Crăciunul care tocmai a trecut l-am petrecut în familie și am avut un singur musafir: un vechi și bun prieten pe care nu-l mai văzusem de ceva vreme. Îl cheamă Raul Baz, are 58 de ani, e profesor de matematică și autor a patru volume de poezii minunate. Numele lui poate să vă sune cunoscut, în 2010, colegul meu de redacție, Valentin Iacob, a scris despre el un articol care se numea "Când matematicienii scriu povești". Era vorba despre o carte de povești pe care Raul Baz tocmai o publicase ("Poveștile Mariei") și care cuprindea șapte texte pline de gingășie, în care Maria, eroina lor, era chiar fetița lui, pe-atunci de șapte, opt ani. Cartea asta era un legământ pe care el i-l făcuse Mariei, după nenumărate seri în care îi spunea la culcare fel de fel de povești minunate, ticluite cu multă grație. I-a promis atunci, într-o seară, că va scrie o carte cu povești în care ea va fi eroina principală. N-a trecut mult timp și legământul lui s-a împlinit. Nici nu se putea altfel. Raul își iubește fetița într-un fel cum rar mi-a fost dat să văd. După ce s-a născut, s-a ocupat zi de zi de ea, cu o grijă aproape maternă. El îi făcea baie, el o culca, el îi dădea să mănânce, el a învățat-o să citească, să scrie, cu el își făcea temele în primii ani de școală. Făcea toate astea cu o dăruire și-o tandrețe uimitoare, părea că e singura grijă care mai conta pentru el.
Astăzi, Maria are 16 ani, cât au și băieții mei gemeni. În seara de Ajun, ea nu era însă acolo, cu noi, iar Raul îi simțea enorm lipsa. Am observat asta în ochii lui, de cum a intrat în casă și m-a văzut pe mine alături de copii. De aceea se poate spune că eram într-o situație oarecum delicată, în care bucuria mea de a fi împreună cu toată familia putea să-i stârnească și mai tare dorul de Maria. Am ales atunci o soluție conciliantă, preferând să îmi petrec aproape toată seara ascultându-l pe el cum vorbește despre acele lucruri care îi fac plăcere, în speranța că în felul acesta mai uită de singurătatea care îl tulbură. Și mi-a făcut plăcere să fac asta. Raul este un excelent povestitor, te poartă cu mult har și cu multă tandrețe printre amintirile lui. I-am spus chiar că mă gândesc să scriu în Formula AS despre el și despre seara asta de Ajun petrecută împreună. Mi-a zâmbit bucuros, mărturisindu-mi că una dintre dorințele lui mai vechi este aceea de a putea să scrie și el în revista noastră. "Am atâtea povești frumoase de spus!", îmi zice ușor emoționat. "Sunt sigur că le-ar citi multă lume."
Copilăria Mariei
De câte ori vorbește despre Crăciun, o face cu o fervoare aparte și mereu cu o lacrimă abia ținută în colțul ochilor. Pentru el, e cel mai frumos moment al anului, nimic nu e mai viu și mai încărcat de emoție. Când avea vreo șase ani, în seara de Ajun, a fost martorul unui miracol. S-a petrecut la Sinaia, în casa lui frumoasă, de la poalele munților. Moș Crăciun stătea pe un jilț de lemn, în fața lui, și îl asculta recitând poezia. Nu mai știe ce poezie a zis, își amintește doar că era în sufragerie, lângă un brad înalt până la tavan, alături de părinții lui, și că, de-atâta emoție, s-a încurcat și a uitat vreo două, trei versuri. Și-a luat apoi rușinat cadoul, s-a întors la locul lui, l-a despachetat repede, iar atunci când a întors privirea să-i mulțumească moșului, jilțul era gol. Așa, în câteva secunde, cât s-a uitat el la cadou, Moș Crăciun dispăruse. Nici astăzi nu înțelege cum s-a putut să dispară atât de repede cineva, de parcă s-ar fi evaporat, iar de atunci, miracolul ăsta i-a păstrat pentru totdeauna credința că Moș Crăciun există cu-adevărat. Cu aceeași credință a crescut-o și pe Maria. Cu aceleași obiceiuri, emoții și bucurii. De fapt, s-a străduit din răsputeri să-i facă o copilărie frumoasă, să o țină departe de noile deprinderi ale copiilor de azi, de telefoane, calculatoare, tablete, să trăiască din plin adevărata joacă și bucuria ei. O lua cu el prin toate locurile în care a copilărit, o purta printre amintirile lui, îi spunea toate poveștile și legendele munților care îi străjuiau casa din Sinaia. Totul, până într-o zi când viața lor a luat o întorsătură neașteptată.
