Cel mai mare predicator al creştinătăţii - IOAN GURĂ DE AUR

- Cel mai mare predicator din istoria creştinătăţii, Sfântul Ioan Gură de Aur are în calendarul ortodox trei sărbători: pe 30 ianuarie, de ziua Sfinţilor Trei Ierarhi, pe 13 noiembrie, când este sărbătorit singur, şi pe 27 ianuarie, când este amintită aducerea moaştelor sale în Constan­tinopol -

Ioan s-a născut în Antiohia Siriei (astăzi An­takya, în Turcia), care în vremea lui era al trei­lea oraş al Imperiului, după Roma şi Ale­xandria. Pe aici treceau toate drumurile Orientului şi Apusului, iar el va fi văzut aşezându-se în faţa zidurilor cetăţii, caravanele grele de mătăsurile Per­siei, de porţelanurile Chinei, de miresmele şi miro­deniile Indiei. În cetatea aceasta uriaşă, cosmopolită şi bogată, în care se întreceau unele dintre cele mai vestite şcoli filosofice şi retorice ale lumii, era greu să ajungi cunoscut, dar dacă ajungeai, te recu­noş­tea şi respecta tot im­periul, de la Roma la Constantinopol.
Ioan a avut părinţi nobili şi avuţi. Tatăl său, Secundus, care va muri la scurtă vreme după naş­te­rea sa, era un ofiţer de rang înalt al armatei romane şi, ca marea ma­joritate a clasei patricie­ne, păgân. Mama, însă, Anthusa, era o creştină evlavioasă. Deşi avea doar 20 de ani când Se­cundus a murit, ea nu s-a mai recăsătorit şi toată viaţa i-a dedicat-o lui Ioan. Singurul ei copil i-a fost lumină şi sprijin plă­pând, într-o lume a bărbaţilor. O lume în care unei văduve tinere şi foarte bogate îi era foarte greu să reziste fără să se recăsătorească. Anthusa s-a încă­pă­ţânat să rămână fidelă primei iubiri, trăind ca o sihastră, înconjurată de tentacu­lele lumii nobiliare antiohie­ne, care şi-ar fi dorit-o aliată prin căsătorie, fie ea şi de faţadă. În acest căuş de dragoste maternă unică a crescut viitorul sfânt. Ca orice fiu de patri­cian a urmat şcoli înalte, dar cea care l-a plămădit ca vesti­tor al cuvântului lui Dum­ne­zeu a fost şcoala retoru­lui Libaniu, vestit în tot imperiul. Dascălul acesta, rafinat la focul alb al cul­turii clasice păgâne, a fost întrebat înainte de a muri pe cine va lăsa la condu­cerea şcolii sale de retorică. "L-aş fi lăsat pe Ioan, dacă nu mi l-ar fi furat creş­tinii!", a răspuns Liba­niu, iar această singură frază e în măsură să ne de­seneze mintea strălucitoare a viitorului sfânt.

