Cum treci de centura Capitalei, intri într-o lume nedefinită: nici oraș nu mai e, dar parcă nici sate adevărate nu sunt. Desigur, de o parte și de alta a șoselelor se întind câmpuri cultivate, mărginite de trupuri firave de păduri. Microbuze burdușite cu localnici trec încoace și încolo. Pare că Bucureștiul, oraș lacom, își întinde până departe brațele, să apuce cât mai mult din lumea care îl înconjoară. Din loc în loc, zărești câte un fost conac boieresc, ruinat. Sau câte o moară veche. Mulți dintre cei care locuiesc prin aceste sate au serviciu la oraș sau sunt chiar orășeni care s-au mutat aici, ca să guste din dulceața traiului la țară, fără să se rupă însă de viața ispititoare a orașului. Vor să unifice în sufletul și viața lor cele două lumi, satul și orașul. Acolo unde alții văd un conflict ireconciliabil, pe principiul "ori una, ori alta", acești fluidizatori de granițe răspund: "și una, și alta". Ca să fie omul complet.
O moară vestită
Las în urmă Voluntarii și Ștefăneștii. Șoseaua face bucle printre lacuri și pe șesul larg, semn că asfaltul a acoperit vechiul drum de care și trăsuri, desfăcut ca o spiță din oraș spre Grădiștea, Fierbinți-Târg și, mai departe, peste câmp, spre Mizil și viile Tohanilor. E unul dintre cele mai frumoase drumuri care pleacă din București spre nord. Pe aici se lăsau la vale, spre cârciumile Capitalei, carele cu buți mari din stejar, pline cu vinul din Dealu Mare sau cu lăzi încărcate cu pește din bălțile câmpiei. Dinspre oraș, urcau trăsurile vilegiaturiștilor, în ochii cărora locurile acestea musteau de mister. Aici era tărâmul legendelor și poveștilor despre haiduci și comorile lor îngropate în păduri întunecate. Aici se petreceau fapte tenebroase, chiar dacă sunt numeroase mânăstiri și schituri. Nu întâmplător, Mircea Eliade a plasat acțiunea uneia dintre nuvelele sale fantastice, Șarpele, în apropierea Căldărușanilor.
Ajung la Grădiștea și descopăr pe mâna stângă moara veche a lui Ciuhulescu, singura moară de demult, funcțională și astăzi, prin marginea aceasta de Ilfov. Supraviețuirea acesteia i se datorează lui Cristian Nițu, actualul proprietar, care zilnic îmbracă salopeta de morar și trece la treabă. A învățat din mers meseria de morar, el fiind fotograf. Calc pe treptele care sunt niște vechi pietre de moară, așezate una peste alta. Apoi, pe rampa din lemn, pe care zeci de ani au lăsat sacul din spinare toți clienții, fie ei țărani înstăriți sau sărmani, fie ei muncitori ai moșierilor din partea locului. Intru în încăperea ninsă cu pulbere albă, fină. O scară din lemn urcă abrupt la etaj, unde sunt mașinării cu roți dințate și curele de transmisie. Păsări speriate zboară dintr-o parte în alta, pe sub tavan. În colțuri, pânze de păianjen sclipesc în razele de soare care se strecoară printr-un ochi de geam. "La moara lui Iosif Ciuhulescu, ridicată în 1937, veneau și așteptau în căruță și câte trei zile, fiindcă i se dusese vestea că macină bine, face o făină de calitate. Morile din împrejurimi s-au închis una după alta. A mea e încă pe picioare, cât o mai fi" îmi spune morarul.
