Tot Iașiul era o grădină
- Ați știut de la început că veți deveni actor? A fost de la sine înțeles?
- Iașiul întotdeauna a născut mari actori. Numai cartierul Tătărași a dat între cele două războaie mondiale, vreo 12 actori geniali. Printre ei erau Miluță Gheorghiu, Constantin Ramadan, Nicolae Șubă, Costache Sava, Aurel Munteanu, Nicolae Veniaș, Ștefan Dănciunescu... Pe vremea copilăriei mele, Tătărași era un cartier cu case cochete, de mici funcționari, de meșteșugari, cu câte un petec de grădinuță cu flori, cu livezi, nu existau blocurile astea oribile de acum, de fapt, tot Iașiul era pe atunci o grădină. Niciodată nu s-a mai întâmplat ca în același timp, din același cartier, să ajungă pe scena Naționalului ieșean actori atât de mari. Cu toții studiaseră la Conservatorul din Iași, cu State Dragomir și Mihai Codreanu. Eu nu locuiam în Tătărași, am stat toată viața în centru. În copilărie, locuiam pe strada Lăpușneanu, dar mergeam adesea acolo și știam toate legendele legate de acei mari actori, și poate că și așa m-am contaminat de microbul teatrului. De fapt, ce vreau eu să spun este că dintotdeauna Iașiul a dat mari actori, mulți dintre ei au plecat apoi la București, unde au făcut carieră colosală. Și, de fapt, nu doar Iașiul, ci toată zona asta a Moldovei. Uite, Ciubotărașu era născut lângă Vaslui, la Lipovăț. Ce era Vasluiul pe vremea aia? Nimic. Iar el a fost nu doar un mare actor, ci și un poet extraordinar. A jucat 14 ani la Iași, apoi a plecat la București și, cum-necum, a ajuns la Arad. Madame Bulandra l-a adus apoi din nou în București. S-a dus la Gheorghiu-Dej și i-a zis: "Gheorghiță, e un actor foarte bun la Arad, Ciubotărașu. Îl vreau la București." "Hei, madame Bulandra, câți actori care-au făcut politică legionară ai salvat dumneata!", îi zicea Gheorghiu-Dej. Dar l-a adus la București fără să mai comenteze. Când era actor la Iași, directorul teatrului era Ionel Teodoreanu. Iar Ciubotărașu, pe cât era de mare actor, pe atât de simpatic și modest era ca om. Mergea vara la Văratic - se spunea pe atunci "tot bărbatu muieratic merge vara la Văratic" - mai bea un vin bun, na, ca omul normal. Și l-am întrebat odată: "Cum de te-ai apucat tu, fiu de ceferist din Vaslui, de teatru?". Și el mi-a răspuns: "Dragă Petrică, pur și simplu m-am trezit că nu vreau și nu pot să fac altceva". Acum, toute proportion gardée, că nu mă compar eu cu Ciubotărașu, așa stau lucrurile și cu mine: nu am vrut să fac altceva decât teatru.
- V-a plăcut teatrul de mic?
- Pe vremea aia nu se mergea cu școala la teatru. Mă trezeam de dimineață, la 5, mergeam să cumpăr pâinea care era pe cartelă, și mama îmi dădea câțiva bănuți cu care mă duceam la teatru. Singur. Și la liceu am început să fac figurație la Național, ca să mai câștig un ban, că eram sărăcuț. Fără tată, mama, care era femeie de serviciu, m-a crescut singură, foarte, foarte greu. Dar eram la un liceu de elită, Liceul "Costache Negruzzi" sau Liceul Internat, cum i se mai spunea pe atunci, care a dat țării nume mari din toate domeniile. Și dacă primul în clasă era băiatul unui profesor universitar, al doilea eram mereu eu, chiar dacă trebuia să învăț de două ori mai mult ca el, pentru a fi apreciat.
Serenadă la trompetă
- Aveați și alte preocupări artistice?