În 2012, soția lui a primit de la multinaționala la care lucra propunerea de a pleca în Germania, la o filială de-acolo a firmei. Era o provocare uriașă pe care nu o putea rata, mai ales că era vorba de o mutare definitivă. Raul a acceptat imediat ideea, gândindu-se, în primul rând, la un viitor mai promițător pentru Maria. Așadar, au purces la acest drum fără nici o ezitare, deși știau că la început nu le va fi prea ușor, mai ales pentru că Maria și Raul nu cunoșteau o iotă germana. Pentru Maria și mama ei, adaptarea a venit însă destul de repede. "Maria și-a făcut imediat prietene", povestește Raul. "Se invitau între ele acasă și rămâneau peste noapte să doarmă împreună. Am aflat că asta era la mare modă acolo, în Germania, și că distracția asta se numea «sleepover». Dorința lor pentru asemenea distracții era maximă, numai că cei mai mulți dintre părinți planificau la întâlnirile astea până și joaca copiilor. Adică, le făceau program, de la șase la șapte joc de cărți, la șapte și jumătate cina, la opt o scurtă plimbare, și tot așa. Iar copiii nu erau prea încântați de programul ăsta impus. Doar atunci când prietenele Mariei veneau la noi, se pare că erau fericite, pentru că doar atunci aveau parte de libertate. Țin minte că într-o după-amiază, când ploua destul de tare, au vrut să iasă afară în ploaie. Le-am lăsat. Au mers într-o pădure din apropiere și s-au întors după vreo jumătate de oră ude fleașcă dar vesele, ca niște vrăbiuțe. Altă dată au mers într-o poiană și au stat acolo, întinse pe iarbă, până noaptea târziu, să vadă dacă vin lupii, căci auziseră ele o legendă în care se spunea că locul acela a fost cândva bântuit de haite de lupi. Atunci mi-am dat seama că poveștile pe care i le tot spusesem Mariei rodiseră cumva în ea și că acum abia aștepta momentul să poată face și ea ceea ce-i povestisem din copilăria mea. Am simțit-o cât de dornică era de aventură și cât de dezamăgită că ceilalți copii se tem să iasă din regulile stricte și absurde impuse de părinții lor. Îmi amintesc cum într-o zi, întorcându-ne de la școală, am găsit străzile inundate, la intrarea în orășelul în care locuiam. Aveam să aflu mai târziu că asta se întâmpla periodic, zona fiind înconjurată de lacuri. De fiecare dată, poliția venea și punea indicatoare care ne obligau să facem niște ocoluri foarte mari. Eu însă n-am ținut cont de indicatoarele astea și-am luat-o cu mașina prin apă. Nu era deloc mare, abia dacă acoperea roțile, iar la un moment dat, Maria m-a rugat s-o las să coboare. Am lăsat-o, știam că nu e nimic rău sau periculos dacă face asta. S-a descălțat și a mers așa, prin apă, pe lângă mașină, până acasă. Țin minte că din când în când se întorcea spre mine și-mi zicea râzând: «Tată, nu-mi vine să cred că fac asta! Parcă e un vis!». Nu o să uit niciodată chipul ei atât de fericit de atunci".
