Tot Iaşiul era o grădină
- Aţi ştiut de la început că veţi deveni actor? A fost de la sine înţeles?
- Iaşiul întotdeauna a născut mari actori. Numai cartierul Tătăraşi a dat între cele două războaie mondiale, vreo 12 actori geniali. Printre ei erau Miluţă Gheorghiu, Constantin Ramadan, Nicolae Şubă, Costache Sava, Aurel Munteanu, Nicolae Veniaş, Ştefan Dănciunescu... Pe vremea copilăriei mele, Tătăraşi era un cartier cu case cochete, de mici funcţionari, de meşteşugari, cu câte un petec de grădinuţă cu flori, cu livezi, nu existau blocurile astea oribile de acum, de fapt, tot Iaşiul era pe atunci o grădină. Niciodată nu s-a mai întâmplat ca în acelaşi timp, din acelaşi cartier, să ajungă pe scena Naţionalului ieşean actori atât de mari. Cu toţii studiaseră la Conservatorul din Iaşi, cu State Dragomir şi Mihai Codreanu. Eu nu locuiam în Tătăraşi, am stat toată viaţa în centru. În copilărie, locuiam pe strada Lăpuşneanu, dar mergeam adesea acolo şi ştiam toate legendele legate de acei mari actori, şi poate că şi aşa m-am contaminat de microbul teatrului. De fapt, ce vreau eu să spun este că dintotdeauna Iaşiul a dat mari actori, mulţi dintre ei au plecat apoi la Bucureşti, unde au făcut carieră colosală. Şi, de fapt, nu doar Iaşiul, ci toată zona asta a Moldovei. Uite, Ciubotăraşu era născut lângă Vaslui, la Lipovăţ. Ce era Vasluiul pe vremea aia? Nimic. Iar el a fost nu doar un mare actor, ci şi un poet extraordinar. A jucat 14 ani la Iaşi, apoi a plecat la Bucureşti şi, cum-necum, a ajuns la Arad. Madame Bulandra l-a adus apoi din nou în Bucureşti. S-a dus la Gheorghiu-Dej şi i-a zis: "Gheorghiţă, e un actor foarte bun la Arad, Ciubotăraşu. Îl vreau la Bucureşti." "Hei, madame Bulandra, câţi actori care-au făcut politică legionară ai salvat dumneata!", îi zicea Gheorghiu-Dej. Dar l-a adus la Bucureşti fără să mai comenteze. Când era actor la Iaşi, directorul teatrului era Ionel Teodoreanu. Iar Ciubotăraşu, pe cât era de mare actor, pe atât de simpatic şi modest era ca om. Mergea vara la Văratic - se spunea pe atunci "tot bărbatu muieratic merge vara la Văratic" - mai bea un vin bun, na, ca omul normal. Şi l-am întrebat odată: "Cum de te-ai apucat tu, fiu de ceferist din Vaslui, de teatru?". Şi el mi-a răspuns: "Dragă Petrică, pur şi simplu m-am trezit că nu vreau şi nu pot să fac altceva". Acum, toute proportion gardée, că nu mă compar eu cu Ciubotăraşu, aşa stau lucrurile şi cu mine: nu am vrut să fac altceva decât teatru.
- V-a plăcut teatrul de mic?
- Pe vremea aia nu se mergea cu şcoala la teatru. Mă trezeam de dimineaţă, la 5, mergeam să cumpăr pâinea care era pe cartelă, şi mama îmi dădea câţiva bănuţi cu care mă duceam la teatru. Singur. Şi la liceu am început să fac figuraţie la Naţional, ca să mai câştig un ban, că eram sărăcuţ. Fără tată, mama, care era femeie de serviciu, m-a crescut singură, foarte, foarte greu. Dar eram la un liceu de elită, Liceul "Costache Negruzzi" sau Liceul Internat, cum i se mai spunea pe atunci, care a dat ţării nume mari din toate domeniile. Şi dacă primul în clasă era băiatul unui profesor universitar, al doilea eram mereu eu, chiar dacă trebuia să învăţ de două ori mai mult ca el, pentru a fi apreciat.
Serenadă la trompetă
Tinereţe fără bătrâneţe - 50 de ani de teatru
- Aveaţi şi alte preocupări artistice?