- Cântam la trompetă, dar cântam al naibii de bine, aveam trompetă ca lumea, de concert. Cântam în curtea Liceului de Muzică. Într-o zi a ieșit la un moment dat un profesor. "Cântă ceva!", mi-a zis el. Am cântat. "Ia să vină taică-tu să vorbească cu mine." "Tata a murit", i-am zis. "Să vină mama ta." M-am dus acasă și i-am spus mamei: "Uite, vrea un domn profesor de la Liceul de Muzică să vorbească cu mata". "Dar ce-ai făcut? Ai spart vreun geam?". "Nu", am zis, deși nu eram eu prea departe de giumbușlucuri din astea. A mers mama cu mine de mână. "Doamnă, examenul de admitere s-a încheiat, dar el nu are nevoie de examen. Intră direct la clasa de trompetă. Și după aia, chiar dacă nu face Conservatorul, are o pâine asigurată. Nunți, botezuri... ". Dar eu eram la ditamai liceul, pe când la Liceul de Muzică era plin de țigani, că erau talentați. Erau țiganii din Trei Calici, din cartierul Galata. "Păi, bine, măi, mamă, plec eu de la liceul meu, ca să vin să cânt cu țiganii din Trei Calici?". La mama nu prea aveam spor, ea a fost un om puternic, care a trecut prin multe singură, război, foamete, greu, greu. Era o femeie tare, mă bătea preventiv, de două ori pe zi. Dar când m-a auzit așa, n-a mai zis nimic. Nu m-a forțat. Așa că am făcut Liceul "Negruzzi" și după absolvire m-am dus să dau admitere la București, la Institutul de teatru, că între timp se închiseseră celelalte facultăți de teatru din țară, inclusiv cel de la Iași.
Admitere cu lăutari
- Cum a fost admiterea?
- Am plecat din Iași un tren întreg de candidați la Institutul de Teatru. Erau unii care dădeau de ani de zile. În 1959, când am dat eu examen, erau peste 1800 de candidați pe 32 de locuri. Erau șase probe eliminatorii, iar a șaptea era româna. S-a tot cernut sita și, după ultima probă practică, stăteam și eu să aștept rezultatul. Institutul era la Podul Izvor, unde e Teatrul Bulandra acum. Era plin de băieți din ăștia care picaseră încă de la primele probe, care dăduseră de nu știu câte ori. Și la un moment dat, a ieșit comisia la fumat. Și un domn cu ochelari, foarte serios, antipatic chiar mi se părea, a venit la mine, m-a mângâiat pe față și a zis: "Bine, bine!", și a plecat înapoi în clasa de examen. Ăia, golanii mai mari, au început să țipe: "Băi, moldovene, ai intrat la facultate! Bravo, băi!". Eu nu știam multe și mai făcusem și box. Așa că m-am întors nervos spre ei, crezând că fac mișto de mine. "Ce aveți, băi?". "Păi nu știi cine e domnul care te-a felicitat?". "Nu." "E Finți, băi, moldovene". Era profesorul Alexandru Finți, care lua clasă în anul ăla. După aia am dat româna. La română eram cel mai bun din liceu. Profesorul îmi citea tezele în fața clasei. "Ia auziți ce scrie Ciubotaru. Asta da, teză!" Chiar eram bun, nu că mă laud. Și cum nu mai aveam nici un ban, am plecat, nu am mai așteptat să se afișeze rezultatele. Am împrumutat 25 de lei de la un prieten cu care venisem la examen, dar care picase, și m-am dus la gară. Acolo l-am cunoscut pe nea Zamfirescu, un "naș" cu care am făcut apoi blatul 4 ani de zile, cât am fost student. Am ajuns acasă. "Ce-ai făcut la examen?", m-a luat mama la întrebări. "Am luat", am zis eu, că nu puteam să pic tocmai la română. Mama a copt plăcinte, a fiert o oală mare de sarmale, a tocmit niște lăutari și a făcut petrecere mare. Dar eu nu văzusem lista aia definitivă și nu eram sigur. Lăutari țânțăreau acolo din vioară, toate familiile din curtea noastră erau la petrecere, iar eu mă gândeam: "Mă, dar dacă nu iau?". Numai la ce bătaie iau de la mama mă gândeam. Și mă întâlnesc într-o zi cu Constantin Dinulescu în fața statuii lui Miron Costin. Dinulescu, era pe atunci actor la Iași. "Bravo, domnule! Suntem colegi, ai intrat la institut", îmi zice. "Ați văzut dumneavoastră lista, cu ochii dumneavoastră?". "Da, domnule, ai intrat al treilea". Și atunci m-am dus repede acasă: "Mamă, acum pot să îți spun că am intrat la facultate". Și am fugit repede pe ușă, înainte să apuce ea să arunce cu ceva după mine.
Teatru pe pâine
- Cum de nu ați rămas la București după facultate?