Destinul lui Iosif Ciuhulescu
Cristian Nițu a fost căsătorit cu o nepoată a lui Iosif Ciuhulescu și știe bine trecutul bătrânei mori, dar și necazurile pe care le-a îndurat proprietarul de altădată, din partea celor ajunși la putere, în anii '50. "Mai întâi, i-au naționalizat moara. Au tras un gard între moară și casa lui, ca să nu mai treacă. Apoi, a aflat că umblă unii, pe aici, prin sat, să-l omoare. S-a urcat într-o căruță, ascuns sub niște baloți de paie, și s-a refugiat la București, unde a murit în mizerie și sărăcie", aflu de la noul morar, care a reușit după 1990, împreună cu fosta soție, să recâștige în instanță proprietatea. Din vremurile proletcultiste a rămas o frescă reprezentând chiar moara din satul Greci, având în fundal munții și, drept comentariu, o strofă cu mesaj colectivist: "Munții, apa și câmpiea/ Cu ținutul lor masiv/ Au iubit tovărășiea/ Deci, lucrează-n colectiv". Iosif Ciuhulescu și cei trei băieți ai lui n-au iubit "tovărășiea" și au plătit pentru asta cu pierderea averii, cu pușcăria sau chiar cu moartea. Unul dintre băieți, Petrică, a ajuns la închisoare fiindcă a ascuns motoarele cu vreo două zile înainte de naționalizare. Miliția a aflat și l-a arestat. Bietul Petrică n-a înțeles atunci forța acelui tăvălug militar și politic care a pornit din Est, ca să strivească vechea orânduire. Casa lui Ciuhulescu a fost la rândul ei naționalizată și transformată ba în casă de nașteri, ba în dispensar sau chiar într-o secție a fabricii de corturi din Urziceni care a avut aici birouri și ateliere cu 200 de muncitori. Moara din Greci e activă și astăzi, având chiar piese originale, aduse în 1937 din Franța. E un rai al vrăbiilor și rândunicilor, care și-au făcut cuiburi pe la colțuri. "Am găsit într-o zi chiar și un șoim", îmi spune morarul. Din păcate, clienții sunt tot mai puțini. Femeile din sat nu mai fac în casă pâine și cozonaci. Micile patiserii aduc făina de la București, din marile depozite. Nici animale nu mai cresc localnicii prin gospodării. Cumpără lapte, ouă și carne de la magazin. Cristian Nițu se încăpățânează, totuși, să țină în viață bătrâna moară. În urma înțelegerii cu fosta soție, a rămas aici, în sat, în fosta proprietate a lui Ciuhulescu. Nu a mai fost interesat să locuiască în București.
Dragoste pe șevalet
Ioana Nițu e și ea la a doua căsnicie. A fost căsătorită cu faimosul cântăreț Gabriel Cotabiță. E profesoară de limba italiană, una dintre cele mai cunoscute din București, dar aici, la Greci, și-a redescoperit un talent pe care zeci de ani de zile l-a ignorat. "Am pictat când eram mică. M-am dus să dau examen la liceul de artă, la "N. Tonitza", în 1973. Am dat primele două probe, dar la cea de-a treia probă, de modelaj, am ieșit din sală. Toți își aleseseră ca temă focul. Toți voiau să-l facă pe Prometeu. M-am dus la un liceu de italiană, apoi am făcut facultatea la Craiova și așa am ajuns profesoară de limba italiană. Nu am mai pictat timp de 40 de ani", își amintește Ioana. De ziua ei, a primit cadou de la Cristian un șevalet cu acuarele și pensule. De atunci, nu le-a mai abandonat. A redevenit adolescenta care visa o carieră artistică. Nu pictează, cum te-ai aștepta, peisaje. Subiectele ei preferate sunt îndrăgostiții și portretele. Chiar și îndrăgostiți înaintați în vârstă. Privesc un tablou cu doi bătrîni, îmbrățișându-se tandru. Mesajul e foarte limpede: dragostea nu e sentimentul exclusiv al celor tineri. E un sentiment al tuturor vârstelor. În timpul săptămânii predă limba italiană elevilor de la Liceul "Ion Neculce" din București, dar vineri seara revine la Grădiștea, la șevalet. A reușit deja să organizeze mici expoziții în Capitală. Atelierul ei de pictură e chiar într-o încăpere unde lucrau altădată muncitorii fabricii de corturi. Trei sisteme politice s-au succedat între aceste ziduri pictate, acum, în exterior, cu iederă. Lumi care păreau veșnice s-au risipit, dar zidurile construite de morarul de odinioară au rezistat. E un miracol că moara încă funcționează, în timp ce vechi clădiri din împrejurimi s-au ruinat sau au fost distruse. Zi de zi, pornite de Cristian Nițu, vechile mecanisme se pun în mișcare și macină grâul și porumbul pe care rarii clienți îl mai aduc cu camionul. Printre ei se numără și călugării de la schitul Balamuci, situat la numai câțiva kilometri, în marginea pădurii. Locurile acestea ar merita cunoscute mai bine, dar de cei care ar ști să le admire.