Nu e doar cel mai apreciat şi celebru chirurg plastic din România, aşteptat cu interes la conferinţele internaţionale, ci şi deţinătorul uneia dintre cele mai frumoase clinici din lume: un spaţiu hipermodern, dotat ca laboratoarele NASA, creat parcă pentru a te simţi pe mâini sigure. Şi nici n-ai putea fi altfel, când autorul lui e un chirurg de top, a cărui permanentă dorinţă de inovaţie s-a tradus în nenumărate brevete pentru tehnicile, aparatele şi ustensilele chirurgicale pe care le-a inventat. De aici, din sălile superb luminate, operaţiile sale sunt transmise live în zeci de ţări din lume. Aici, în încăperile decorate de celebra arhitectă Zaha Hadid, se fac conferinţe şi se organizează cursuri pentru tineri chirurgi. Aici, din dragostea pentru meserie şi din pasiunea lui neobosită de a reda femeilor frumuseţea, doctorul Constantin Stan s-a "zidit de viu".
"Mi-a plăcut să fiu cel mai bun"
- Domnule doctor, vă propun să facem împreună o radiografie a performanţei. Când anume în viaţa dvs. s-a născut dorinţa de a fi cel mai bun?
- S-a născut demult, în copilăria mea, pe străzile prăfuite ale unui oraş de provincie. Originari din vecinătatea Tecuciului, din familii cu foarte mulţi copii, părinţii mei fuseseră primii care plecaseră de la sat la oraş şi, de altfel, singurii care reuşiseră să scape de o viaţă rurală foarte tristă şi sărăcită de colectivizări. La oraş, şi-au construit o altă viaţă, iar eu, copil unic, am avut şansa să merg la şcoală, fără să mă chinuiesc ca verii mei de la ţară, care stăteau în gazdă şi se întorceau să lucreze pământul. Atunci, în dimineţile acelea în care plecam de acasă cu bucata de pâine cu zahăr şi ulei pe care mi-o punea mama în ghiozdan, încălţat cu aceeaşi pereche de pantofi şi vara, şi iarna, că nu erau bani de mai multe, s-a născut şi dorinţa mea de a nu mă lăsa, de a nu mă întoarce de unde veneau ei.
- Asta v-a făcut şi să deveniţi atât de ambiţios la învăţătură?
Cititor al "Formulei As"
- Nu vă apăsa niciodată singurătatea?
- Sigur că felul ăsta al meu de-a fi nu m-a ajutat deloc să comunic mai bine cu cei din jurul meu. Dar posibilitatea de a vorbi în faţa celorlalţi (la şcoală, când ieşeam la lecţie, de pildă) îmi dădea nespus de multă energie. Mă ascultau toţi şi mă sorbeau din priviri, dar eu nu mai eram în mijlocul lor, eu eram în cu totul altă lume. Cum se termina "show"-ul, redeveneam acelaşi copil introvertit, liniştit şi timid.
- Timid?
- Oh, da, foarte timid. Şi în relaţia cu fetele, mă uitam la ele, dar nu îndrăzneam să fac primul pas. Unele lucruri au rămas la fel şi astăzi. Orice congres la care particip e foarte excitant pentru mine. Îmi place toată atmosfera aceea creată de luminile podiumului, de proiector, de întrebări şi de aplauzele de final. E una din emoţiile care m-au împins mereu înainte.
"Nu m-am simţit niciodată ruşinat că sunt român"
Frumuseţea din casă: Andreea
- Comunismul nu ne stimula deloc dorinţa de a fi cei mai buni, nu voia de la noi performanţă individuală. Ceea ce m-a obligat cumva să fiu împotriva curentului. Sau mai bine-zis, înaintea curentului, înaintea lucrurilor general acceptate. În 1990, când m-am întors din Italia, după primul meu curs în Occident, bucuros şi entuziasmat că avusesem ocazia să văd cum se lucrează acolo, colegii mei de la Bacău, de la secţia ORL a Spitalului Judeţean, unde lucram, mi-au zis: "Şi acum, ce? Ai venit să ne arăţi tu ce fac ăia afară? Cine te crezi?" În condiţiile astea, normal că mi-am dorit să-mi fac un cabinet privat.
- Aţi fost chiar primul medic din România care şi-a deschis un cabinet privat.
- Visam şi eu la săli încăpătoare de operaţii, perfect luminate, cu sisteme moderne de aerisire, cu sisteme de spălat pe mâini mai bune şi mai eficiente. De ce nu? Până la urmă, dorinţa mea de performanţă s-a născut şi din ce am văzut în Occident. Şi fiecare pas pe care l-am făcut ca să mă extind a reprezentat o energie din care m-am hrănit. Câteodată, aproape că-mi lipsesc contradicţiile şi provocările pe care mi le ridicau vremurile alea. Atunci, m-au ambiţionat foarte mult să demonstrez că se poate şi la noi.
- Aţi fi avut toate datele să rămâneţi afară încă de la prima plecare şi să clădiţi acolo o carieră cel puţin la fel de impresionantă. Ce v-a ţinut în loc?
