găsim jocul căluşarilor iarna, când cetele de flăcăi pornesc prin sat şi joacă pe la casele oamenilor colindând şi vestind noul an. Oricum, este o tradiţie foarte puternică şi toţi oamenii din satele de aici se pregătesc pentru acest moment al venirii căluşarilor, este foarte important pentru ei. În anul 2006, UNESCO a înscris jocul căluşarilor pe lista valorilor culturale mondiale şi cred că a făcut-o pentru tradiţia aceasta autentică păstrată în sate, şi nu pentru ceea ce vedem pe scenele de spectacol, unde se pierde esenţa obiceiului.
Zdrâncanele şi clopoţei
- E destul de diferit de la sat la sat, dar totuşi se poate contura un anumit tipic. În general, căluşarii sunt îmbrăcaţi în cămaşă ţărănească, pantaloni albi, pieptar, peste pieptar e aranjat brâul naţional de la stânga la dreapta, cureaua, căciula cu pană de fazan şi "plimbură albă" - un fel de fundă albă. De la genunchi în jos, sunt aranjate "zdrâncanele", făcute din lână în diferite culori, care atârnă până la glezne, dar şi clopoţei sau zurgălăi, fixaţi în partea de sus a zdrâncanelor. În apropierea sărbătorilor se alege vătaful, dar şi gazda, care devine baza lor de plecare şi de sosire pe toată perioada. Căluşarii umblă prin sat între trei şi zece zile şi, de obicei, prima oară merg la biserică. Acolo primesc binecuvântarea preotului, fără de care nu se poate porni la colindat. Urmează notabilităţile satului, apoi rudele şi prietenii, apoi din casă în casă. Dar la fiecare casă se ţine cont de gazdă: dacă are fată nemăritată, se joacă "a fetei", dacă are stupi, "a stuparului", dacă e preot, "a popii" şi aşa mai departe. Vătaful este cel care hotărăşte şi jocul, şi "ponturile", adică figurile speciale din timpul dansului. Numa îl auzi cum strigă: "Şapte bătăi!", "Bâta jos!", "Chipărata!", "Două hopuri!" şi căluşarii execută imediat mişcările respective. După joc, căluşarii sunt poftiţi, fie la masă, fie la un pahar de vinars şi se mai stă la poveşti cu gazda, se mai joacă câteodată chiar şi în casă. Aproape în fiecare seară, gazdele sunt invitate după aceea la căminul cultural din sat, unde căluşarii devin gazde şi îi ospătează pe invitaţi din ceea ce au primit ei, mâncare şi băutură. De-asta spun că nu se compară cu ceea ce se vede pe scena unui spectacol, pentru că în sate tradiţia e încă vie, leagă oamenii şi ei trăiesc împreună bucuria sărbătorilor.
Căluşarii şi Mihai Viteazul
- Există vreun sat în care tradiţia s-a păstrat mai bine şi jocul căluşarilor este mai deosebit?
- E greu de spus asta, mai ales că nu am fost în toate satele şi aş răni mândria căluşarilor. Pentru că sunt foarte mândri! Din ce am văzut până acum, tradiţia este foarte bine păstrată la Orăştioara de Sus, unde sunt atât de mulţi căluşari încât se fac două cete. Şi la Mărtineşti sunt căluşari buni, şi la Geoagiu. Poate ar merita o menţiune specială căluşarii din Romos, pentru că sunt cei mai diferiţi, dar şi pentru că încă au păstrat cultul străvechi al Ursului şi Ţurca. În Romos, de altfel, se ştie că în anul 1599, printre cei 112 căluşari care au participat la intrarea triumfală a lui Mihai Viteazul în Alba Iulia, au fost câţiva şi din satul lor. Iar în 1935, etnograful Romulus Vuia a dus cu el grupul de căluşari de la Romos la Londra, unde au uimit asistenţa unui colocviu de etnografie şi folclor. În primul rând, la ei, feciorii din trupă trebuie să fie neapărat în număr impar. Ei nu au doar un vătaf, ci trei, doi fiind însă la fel de bine pregătiţi ca cel mai mare şi gata să îl înlocuiască, dacă este cazul. Pe lângă căluşarii dansatori mai sunt şi doi "jupâni", tineri aspiranţi, care se iniţiază în dansul căluşarului. Jupânii umblă mascaţi şi îmbrăcaţi în mod bizar. Ei au sarcina să strângă mâncare şi băutură pentru căluşari, mergând pe la casele oamenilor. Jupânii dau alimentele în grijă celor doi "cepari", alţi membri ai formaţiei, care servesc căluşarii şi care păstrează cheile de la camera cu daruri. Jupânii au nişte măturoaie cu care lovesc pe oricine încearcă să se apropie de căluşari când ei sunt pe drum. Alături de formaţia de căluşari este şi "Ţurca", sau "Capra". Colindatul căluşarilor din Romos se încheie abia în 2 ianuarie, când se mănâncă supă de tăiţei, făcută cu apă adusă de la râu, în ciubăr, de doi căluşari. Apoi, în mijlocul satului, oamenii asistă la împuşcarea şi înmormântarea Ţurcii, prilej cu care se scriu şi se strigă defectele şi prostiile de peste an ale oamenilor din sat. Practic, este un ritual prin care ele vor fi îngropate şi uitate odată cu ţurca şi cu vechiul an. După care merg cu toţii la "gazda căluşarilor", unde se face o mare petrecere.
"Răsai soare"
- Cultul Ursului se mai păstrează?
- Ziua Ursului este în ultima zi din an, în 31 decembrie. În această ultimă zi, doar primii doi vătafi rămân îmbrăcaţi în căluşari, iar cel de-al treilea vătaf este îmbrăcat cu toate zdrâncanele tuturor celorlalţi căluşari. Este un soi de transfer de putere către un singur căluşar, care în felul acesta reprezintă Ursul. El este strunit cu un lanţ şi plimbat prin sat, pentru a primi daruri de la oameni. Darurile sunt folosite după aceea pentru petrecerea dintre ani a căluşarilor.
- În toţi anii în care aţi umblat cu căluşarii prin sate, a existat vreun moment special?
- Da, sigur. S-a întâmplat tot la Romos. În seara de Ajun, căluşarii au colindat preotul din sat, apoi, încă pe noapte, au mers şi la biserică pentru închinare. După aceea am pornit către gazda căluşarilor. Acolo erau deja adunaţi şi alţi bărbaţi din sat. Şi pe două voci, ei şi căluşarii, au început să îi cânte gazdei o colindă veche de sute de ani, răsunând peste sat, în liniştea dimineţii! Aş dori oricui să trăiască măcar o dată în viaţă această experienţă: când ei au început colinda era întuneric şi, pe măsură ce colindau, se vedea cum se ridică soarele! Când au terminat de cântat "Răsai Soare", soarele era deasupra noastră, strălucind!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