- Cântam la trompetă, dar cântam al naibii de bine, aveam trompetă ca lumea, de concert. Cântam în curtea Liceului de Muzică. Într-o zi a ieşit la un moment dat un profesor. "Cântă ceva!", mi-a zis el. Am cântat. "Ia să vină taică-tu să vorbească cu mine." "Tata a murit", i-am zis. "Să vină mama ta." M-am dus acasă şi i-am spus mamei: "Uite, vrea un domn profesor de la Liceul de Muzică să vorbească cu mata". "Dar ce-ai făcut? Ai spart vreun geam?". "Nu", am zis, deşi nu eram eu prea departe de giumbuşlucuri din astea. A mers mama cu mine de mână. "Doamnă, examenul de admitere s-a încheiat, dar el nu are nevoie de examen. Intră direct la clasa de trompetă. Şi după aia, chiar dacă nu face Conservatorul, are o pâine asigurată. Nunţi, botezuri... ". Dar eu eram la ditamai liceul, pe când la Liceul de Muzică era plin de ţigani, că erau talentaţi. Erau ţiganii din Trei Calici, din cartierul Galata. "Păi, bine, măi, mamă, plec eu de la liceul meu, ca să vin să cânt cu ţiganii din Trei Calici?". La mama nu prea aveam spor, ea a fost un om puternic, care a trecut prin multe singură, război, foamete, greu, greu. Era o femeie tare, mă bătea preventiv, de două ori pe zi. Dar când m-a auzit aşa, n-a mai zis nimic. Nu m-a forţat. Aşa că am făcut Liceul "Negruzzi" şi după absolvire m-am dus să dau admitere la Bucureşti, la Institutul de teatru, că între timp se închiseseră celelalte facultăţi de teatru din ţară, inclusiv cel de la Iaşi.
Admitere cu lăutari
Teatrul Naţional din Iaşi, în 1846
Teatrul Naţional din Iaşi astăzi (Foto: Mediafax)
- Cum a fost admiterea?
- Am plecat din Iaşi un tren întreg de candidaţi la Institutul de Teatru. Erau unii care dădeau de ani de zile. În 1959, când am dat eu examen, erau peste 1800 de candidaţi pe 32 de locuri. Erau şase probe eliminatorii, iar a şaptea era româna. S-a tot cernut sita şi, după ultima probă practică, stăteam şi eu să aştept rezultatul. Institutul era la Podul Izvor, unde e Teatrul Bulandra acum. Era plin de băieţi din ăştia care picaseră încă de la primele probe, care dăduseră de nu ştiu câte ori. Şi la un moment dat, a ieşit comisia la fumat. Şi un domn cu ochelari, foarte serios, antipatic chiar mi se părea, a venit la mine, m-a mângâiat pe faţă şi a zis: "Bine, bine!", şi a plecat înapoi în clasa de examen. Ăia, golanii mai mari, au început să ţipe: "Băi, moldovene, ai intrat la facultate! Bravo, băi!". Eu nu ştiam multe şi mai făcusem şi box. Aşa că m-am întors nervos spre ei, crezând că fac mişto de mine. "Ce aveţi, băi?". "Păi nu ştii cine e domnul care te-a felicitat?". "Nu." "E Finţi, băi, moldovene". Era profesorul Alexandru Finţi, care lua clasă în anul ăla. După aia am dat româna. La română eram cel mai bun din liceu. Profesorul îmi citea tezele în faţa clasei. "Ia auziţi ce scrie Ciubotaru. Asta da, teză!" Chiar eram bun, nu că mă laud. Şi cum nu mai aveam nici un ban, am plecat, nu am mai aşteptat să se afişeze rezultatele. Am împrumutat 25 de lei de la un prieten cu care venisem la examen, dar care picase, şi m-am dus la gară. Acolo l-am cunoscut pe nea Zamfirescu, un "naş" cu care am făcut apoi blatul 4 ani de zile, cât am fost student. Am ajuns acasă. "Ce-ai făcut la examen?", m-a luat mama la întrebări. "Am luat", am zis eu, că nu puteam să pic tocmai la română. Mama a copt plăcinte, a fiert o oală mare de sarmale, a tocmit nişte lăutari şi a făcut petrecere mare. Dar eu nu văzusem lista aia definitivă şi nu eram sigur. Lăutari ţânţăreau acolo din vioară, toate familiile din curtea noastră erau la petrecere, iar eu mă gândeam: "Mă, dar dacă nu iau?". Numai la ce bătaie iau de la mama mă gândeam. Şi mă întâlnesc într-o zi cu Constantin Dinulescu în faţa statuii lui Miron Costin. Dinulescu, era pe atunci actor la Iaşi. "Bravo, domnule! Suntem colegi, ai intrat la institut", îmi zice. "Aţi văzut dumneavoastră lista, cu ochii dumneavoastră?". "Da, domnule, ai intrat al treilea". Şi atunci m-am dus repede acasă: "Mamă, acum pot să îţi spun că am intrat la facultate". Şi am fugit repede pe uşă, înainte să apuce ea să arunce cu ceva după mine.