Plecarea în călugărie

Eu cred că dorul acesta s-a zămislit în el de co­pil. Îl văd prin pădurile muntelui Silpius, la poa­lele căruia se întindea cetatea Antiohiei, hălăduind cât era ziua de lungă, îndrăgind cerul şi singurătatea, în­văţând să asculte de mic şoaptele ierburilor şi liniş­tea, în locul hărmălaiei oraşului. Deşi a fost un om menit parcă să trăiască în mijlocul celorlalţi, înzestrat de sus cu un dar al cuvântului pe care nu l-a avut nimeni înaintea sa şi pe care nimeni nu a reuşit încă să îl întreacă, Ioan a fost, fără îndoială, în adâncul inimii sale, un însingurat. Era foarte tânăr, de abia îşi terminase şcolile, când i-a spus mamei sale că vrea să se călugărească. Sufletul său dorea mai mult decât rugăciunea cuminte din du­minici şi sărbători, însoţită cu căldura traiului unui nobil creştin respectat. Anthusa l-a rugat să o cruţe. Îşi pierduse bărbatul din fragedă tinereţe, iar o moar­­te fără fiul iubit alături ar fi zdrobit-o. "Dra­gule, nu mă lăsa văduvă a doua oară", i-ar fi spus lui Ioan, iar el a ascultat-o. Dar după ce maica sa a trecut la Domnul, şi-a împărţit toată averea săra­ci­lor, i-a eliberat pe toţi sclavii şi a plecat în călu­gă­rie.
Primii paşi i-a făcut într-o mânăstire de obşte. Acolo, în singurătatea munţilor, s-a schimbat din temelii. Focul inimii sale s-a întâlnit cu dogoarea de dincolo a Duhului Sfânt, iar îngemănarea aceas­ta, între dorul omului şi revărsarea Domnului, avea să îl mistuie cu totul. Era atât de aprins de rugă­ciu­ne, încât nu îşi îngăduia deloc somnul. Când aţipea, o făcea pe un scăunel, ţinându-se cu o mână de o frân­­ghie, ca să nu cadă. De mâncat mânca o zeamă limpede de orz, o singură dată în zi. Iar foa­mea aceasta după Dumnezeu a dat roade. Nu îm­plinise încă 30 de primăveri, când a săvârşit primele mi­nuni. De multe ori era ne­voie de un simplu cu­vânt al său pentru alungarea bolilor. Unui frate din obş­te, care nu văzuse nicio­dată cu ochiul drept, Ioan i-a spus doar atât: "Dum­ne­zeu să îţi lumineze ochii sufletului şi ai trupului", iar ochiul beteag a văzut lumina zilei pentru întâia dată. Alteori, veşmintele sale se vădeau pline de o energie dumnezeias­că, în stare să aducă tă­madă. Aşa s-a întâm­plat cu un nobil din Antiohia, care suferea cumplit - capul i se umfla­se atât de tare, încât un ochi aproa­pe că îi ieşise din orbită. A cheltuit averi cu doctorii, dar în van şi, în cele din urmă, a venit la tânărul monah Ioan, rugându-l să îl ajute. "Bolile vin asu­pra oamenilor din pricina păcatelor şi a necredin­ţei. Dacă te îndepărtezi de faptele rele şi crezi din tot sufletul că Hristos te poate vindeca, atunci vei vedea slava lui Dumnezeu!" "Cred pă­rinte şi voi face toate câte îmi vei porunci" a spus patricianul şi a luat un colţ din haina pono­sită a lui Ioan şi şi-a aşezat-o pe cap şi pe ochiul bolnav. Pân­za aceea umilă i-a luat du­rerile cu mâna, iar ochiul i s-a vin­decat în scurt timp. Un alt dem­nitar, Arhe­lae, care con­ducea cetatea Antiohiei, s-a îmbolnăvit de lepră, boală la care doctorii vremii nu aveau niciun leac. Singura lui nădej­de era Ioan, care l-a sfă­tuit să se spe­le cu apă din izvorul mânăstirii. Dre­gătorul s-a vin­decat pe loc, dar pe tânărul călugăr, toate aceste minuni l-au făcut să fugă de oameni. Nu-şi dorise niciodată celebritatea. Ar fi avut parte de ea oricum, dacă ar fi rămas în lume ca retor, iar acum, la mâ­năstire, o simţea drept povară. Aşa că a fugit din obşte şi s-a sălăşluit într-o peş­teră unde a trăit câţiva ani, într-o în­sin­gurare totală, doar el şi Dumne­zeu. Acolo, în aerul tare al nop­ţilor, când firea doarme, iar duhul se tre­zeşte, şi-a împlinit Ioan creşte­rea. Un părinte din obştea în care trăise a avut o vedenie. În ea, tânărul sihastru era vizitat de sfinţii apostoli Petru şi Ioan Evanghelistul. Primul i-a dat o cheie, simbol al dezlegării păcatelor, iar al doilea un sul de per­ga­­ment, semn al darului propovă­dui­rii. Vede­nia a fost un semn pentru slu­jirea care îl aştepta înainte. La capătul anilor petrecuţi în pustiu, Ioan s-a îmbol­năvit grav de stomac şi, pentru că nu mai putea mânca, s-a întors în cetate, ca să fie tratat. Nu avea să se mai întoarcă niciodată în sihăstrie. Bucu­ros că venise în Antio­hia, episco­pul locului l-a hiro­tonit preot, mai mult cu forţa. Cel mai mare predi­cator al primului mile­niu creştin tocmai punea pi­ciorul în arena imperiu­lui.