- De ce să-mi părăsesc ţara? Nu m-am simţit niciodată nici frustrat, nici ruşinat că sunt român. Când ajung în Occident la conferinţe şi încep să vorbesc în franceză cu un francez, în italiană cu un italian şi în engleză cu un englez, rămân toţi cu gura căscată. Când mai văd şi imagini cu clinica pe care am reuşit să o construiesc aici, în România, spun: "Wow, vrem să venim şi noi acolo". Bucuria că am realizat toate lucrurile astea aici, pe un tărâm virgin, e cu atât mai mare.
"De fiecare dată când simt că încolţeşte în mine rutina, inventez ceva nou"
În plină operaţie
- Despre centrul de terapii regenerative şi anti-aging Cronos Med, pe care l-aţi inaugurat recent, v-am auzit spunând că vreţi să-l transformaţi într-unul din cele mai mari din lume. Cum e posibil?
- Mi-a fost întotdeauna teamă să spun lucruri mari, am preferat mereu să tac şi să fac, ca să evit sentimentul de eşec, în cazul în care ceva nu iese bine. Acum însă, simt că-mi pot asuma afirmaţia asta, pentru că am vizitat enorm de multe ţări şi ştiu că nu există nicăieri în lume un centru exhaustiv dedicat medicinii regenerative şi terapiilor anti-aging. Am adus aici cele mai noi şi mai eficiente terapii existente la ora actuală. Vorbim deci de o medicină de prevenţie în toate formele ei: pe gură, prin venă şi prin piele. Am vrut să fac o clinică în care în primul rând să mă simt eu bine. Pentru că, dacă eu nu mă voi simţi bine, nu voi putea face pe nimeni să se simtă mai bine.
- Sunteţi mereu la curent cu tot ce e nou. În unii oameni chiar şi pofta de a se înnoi mai oboseşte după ce au dovedit o dată că sunt buni. Cum reuşiţi să vă menţineţi de aproape trei decenii în top?
- Sunteţi un estetician cu multiple valenţe şi un foarte bun chirurg ORL-ist, dar aţi ales să vă dedicaţi cea mai mare parte din timp remodelării şi reconstrucţiei sânului. De ce tocmai sânul, domnule doctor?
- La începuturile carierei mele, când am văzut în ce constă chirurgia sânului, că faci o tăietură, pui ceva dedesubt şi coşi la loc, am fost dezgustat. Mi-am zis că niciodată n-o să fac ceva atât de lipsit de imaginaţie. Atunci mă atrăgeau liftingurile, combinaţiile de proceduri complicate, nu vedeam nicio miză în operaţia de sân. Am avut însă norocul să prind din zbor acele idei care m-au făcut să capăt încredere că operaţia asta poate fi şi altceva. M-au ambiţionat să inventez nu doar tehnici noi, ci şi tipuri noi de implant, care să lase atingerii, în proporţie de 90%, sentimentul de natural. Dar şi să schimb mentalitatea unor colegi, care au înţeles şi ei că în operaţia de sân nu trebuie să primeze mărirea şi umflarea, ci schimbarea şi remodelarea. Sânii nu ţin de frumuseţe, ţin de recâştigarea unui sens al feminităţii, a unei încrederi în tine, ca femeie. Niciun alt tip de operaţie nu mi-a adus mai multe satisfacţii şi mai multe paciente care să-mi spună cu emoţie în glas: "Domnule doctor, mi-aţi schimbat viaţa!"
"Înainte să pun mâna pe bisturiu, trebuie să creez o emoţie"
La o dezbatere publică
- Pot să spun cu mâna pe inimă: în spatele oricărei solicitări stă nevoia de încredere în ele, dorinţa de a se simţi mai bine. Când o pacientă vrea să facă o operaţie de întinerire, ea nu-şi doreşte să arate ca acum zece ani, ci să se simtă ca acum zece ani. De asta nu încetez să o spun: chirurgia estetică trebuie să producă înainte de toate o stare de mulţumire. Înainte să pun mâna pe bisturiu, trebuie să creez o emoţie.
- Nu e şi în mulţumirea asta un pericol, acela de a vrea mereu mai mult şi mai mult?
- E drept, acum e mult mai greu să faci o femeie să se simtă bine, pentru că bombardamentul mediatic e uriaş. Orice femeie e supusă în permanenţă unor comparaţii mentale pe care i le induc televiziunea şi reţelele sociale, care, de ce să ne ascundem?, au schimbat cu totul realitatea. Social media m-a ajutat să am mai mulţi pacienţi, a contribuit semnificativ la succesul meu profesional, dar m-a făcut şi să am pacienţi mai stresaţi, mai deprimaţi decât pacienţii pe care îi aveam acum 20 de ani. Pe vremuri, veneau la mine oameni cu probleme reale, cu dorinţa umană de a scăpa de nişte complexe sau defecte. Acum vin cu aceste tipare create de social media în cap, vin fete care nu vor sâni frumoşi şi buze frumoase, vor buze mari şi sâni şi mai mari. Idealul de frumuseţe s-a schimbat, dar nu în sensul uman. S-a dezumanizat!