Teatru pe pâine
În spectacolul "Pană de automobil"
- Când am terminat, şefă de promoţie la fete era Irina Petrescu, iar la băieţi, eu. Se scosese un post de asistent la facultate pe care l-a luat Irina şi mai scoseseră unul la televiziune, dar care era, cu "dedicaţie", pentru Grigore Gonţa. Cum repartiţia se făcea în ordinea mediilor, aş fi putut să îi suflu postul lui Grigore, dar nu făceam eu din astea. Şi Ştefan Iordache, cu care eram foarte bun prieten, vine într-o zi la mine şi zice: "Petrică, hai să îl bem pe Grigore!". Eu nu prea beam, dar Fănică Iordache îmi spunea: "Dacă mă ciupeşti de obraz şi din el nu curge vodcă, n-am făcut nimic!". Şi l-a trombonit Fănică pe Gonţa: "Băi, vezi că Petrică îţi ia postul de la televiziune. Hai să mergem la o cârciumă, dai ceva de băut, şi staţi de vorbă, poate îl convingi". Şi ne-am dus. Grigore avea o situaţie materială bună, aşa că nu era mare lucru pentru el să facă cinste. "Păi, c-o fi c-o păţi, să ştii că postul ăla e scos pentru mine". "Băi, Grigore, s-a scos? S-a scos. Am dreptul să îl iau? Am". L-am fiert aşa un pic până ce s-a lămurit că doar făceam mişto de el.
- Şi unde aţi ajuns până la urmă după institut?
- La Piatra Neamţ, la Teatrul Tineretului. Acolo era director Ion Coman, o imensitate de om, patru clase avea, dar ce a creat el la Piatra Neamţ era unic în România. La Teatrul Tineretului ajungea crema cremelor, tot ce era mai bun în Institutul de Teatru. Şi pe mine el m-a "curtat" încă din facultate. Eu de cum am intrat la facultate, m-am şi căsătorit. Aveam 19 ani şi-mi era frică să nu cumva să rămân neînsurat. Nevasta mea era studentă la chimie industrială. După facultate a fost repartizată la Ţăndărei. Ştii ce înseamnă Ţăndărei? Dar ştii ce însemna Ţăndărei în 1963? Închisoare. "Asta este", i-am zis. "N-avem ce face. Iau şi eu repartiţie la Brăila", că era cel mai aproape de Ţăndărei. Dar ca să fiu corect până la capăt, m-am dus la Ion Coman şi i-am spus cum stă treaba, că nu mai pot veni la Piatra Neamţ. "Ia dă repartiţia soţiei încoace", mi-a spus. "Las-o la mine. Ne vedem mâine". El era bun prieten cu Leonte Răutu, şi a doua zi a venit cu repartiţia soţiei mele schimbată, Fabrica "Zorile Noi", Piatra Neamţ. Ştii ce însemna asta? Cum ar fi acum să îţi comute pedeapsa cu moartea în trei ani cu suspendare. Iar la Piatra Neamţ, se mânca teatru pe pâine. Zi şi noapte stăteam în teatru, repetam, jucam, iar repetam, nu eram actori "funcţionari", gata, am jucat, hai acasă. Era pasiune mare. Şi când peste un an am fost mutat la Iaşi, parcă l-am lovit în plexul solar pe Ion Coman. A plâns, pur şi simplu. Mai ales că plecam mai mulţi în anul ăla. Şi eu, şi Ileana Stana Ionescu, şi Traian Stănescu. "Măi, copile", mi-a zis, "tu ştii în ce te bagi? Ştii câţi actori are Naţionalul din Iaşi? 89 de actori. O să te mănânce de viu. Ce joci tu acolo?". Dar eu eram ieşean, voiam acasă. Iaşiul ăsta l-am purtat peste tot cu mine, toată viaţa. Când plec prin turneu, mi se rupe sufletul. Şi când mă întorc, mă podideşte plânsul de emoţie. Simt că locul ăsta îmi aparţine şi că eu îi aparţin lui. S-a schimbat mult din copilăria mea, dar eu îl păstrez în suflet tot pe cel pe care îl ştiu de mic.