- Când am terminat, șefă de promoție la fete era Irina Petrescu, iar la băieți, eu. Se scosese un post de asistent la facultate pe care l-a luat Irina și mai scoseseră unul la televiziune, dar care era, cu "dedicație", pentru Grigore Gonța. Cum repartiția se făcea în ordinea mediilor, aș fi putut să îi suflu postul lui Grigore, dar nu făceam eu din astea. Și Ștefan Iordache, cu care eram foarte bun prieten, vine într-o zi la mine și zice: "Petrică, hai să îl bem pe Grigore!". Eu nu prea beam, dar Fănică Iordache îmi spunea: "Dacă mă ciupești de obraz și din el nu curge vodcă, n-am făcut nimic!". Și l-a trombonit Fănică pe Gonța: "Băi, vezi că Petrică îți ia postul de la televiziune. Hai să mergem la o cârciumă, dai ceva de băut, și stați de vorbă, poate îl convingi". Și ne-am dus. Grigore avea o situație materială bună, așa că nu era mare lucru pentru el să facă cinste. "Păi, c-o fi c-o păți, să știi că postul ăla e scos pentru mine". "Băi, Grigore, s-a scos? S-a scos. Am dreptul să îl iau? Am". L-am fiert așa un pic până ce s-a lămurit că doar făceam mișto de el.
- Și unde ați ajuns până la urmă după institut?
- La Piatra Neamț, la Teatrul Tineretului. Acolo era director Ion Coman, o imensitate de om, patru clase avea, dar ce a creat el la Piatra Neamț era unic în România. La Teatrul Tineretului ajungea crema cremelor, tot ce era mai bun în Institutul de Teatru. Și pe mine el m-a "curtat" încă din facultate. Eu de cum am intrat la facultate, m-am și căsătorit. Aveam 19 ani și-mi era frică să nu cumva să rămân neînsurat. Nevasta mea era studentă la chimie industrială. După facultate a fost repartizată la Țăndărei. Știi ce înseamnă Țăndărei? Dar știi ce însemna Țăndărei în 1963? Închisoare. "Asta este", i-am zis. "N-avem ce face. Iau și eu repartiție la Brăila", că era cel mai aproape de Țăndărei. Dar ca să fiu corect până la capăt, m-am dus la Ion Coman și i-am spus cum stă treaba, că nu mai pot veni la Piatra Neamț. "Ia dă repartiția soției încoace", mi-a spus. "Las-o la mine. Ne vedem mâine". El era bun prieten cu Leonte Răutu, și a doua zi a venit cu repartiția soției mele schimbată, Fabrica "Zorile Noi", Piatra Neamț. Știi ce însemna asta? Cum ar fi acum să îți comute pedeapsa cu moartea în trei ani cu suspendare. Iar la Piatra Neamț, se mânca teatru pe pâine. Zi și noapte stăteam în teatru, repetam, jucam, iar repetam, nu eram actori "funcționari", gata, am jucat, hai acasă. Era pasiune mare. Și când peste un an am fost mutat la Iași, parcă l-am lovit în plexul solar pe Ion Coman. A plâns, pur și simplu. Mai ales că plecam mai mulți în anul ăla. Și eu, și Ileana Stana Ionescu, și Traian Stănescu. "Măi, copile", mi-a zis, "tu știi în ce te bagi? Știi câți actori are Naționalul din Iași? 89 de actori. O să te mănânce de viu. Ce joci tu acolo?". Dar eu eram ieșean, voiam acasă. Iașiul ăsta l-am purtat peste tot cu mine, toată viața. Când plec prin turneu, mi se rupe sufletul. Și când mă întorc, mă podidește plânsul de emoție. Simt că locul ăsta îmi aparține și că eu îi aparțin lui. S-a schimbat mult din copilăria mea, dar eu îl păstrez în suflet tot pe cel pe care îl știu de mic.
- Și cum v-au primit colegii la Naționalul din Iași?
- De cum am ajuns, m-a luat în primire directorul tehnic și mi-a spus: "Vei sta în cabina 8, cu domnul Nicolae Veniaș". Veniaș avea unul dintre cele mai frumoase glasuri din teatrul românesc, glas ca de violoncel. Batem noi la ușa cabinei 8. "Daaaa", se aude dinăuntru un glas adânc. Intrăm. Regizorul tehnic mă prezintă și pleacă. Veniaș s-a uitat la mine, avea niște ochi mari, frumoși. "Ai terminat acum institutul?", m-a întrebat: "Nu, vin de la Piatra Neamț." "Am auzit că face treabă bună Coman acolo, dar, din păcate, nu prea îi plac actorii în vârstă. Tu ce părere ai?", m-a întrebat. "Eu îi iubesc", i-am spus. Și așa era. Totdeauna am crezut că fără actorii în vârstă nu se poate face teatru. De asta și încerc să le păstrez memoria vie. Actorii bătrâni aveau loja lor, erau nelipsiți de la spectacole și, după o reprezentație bună, parcă altfel îți răspundeau la salut. Am avut noroc nu numai că i-am prins pe actorii mari ai Naționalului ieșean, dar am mai și jucat cu ei. "Să știi că poți să fumezi în cabina asta", mi-a spus Veniaș. "De băut bei?". "Nu, nu prea beau". "Trebuie neapărat să te apuci".