Gurădeaur

Revenirea sa în cetate ca preot a fost ca o furtună iscată din senin. Nimeni nu se aşteptase la aseme­nea predici, deşi Antiohia era un oraş vestit pentru retorii şi teologii săi. Dar ca el nu mai vorbise ni­meni niciodată. În primele luni, Ioan era încă prins de marea sa ştiinţă retorică, aşa că oamenii simpli nu îl puteau înţelege prea bine, dar se îmbulzeau să îl asculte, uluiţi de puterea care ieşea din cuvintele sale. Până când, odată, după slujbă, o ţărancă i-a spus simplu: "Ioane Gurădeaur, ţi-ai adâncit puţul cuvântărilor tale, iar funia minţii noastre este prea scurtă ca să mai ajungă până la apă!". Din clipa aceea, sfântul s-a lepădat de cuvintele sofisticate şi a început să predice pe înţelesul tuturor, direct şi fără ocolişuri savante. Iar antiohienii au prins po­recla aruncată de ţăranca isteaţa şi nu i-au mai zis niciodată altfel decât Gurădeaur. Pentru că aşa şi era şi aşa a şi rămas până astăzi. Doisprezece ani la rând a aruncat părintele Ioan sămânţa evangheliei în cetatea Antiohiei, până când faima sa a ajuns la urechile împăratului. Când patriarhul Constantino­polului a trecut la Domnul, a fost ales în locul său. Gurădeaur a primit chemarea la slujirea de arhiereu cu mare greu, cu gândul că nu e vrednic.

Patriarh al Constantinopolului

În anul 397, în măreaţa Bazilică a Sfinţilor A­pos­­toli din Constanti­nopol a apărut un patriarh mă­run­ţel, cu cap pleşuv şi faţa suptă. Toată făptura plăpândă părea strânsă în ochii negri care, atunci când vorbea, se aprindeau. Predica îndelung, aproa­pe două ceasuri, dar nimeni nu pleca din biserică. Era atâta har în cuvintele sale, încât cetatea îm­pie­trea atunci când ieşea să vor­bească. Negustorii îşi rugau clienţii să îi păsuiască o clipă, ca să alerge până la catedrală, meşterii îşi lăsau uneltele, dregă­torii se opreau din treburile lor înalte. Dacă Ioan ar fi cuvântat neîntrerupt, Constantino­polul ar fi înce­tat să mai umble, să vândă, să chivernisească. Ar fi în­lemnit ca să îl asculte. Erau atât de uimiţi de pros­peţimea şi focul pre­dicilor sale, încât nenumăraţi tahigrafi stăteau pe lângă el, transcriindu-i orice cu­vânt, iar apoi îi co­piau predicile şi le împărţeau cre­dincioşilor. Cuvin­tele lui Ioan se citeau peste tot, iar cei care nu ştiau să citească le învăţau pe dinafa­ră, ca pe psalmi, recitându-le în tot locul - la mese, în taverne, în pieţe şi tribunale. În doar câţiva ani, Patriarhul Ioan a ajuns cel mai de seamă om al capitalei imperiu­lui. Dar slava a­ceas­ta omenească, revărsată asupra lui ca un torent, nu l-a schimbat defel. A rămas acelaşi om smerit, ars de iubire pen­tru cei simpli şi umili. Din reşe­din­ţa patriarhală a vân­dut tot ce era de pri­sos, chiar şi mo­bila din încăperi, care nu i s-a părut folositoare, iar cu banii a făcut milos­tenii. De mâncat mânca la fel ca în pustiu, pe sponci, aşa cum şi dormea. Iar când era vorba să mustre, nu se sfia de nimeni, nici măcar de familia imperială. Pentru că, în faţa lui Ioan, nu aveau nicio în­semnă­ta­te rangul şi puterea, ci dragostea. Aşa au ajuns ma­rile familii nobiliare ale cetăţii să se simtă ataca­te de cuvintele sale, care îi mustrau pe creştinii bo­gaţi pentru hainele şi casele lor luxoase. "Tot ceea ce îţi prisoseşte trebuie dăruit sărmanilor", le spu­nea sfântul de la înălţimea trăirii sale, iar patri­cienii Constantinopolului s-au simţit jigniţi. Poate că dacă ar fi fost numai ei, tronul patriarhal al Sfân­tului Ioan ar fi rămas neclintit, dar împărăteasa Eudoxia a crezut că predicile aprinse ale lui Gură­deaur o atacă pe ea. Aşa a ajuns să îl socotească drept duşman pe cel mai iubit ierarh al imperiului, iar o întâmplare neaşteptată avea să îi dea dreptate.