- Şi cum v-au primit colegii la Naţionalul din Iaşi?
"Chiriţa"
- Şi ca un actor ieşean care se respectă, şi dumneavoastră aţi jucat Chiriţa...
În spectacolul "Trădări. Hamlet"
- Chiriţa lui Miluţă a intrat în legendă. Era chiar aşa de bun?
- Daaa! Era fabulos! Sunt o mulţime de poveşti legate de "Chiriţa" lui Miluţă. Să îţi spun una. În timpul războiului, s-au dus să joace "Chiriţa" în Basarabia. Margareta Baciu juca Luluţa. Numai că ea era răguşită. Ce zic eu răguşită? Mută complet. Nu mai putea scoate un sunet. Şi trebuiau să joace la Nisporeni. "Maestre Miluţă, s-au vândut toate locurile. Şi crăcile copacilor s-au vândut, stau oamenii cocoţaţi pe crengi numai să vă vadă. Ce facem?". Auzind aşa, Miluţă spune: "Bre, jucăm". "Cum să jucăm, dacă doamna Margareta nu poate vorbi?". "Jucăm fără ea", a zis Miluţă. Şi a dat tot el şi replicile Luluţei. "Luluţo, vin-încoace la mătuşica să-ţi spun o veste bună". "Ce veste?" "M-am făcut isprăvniceasă". A fost rupere. Succes fulminant. La urmă, vine primarul de la Nisporeni şi zice: "Maestre, eu am făcut Dreptul la Iaşi şi am văzut spectacolul acolo, dar când am văzut eu apărea şi Luluţa". "Aia-i altă Chiriţă, dragă", i-a zis Miluţă. El era în stare să facă orice.
Un mare regizor: Tonitza
"O scrisoare pierdută"
- Mai aveţi şi alte legende despre alţi actori mari ai Iaşiului?
- Uite, de exemplu, o poveste cu Costache Ramadan. Nevasta lui, coana Aneta, lucra la CFR. CFR , armata a doua, program fix, program strict. Dar, la un moment dat i se face rău doamnei Ramadan. Şeful ei a chemat o birjă şi a trimis-o acasă. Şi cum coboară ea din trăsură îl vede pe Ramadan ieşind din casă cu o damă. Când a văzut-o pe nevastă, Ramadan se opreşte şi zice: "Ei, acum să vă fac cunoştinţă. Soţia mea şi o curvă". Mai târziu am întrebat-o pe coana Aneta dacă e doar o legendă şi mi-a spus: "Nu, dragă, e absolut adevărat. Chiar aşa s-a întâmplat". Trecând la lucruri serioase, cred că cel mai important actor ieşean de la război încoace a fost George Popovici. El era foarte bun prieten cu Tonitza. Mergea la Tonitza la atelier. Tonitza picta. Gicu stătea cuminte acolo, îşi turna din când în când un pahar cu vin dintr-o damigeană şi cam o dată la o oră jumate, Tonitza se oprea din lucru să fumeze şi să bea un pahar de vin. Şi în pauze îl întreba: "Ce repeţi acum?". "Păi, joc în "Fraţii Karamazov". "Cine montează?". "Ion Sava". "Ce joci?". " Smerdeakov". "Spune-mi ceva despre personajul tău. Cum îl vezi?". "E ca un fir de apă care se scurge pe lângă pereţi". "Ce culoare au pereţii?". "Gri". "Uite ce să faci. Îi spui lui Ion Sava să te îmbrace cu o tunică cenuşie închisă până sus, eu îţi fac un fond de ten, um amestec de gri, negru şi alb, şi te dai cu el pe toată faţa. Şi lasă în pace reflectoarele. Tu să joci mereu departe de lumină şi să te prelingi pe lângă pereţi. Ăsta e Smerdeakov". Vezi? Tonitza ar fi putut să fie şi un mare regizor.
- Pe o hartă a sufletului dvs., care e locul cel mai important din lume?
- Teatrul Naţional din Iaşi. Înfiinţat în 1840, primul teatru din ţară funcţiona după regulamentul de ordine interioară al Comediei Franceze. Şi acolo scria că nu ai voie să intri în clădire cu capul acoperit. Aşa că eu şi acum îmi dau jos pălăria când intru în teatru şi le mai atrag atenţia şi ăstora mai tineri.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