- Și ca un actor ieșean care se respectă, și dumneavoastră ați jucat Chirița...
- Da, în două variante. Prima dată, "Chirița în Iași sau două fete și-o nineacă", în 1990, și apoi "Chirița și ceilalți". Pe amândouă le-am făcut cu regizorul Ovidiu Lazăr. În "Chirița și ceilalți" cântam "cânticelele" lui Alecsandri și jucam toate rolurile, Chirița, desigur, Paraponisitul, Clevetici - ultrademagogul, Sandu Napoilă - ultraretrogradul, Gură-Cască-om politic și Barbu Lăutaru. Era un tur de forță. Spectacolul acela s-a jucat mulți, mulți ani. Am cântat cânticelele lui Alecsandri pentru că mie chiar Miluță Gheorghiu, nemuritorul interpret al Chiriței, mi-a spus că pot să o fac.
- Chirița lui Miluță a intrat în legendă. Era chiar așa de bun?
- Daaa! Era fabulos! Sunt o mulțime de povești legate de "Chirița" lui Miluță. Să îți spun una. În timpul războiului, s-au dus să joace "Chirița" în Basarabia. Margareta Baciu juca Luluța. Numai că ea era răgușită. Ce zic eu răgușită? Mută complet. Nu mai putea scoate un sunet. Și trebuiau să joace la Nisporeni. "Maestre Miluță, s-au vândut toate locurile. Și crăcile copacilor s-au vândut, stau oamenii cocoțați pe crengi numai să vă vadă. Ce facem?". Auzind așa, Miluță spune: "Bre, jucăm". "Cum să jucăm, dacă doamna Margareta nu poate vorbi?". "Jucăm fără ea", a zis Miluță. Și a dat tot el și replicile Luluței. "Luluțo, vin-încoace la mătușica să-ți spun o veste bună". "Ce veste?" "M-am făcut isprăvniceasă". A fost rupere. Succes fulminant. La urmă, vine primarul de la Nisporeni și zice: "Maestre, eu am făcut Dreptul la Iași și am văzut spectacolul acolo, dar când am văzut eu apărea și Luluța". "Aia-i altă Chiriță, dragă", i-a zis Miluță. El era în stare să facă orice.
Un mare regizor: Tonitza
- Mai aveți și alte legende despre alți actori mari ai Iașiului?
- Uite, de exemplu, o poveste cu Costache Ramadan. Nevasta lui, coana Aneta, lucra la CFR. CFR , armata a doua, program fix, program strict. Dar, la un moment dat i se face rău doamnei Ramadan. Șeful ei a chemat o birjă și a trimis-o acasă. Și cum coboară ea din trăsură îl vede pe Ramadan ieșind din casă cu o damă. Când a văzut-o pe nevastă, Ramadan se oprește și zice: "Ei, acum să vă fac cunoștință. Soția mea și o curvă". Mai târziu am întrebat-o pe coana Aneta dacă e doar o legendă și mi-a spus: "Nu, dragă, e absolut adevărat. Chiar așa s-a întâmplat". Trecând la lucruri serioase, cred că cel mai important actor ieșean de la război încoace a fost George Popovici. El era foarte bun prieten cu Tonitza. Mergea la Tonitza la atelier. Tonitza picta. Gicu stătea cuminte acolo, își turna din când în când un pahar cu vin dintr-o damigeană și cam o dată la o oră jumate, Tonitza se oprea din lucru să fumeze și să bea un pahar de vin. Și în pauze îl întreba: "Ce repeți acum?". "Păi, joc în "Frații Karamazov". "Cine montează?". "Ion Sava". "Ce joci?". " Smerdeakov". "Spune-mi ceva despre personajul tău. Cum îl vezi?". "E ca un fir de apă care se scurge pe lângă pereți". "Ce culoare au pereții?". "Gri". "Uite ce să faci. Îi spui lui Ion Sava să te îmbrace cu o tunică cenușie închisă până sus, eu îți fac un fond de ten, um amestec de gri, negru și alb, și te dai cu el pe toată fața. Și lasă în pace reflectoarele. Tu să joci mereu departe de lumină și să te prelingi pe lângă pereți. Ăsta e Smerdeakov". Vezi? Tonitza ar fi putut să fie și un mare regizor.
- Pe o hartă a sufletului dvs., care e locul cel mai important din lume?
- Teatrul Național din Iași. Înființat în 1840, primul teatru din țară funcționa după regulamentul de ordine interioară al Comediei Franceze. Și acolo scria că nu ai voie să intri în clădire cu capul acoperit. Așa că eu și acum îmi dau jos pălăria când intru în teatru și le mai atrag atenția și ăstora mai tineri.