- Dar asta nu vă face să vă simţiţi şi responsabil pentru direcţia în care o iau lucrurile? Ca medic estetician, sunteţi părtaş în mod aproape direct.
- Ba da, bineînţeles că mă simt şi-mi pun şi eu problemele astea, ca orice medic care are conştiinţă. De altfel, pe foarte multe din femeile care vin azi la mine le sfătuiesc să se mai gândească. Iar dacă nu sunt convins că rezultatul obţinut va fi pe măsura aşteptărilor mele, refuz să fac intervenţia.
- Aţi văzut şi atins atâtea forme de feţe, buze şi sâni. După toate astea, ce mai înseamnă frumuseţea pentru dvs.?
Sala de operaţii a clinicii Cronos Med
- Nişte şabloane care pun presiune pe noi toţi. Cum ar putea o femeie să se mai simtă bine în pielea ei, când e atât de bombardată de ele?
- Ancorându-se într-o lume cât mai reală şi cât mai simplă, petrecând cât mai puţin timp la televizor şi pe reţelele sociale. Până la urmă, vârsta nu poate fi învinsă, lupta cu timpul o vom pierde oricum. Spun acum ceva ce pare împotriva propriei meserii: ar trebui să nu mai facă nimic! Să se gândească mai bine ce i-ar putea aduce satisfacţie, fără să apeleze la estetician. Şi abia după ce va găsi sens şi bucurie în lucrurile pe care le face, după ce va ajunge să se simtă mai bine în pielea ei, să se ducă la medic, dacă simte că mai e ceva ce poate fi rezolvat.
- Dvs. reuşiţi să vă ţineţi deoparte de toate schimbările acestea ale societăţii sau vă trag şi pe dvs. în vârtejul lor?
- Să nu mă înţelegeţi greşit. Şi eu am cont de facebook, şi eu am cont de instagram, dar le consider unelte de comunicare, nu le las să-mi dicteze viaţa. Ceea ce m-a salvat e că toată viaţa mea am fost izolat cu bucăţica mea de interes. Iar când n-am fost, am ştiut să mă refugiez în lucrurile care-mi dau echilibru. Cum ar fi să-mi petrec timp cu familia mea, cu fiica şi nepoţica mea, cu Andreea şi copiii ei. Să călătoresc, să mă bucur de timpul petrecut în avioane şi-n aeroporturi aşteptând îmbarcarea. Să citesc, să stau ca pe vremuri cu o carte în mână până o termin. Să umblu de nebun prin tot felul de magazine cu ustensile de bucătărie, ca să văd ce au mai inventat gospodinele şi ce aş putea adapta în meseria mea. Să mă plimb, să mă relaxez, dar să nu fiu singur.
"De ce a trebuit să treacă atât de mult timp să găsesc pe cineva ca Andreea?"
Cu soţia lui, Andreea Berecleanu
- Eu mi-am dorit mereu continuitate şi linişte, nimic care să-mi distrugă echilibrul meu şi oaza mea de pace. Dar s-au întâmplat şi lucruri care m-au pus în situaţia de a o lua de la capăt. Mă întreb, adesea, de ce a trebuit să treacă atât de mult timp să găsesc pe cineva ca Andreea, care să fie atât de aproape de mine.
- Cum e viaţa între doi profesionişti cu caractere puternice?
- Intensă, aşa cum suntem şi noi, şi foarte departe de orice model de căsnicie tradiţională. Câteodată jucăuşă şi cu multă tandreţe, câteodată plină de ironii şi confruntări. Ceea ce ne uneşte e bucuria asta de-a fi împreună exact aşa cum suntem, bucuria că, după ce ploaia trece, celălalt e cel mai bun prieten al tău.
- Domnule doctor, nu vă tulbură excesul de atenţie jurnalistică pe care această relaţie vi l-a adus în ultimii ani?
- Nu, nu am sentimentul că cineva îşi bagă prea mult coada între noi, nici că jurnaliştii sunt pe urmele mele. Întâlnirea mea cu Andreea, despre care îmi place să cred că a fost provocată de destin, mi-a zdruncinat un pic viaţa şi ritmul meu liniştit în care îmi vedeam doar de profesie. M-a scos din bula mea, în care eram de unul singur. Dar ca să hrănim această dragoste şi fiindcă, în fond, şi Andreea e o inadaptată ca mine, ne-am creat o bulă a noastră, una care ne pune la adăpost.
- Sunteţi azi un om de succes, un profesionist pentru care foarte multe ambiţii au fost împlinite. Domnule doctor, ce-a mai rămas din visele de altădată ?
- Băieţelul acela bruneţel care se juca pe străzile din Tecuci n-a dispărut din sufletul meu. Într-un fel, aş putea spune că el nu a crescut niciodată. Şi-a păstrat timiditatea şi dorinţa de a face totul mai frumos în jurul lui. Şi-a păstrat acea fragilitate care îi dă şi forţă, acea vulnerabilitate care îl face să vrea în fiecare zi să fie mai bun. Ce-i drept, s-a mai scuturat de spaime şi îndoieli, de multe întrebări la care şi-a găsit răspuns. Azi, copilul acela continuă să viseze, bucuros că e liber şi poate gândi cu capul lui.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