Raul rămâne o vreme tăcut, cu ochii pierduți. La ușă tocmai a sunat cineva. E chiar Moș Crăciun. Îl invităm în casă și îi oferim un scaun, să-și tragă sufletul. Are o barbă mare și albă, poți să juri că e naturală, și un costum roșu, foarte larg, care îi acoperă ochii. Alma, fetița mea de șase ani, nu își dă seama că e chiar vecinul nostru. Pentru ea, el este Moș Crăciun în persoană. Copiii spun poezii, cântăm câteva colinde, Moș Crăciun cu plete dalbe, O brad frumos, moșul împarte cadourile, apoi pleacă cu sacul gol, mulțumit că și-a făcut treaba, aducând bucurie și în casa noastră. Raul asistă la toate astea cu un zâmbet ușor melancolic. Îi e dor de Maria, foarte dor, văd asta în fiecare moment pe chipul lui. Când erau împreună, la fel decurgeau lucrurile și la ei, în seara de Ajun. Venea Moș Crăciun, îi cântau colinde, îi spuneau poezii... Acum, vorbește destul de rar cu Maria. Ar fi vrut să vorbească și-acum, în seara asta, dar ea are telefonul închis. Doar atât ar fi vrut, să o întrebe ce face, ce i-a adus Moșul, și s-o audă cum râde. Tot încearcă s-o sune, dar robotul ăla nemernic îi spune mereu că are telefonul închis.
Întoarcerea acasă
Traiul de-acolo, din Germania, nu i-a priit deloc. A trecut un an, au trecut doi, și el nu reușea cu nici un chip să se adapteze cu locurile acelea și cu oamenii reci de-acolo. Continua să se ocupe cu aceeași meticulozitate și dragoste de Maria, chiar dacă asta însemna să stea aproape tot timpul acasă și să se izoleze tot mai mult de lume. În plus, dorul de casă, de România, începuse să-l macine tot mai mult, fără însă a pomeni cuiva despre asta. De altfel, nici nu prea mai avea cui să facă o asemenea mărturisire. Din motive despre care nu se poate vorbi întotdeauna cu ușurință, relația cu soția lui începuse să scârțâie tot mai rău, ajungând să trăiască în aceeași casă ca doi străini care nu mai au nimic să-și spună. "Totul a apărut așa, dintr-odată, aproape pe nesimțite", îmi spune cu glas moale și monoton. "Fără nicio explicație, fără nicio avertizare. Deodată s-a așternut tăcerea și, gata, a venit sfârșitul". Toate încercările lui disperate de a discuta despre criza relației lor se loveau invariabil de un zid. Pentru Raul a fost cea mai neagră perioadă a vieții, zi de zi simțea cum toată vlaga și bucuria de a trăi i se sting ușor, singurul lui rost în casa aceea rămânând grija pentru Maria. "Țin minte că uneori, după ce o duceam pe Maria la școală, plecam așa, cu mașina, fără o țintă precisă. Mă simțeam tot mai singur, iar condusul îmi făcea bine. Străbăteam sate care semănau unele cu altele și mereu mă uimea faptul că străzile erau pustii. Nici urmă de om nu vedeai. Totul părea un fel de butaforie, doar fumul care ieșea uneori din hornuri era singurul semn că acolo există viață. Nici în localitatea noastră nu era altfel. Vecinii abia dacă îmi răspundeau la salut, iar odată, când l-am invitat pe unul dintre ei la o bere, s-a uitat la mine mirat și m-a refuzat politicos. Totul era foarte apăsător și începuse să-mi fie un dor insuportabil de acasă".