Prigoana

Teodorit, un nobil din capitală, foarte avut, a fost rugat de Eudoxia să împrumute vistieria imperială. Bănuind ca nu îşi va mai vedea niciodată banii îna­poi şi temându-se de răzbunare, acesta l-a rugat pe Sfântul Ioan să îl apere, iar sfântul, ca patriarh, i-a scris împărătesei, spunându-i să nu-l asuprească pe patrician. Deşi îl ura, Eudoxia l-a ascultat. Timpul a trecut peste această întâmplare, iar Teodorit s-a apropiat de Ioan şi a ajuns, ascultându-i predicile, să îşi dăruiască mare parte din avere bisericii, pen­tru a fi folosită în bolniţele pe care Gurădeaur le construise pentru cei săraci. Pentru împărăteasă, dărnicia patricianului faţă de biserică a fost o lovi­tură grea - patriarhul o împiedicase să îi ia averea lui Teodor pentru a pune el mâna pe ea! Sfântul Ioan s-a apărat, spunându-i că trăieşte în sărăcie lu­cie, deşi fusese unul dintre cei mai bogaţi oameni ai Antiohiei. Nu a contat. Cuvintele sale despre po­căinţă şi milostenie zguduiseră inimile multora, dar şi arseseră ca un fier roşu sufletele celor care cre­deau că totul li se cuvine - nobili care doar se spoi­seră cu credinţa creştină, clerici corupţi, cărora credinţa râvnitoare a lui Ioan le părea un blestem. Împărăteasa a strâns toate plângerile lor şi, împre­ună cu Patriarhul Teofil al Alexandriei, a convocat în anul 403 un sinod, unde sfântului i-au fost aduse 29 de capete de acuzare, printre care şi acela că a vân­dut vasele scumpe ale bisericii şi i-a risipit ave­rea prin milostenie faţă de săraci. Ioan nici măcar nu s-a apărat, neprezentându-se la sinod, aşa că a fost depus din treaptă şi izgonit din scaun.
Fusese Patriarh al Constantinopolului doar şase ani. Îndeajuns ca mulţimile să ştie că e omul lui Dumnezeu şi că toate acuzaţiile sunt false. Aşa că s-au revoltat. Răscoala, care ameninţa direct autori­tatea imperială, a fost înăbuşită doar prin reche­ma­rea sfântului în capitală. Poporul l-a primit în triumf, ca pe un mare izbăvitor, dar pacea dintre Gurădeaur şi familia imperială nu a durat decât câteva luni. Anul următor, împărăteasa Eudoxia a convocat un nou sinod, cu sprijinul Patriarhului Teofil al Alexandriei, unde Sfântul Ioan a fost depus pentru a doua oară, pentru motivul de a se fi întors în scaun fără încuviinţarea celorlalţi ierarhi. Pe 20 iunie, în anul 404, marele patriarh a fost arestat şi exilat. 77 de zile l-au purtat pe jos, escortat de sol­daţi, ca pe un răufăcător de rând. Avea 55 de ani, iar trupul îi era slăbit de asceză. A ajuns cu mari chinuri la Cucuz, în Armenia Mică, unde a stat timp de trei ani. În 407, din ordin imperial, a fost exilat mai departe, la Pytius, un mic oraş pe malul Mării Negre. Soldaţii l-au alergat pe jos, zeci de leghe pe zi, iar inima sa, care arsese pentru Hristos, slăbită de necazuri şi nevoinţe, nu a mai rezistat. A murit pe drum, pe 14 septembrie, chiar atunci când în biserici se prăznuia Înălţarea Sfintei Cruci. Ultimele lui cuvinte au fost "Slavă lui Dumnezeu pentru toate!". Păstorise ca patriarh doar şapte ani. În­deajuns ca să rămână în istoria lumii drept cel mai mare predicator al creştinătăţii.