Atunci a fost momentul în care a scris primele lui poezii. La început, a fost așa, ca un strigăt de disperare, ca o pornire aproape organică prin care își mai amorțea durerea care îl chinuia. Cu timpul însă, tot recitindu-și poeziile, a început să ia lucrurile mai în serios, întrebându-se dacă nu cumva tot ce scrisese el avea și o oarecare valoare artistică. A trimis poeziile unor prieteni, unii dintre ei chiar poeți consacrați, așteptând apoi reacțiile lor. Țin minte că mi-a trimis și mie atunci una dintre poezii. Se numea "Centaur" și am regăsit-o într-unul din volumele de mai târziu, publicate de el. "Mâine e vineri,/ ai grijă că vin gunoierii./ Ia o pungă din cele pentru resturi/ și scoate inima mea la poartă./ Vezi că e tot acolo, în spatele chiuvetei,/ unde ai aruncat-o a doua zi/ după ce ne-am jurat că vom fi împreună/ la bine și la greu./ A stat vie, a naibii, toți anii ăștia.../ chiar mă gândeam că s-o fi uscat/ ca inimile mumiilor/ dar văd că încă se ține bine./ (...) Du-o la poartă și las-o pe caldarâm/ am auzit că unii gunoieri se pricep/ să facă din inimile aruncate/ mici figurine în formă de cal înaripat,/ care de îndată își iau zborul/ în direcția constelației Centaurus."
Nu mai știu ce i-am răspuns atunci, după ce-am citit-o, țin minte doar că m-a impresionat tare mult, știind de la el de atmosfera apăsătoare de-acasă. Însă răspunsurile pe care le-a primit de la alți prieteni mai pricepuți decât mine la capitolul poezie au fost pentru el neașteptat de încurajatoare. A continuat să scrie, iar în 2014, a reușit să publice primul lui volum de poezie, "Arta însingurării", cu care, în anul următor, avea să câștige primul lui premiu la un concurs de poezie. După încă un an, a publicat al doilea volum, "Cartea pedepsirii", obținând la Dublin, în Irlanda, premiul întâi la un concurs pentru poeții români din diaspora, organizat de Asociația Culturală Itaca. A avut parte, așadar, de un debut glorios, cu cronici elogioase și reacții admirative.
Din păcate, nimic din toate astea nu a reușit să învioreze atmosfera de-acasă, ba dimpotrivă, răceala și tăcerile erau tot mai sufocante. Niciodată nu a existat nici măcar un gest, o reacție, din partea soției, un mic semn de bucurie pentru reușitele lui, la fel cum n-a existat niciun semn că ar interesa-o vreodată să-i răsfoiască volumele ori să-i citească măcar o poezie. Pesemne că, pentru ea, toate astea nu erau decât pierdere de vreme, atâta timp cât nu aduceau niciun folos concret în casa lor. Atunci a fost momentul în care Raul a luat decizia să plece, să se întoarcă singur în România. A fost cel mai dureros moment din viața lui. Știa că va plăti cu multă suferință decizia asta, că se va zvârcoli zi de zi și noapte de noapte de dorul Mariei. N-avea însă de-ales, traiul în asemenea condiții devenise de nesuportat chiar și pentru fata lui, care avea aproape 14 ani. "Mi-am dat seama că lucrurile nu pot merge mai departe așa. Drama tăcerilor continua neabătut și asta nu avea cum să nu aibă urmări și asupra Mariei. Exista riscul ca ea să-și formeze convingerea că asta înseamnă familie: doi oameni care stau împreună, deși nu au nimic de împărțit. Și m-am tot întrebat ce e mai bine pentru Maria, să știe că undeva, pe pământ, are un tată care o iubește și pe care îl poate vedea de două ori pe an, sau să aibă un tată acolo, lângă ea, părtaș la un simulacru de familie? A fost o decizie îngrozitor de grea. Am plecat într-o dimineață frumoasă de vară, cu mașina plină de cărți și discuri cu muzică. Îmi amintesc și acum momentul, vedeam casa prin oglinda retrovizoare cum rămâne tot mai în urmă, până când a dispărut printre copaci. Totul era înflorit, tufe colorate peste tot, iar eu alunecam încet, cu viteza întâi, și-atunci am izbucnit în plâns. Era așa, ca o sfâșiere. Îmi spuneam că până la urmă o să renunț și o să întorc mașina, dar în timpul ăsta mai mergeam niște kilometri, și tot așa, până când lacrimile mi s-au uscat și am trecut de acel punct, dincolo de care nu mai există întoarcere".
De-atunci, din 2016, Raul trăiește singur în România. Nu mai avea casă, pe cea de la Sinaia o vânduse, așa că a stat cu chirie în casa unei bătrâne din Poiana Țapului. Trăia în condiții minimale, însă nu mai avea niciun fel de pretenții. "Toată vara am făcut mici plimbări prin pădure, pe la Cascada Urlătoarea, am primit vizite, am scris. Dar viața mi se părea tot mai fără sens. Simțeam lipsa Mariei, îmi era dor de discuțiile cu ea, de râsul ei, îmi era tare dor. Îmi doream să o ajut la matematică, și asta chiar se întâmpla uneori, atunci când avea teste de dat și mă apela pe Skype să o ajut. Dar la Poiana Țapului internetul nu funcționa prea bine, așa că era foarte dificil să comunicăm. Când a venit iarna, gazda mea a început să facă economie la gaze, așa cum fac bătrânii mai nevoiași. Stăteam mai mult în frig, nu puteam să-mi încălzesc apa la baie, așa că m-am hotărât să mă mut de acolo. Îmi părea rău doar dintr-un singur motiv: din curtea casei de-acolo aveam o perspectivă incredibilă a Bucegilor, și vara îmi plăcea să stau pe o băncuță, între florile pe care le îngrijea tanti Dorina, gazda mea, să beau un pahar cu vin, să privesc munții și să-mi imaginez că sunt cu Maria acolo, prin pădurile alea minunate. Însă nu mai puteam să rezist o iarnă întreagă în frig. Cineva mi-a oferit o cameră la Câmpina, într-un bloc vechi, de nefamiliști. Am acceptat fără ezitare. Camera avea 11 metri pătrați, aveam o masă, un pat și un dulap. Am stat acolo un an fără să fac nimic. Mă gândeam la viața pe care o dusesem, la Dumnezeu, care poate că avea un plan cu mine și mă punea la încercare. Mă gândeam la Maria și, pentru că acolo aveam internet bun, puteam să vorbesc cu ea mult mai des. Apoi, după un an de stat în acea chițimie dostoievskiană, m-am mutat la Ploiești, într-un apartament cu două camere. A fost schimbarea care m-a pus iar pe picioare".
Aici, la Ploiești, Raul a reușit să obțină o catedră de matematică la o școală foarte bună din oraș. A continuat să scrie și a publicat a patra carte, "Cu fața la pământ", în care sunt versuri cu un puternic caracter religios. Câteva din poeziile lui au fost incluse într-o antologie bilingvă editată simultan la Sidney, Australia, și București. Publică frecvent în reviste literare din țară, scrie proză scurtă, niște povestioare minunate, și, mai nou, lucrează la un roman pe care ar vrea să-l termine anul ăsta. Cu Maria se vede în vacanțe, când ea vine singură în România și pleacă împreună în lungi călătorii prin țară sau străinătate. Sunt zilele lui cele mai luminoase, pe care le așteaptă mereu cu sufletul la gură, ca pe unicele momente din an care îi mai aduc bucurie. "Pentru mine, Maria înseamnă totul", îmi zice cu glasul ușor tremurat. "Și singura dorință pe care o mai am este să știu că m-a iertat și că a înțeles pe deplin de ce am ales să trăiesc departe de ea."
Am stat la povești aproape toată noaptea de Ajun. A râs cu noi, s-a amuzat de ghidușiile copiilor, am sporovăit pe tot felul de subiecte, am ascultat muzică veche, ne-a spus povești despre mama lui, Svetlana, o eminentă profesoară de română, care s-a stins din viață acum câțiva ani, apoi ne-a vorbit despre Germania, despre oamenii reci și neprietenoși de-acolo, ne-a arătat poze din telefon, ne-a spus câte ceva despre romanul la care lucrează acum, despre planurile lui literare, și-am tot stat așa, la vorbe, până când am văzut că se făcuse aproape dimineață. Doar când și când se oprea din povestit, scotea din buzunar telefonul și o suna iar pe Maria. Aștepta așa, puțin, cu telefonul la ureche și privirea încordată, după care îl închidea din nou, pentru a nu știu câta oară, mereu cu-aceeași furie, și-apoi cu îngrijorare și durere pe chip.