Un mister popular - CĂLUȘARII

Catalin Apostol
- CĂLIN JORZA trăiește în Orăștie, e de profesie fotograf și urmărește, de ani de zile, cu lentila aparatului său un subiect care îl fascinează: jocul CĂLUȘARILOR, o tradiție milenară, care coboară până la daci -

Zburătorii satelor

- Și anul ăsta, în preajma sărbătorii Cră­ciu­nu­lui, ați pășit cu aparatul de fotografiat pe ur­mele Călușarilor din satele de sub Munții Orăș­tiei. Ce vă fascinează la acest subiect?

- Îmi amintesc că eram copil când am văzut pentru prima oară pa­rada anuală a călușarilor, de­filând prin centrul Orăștiei. Erau sute de călușari din satele aflate în apropierea ora­șu­lui, care dan­sau și colindau pe stradă, toți îmbrăcați în costume popu­lare, cu căciuli împodobite cu pene și cu clo­poței la picioare. Păreau că zboară, nu că dansează! Oamenii îi aplaudau și atmosfera era de mare sărbă­toa­re, de parcă niște ființe fantastice, de mult aș­teptate, veniseră la noi. Copil fiind, nu mai văzu­sem așa ceva și am fost atât de impresionat, încât m-am dus acasă și am început și eu să sar și să joc încercând să îi imit. Mai târziu, când am crescut, am înțeles ce sunt călușarii, dar acea primă mirare a rămas și am început să mă întreb de unde vine acest obicei și ce semnificație are. Nu mi-am pro­pus să fac un studiu etnografic. Proiectul meu foto­grafic s-a născut din aceste întrebări și din mirarea co­pilului care am fost, din do­rința de a mă apropia de aceste ființe fantastice care sunt călușarii și de a le înțe­lege lumea din care vin.

- De unde vin?

- Călușarii sunt un mis­ter, ca să nu zic o taină, și încă mai caut anumite răs­pun­suri chiar și acum, după atâția ani petrecuți alături de ei... Ce am în­țe­les este că tra­diția lor e atât de veche, încât ni­meni nu mai știe când și de unde a pornit. Oa­me­nii spun că așa au po­me­­nit din bătrâni obiceiul și îl duc mai departe, încercând să păs­tre­ze cât mai exact și pașii de joc, și cântecele, care de mul­te ori par des­cân­tece. Este o adevărată enig­mă de ce doar în satele din zona Orăștiei, și în ge­ne­ral în satele din jurul Mun­ților Șureanu, Munții da­ci­lor, acest obicei s-a per­pe­tuat alături de sărbătorile de iarnă. În su­dul țării dan­sul și sărbătoarea călu­șarilor au loc în timpul săp­tă­mânii Rusaliilor și au un caracter ma­gic de­clarat: călușarii merg prin sat încercând să alun­ge boala și spiritele rele, prin pu­te­rile magice cu care sunt în­vestiți în timpul dan­sului. Dar aici, în județul Hu­nedoara, găsim jo­cul călușarilor iarna, când cetele de flăcăi por­nesc prin sat și joacă pe la casele oa­me­nilor colindând și vestind noul an. Ori­cum, este o tradiție foarte pu­ternică și toți oa­me­nii din satele de aici se pregătesc pentru acest moment al venirii călușarilor, este foarte important pentru ei. În anul 2006, UNESCO a înscris jocul călușarilor pe lista valorilor culturale mondiale și cred că a făcut-o pentru tradiția aceasta autentică păstrată în sate, și nu pentru ceea ce vedem pe sce­nele de spectacol, unde se pierde esența obiceiului.

Zdrâncanele și clopoței

- Cum se desfășoară acest ritual al călușarilor aici?

- E destul de diferit de la sat la sat, dar totuși se poate contura un anu­mit tipic. În ge­ne­ral, călușarii sunt îm­brăcați în cămașă țărănească, pantaloni albi, pieptar, pes­te pieptar e aranjat brâ­ul național de la stânga la dreapta, cureaua, căciula cu pană de fazan și "plimbură albă" - un fel de fundă albă. De la genunchi în jos, sunt aranjate "zdrâncanele", făcute din lână în di­fe­rite culori, care atârnă până la glezne, dar și clopoței sau zur­gălăi, fixați în partea de sus a zdrân­canelor. În apropierea sărbătorilor se alege vă­taful, dar și gazda, care devine baza lor de ple­­care și de sosire pe toată pe­rioa­da. Călușarii um­blă prin sat între trei și zece zile și, de obicei, pri­ma oa­ră merg la bise­ri­că. Acolo pri­mesc bi­ne­cu­vân­tarea preotului, fără de care nu se poate porni la colin­dat. Ur­mea­ză no­ta­bilitățile satului, apoi ru­dele și pri­etenii, apoi din casă în casă. Dar la fie­care casă se ține cont de gazdă: dacă are fată ne­măritată, se joa­că "a fetei", dacă are stupi, "a stuparului", dacă e preot, "a popii" și așa mai de­parte. Vătaful este cel ca­re hotărăște și jocul, și "pon­turile", adică figurile spe­ciale din timpul dan­su­lui. Numa îl auzi cum strigă: "Șapte bă­tăi!", "Bâ­ta jos!", "Chipă­ra­ta!", "Do­uă ho­puri!" și că­lușarii exe­cută imediat miș­cările respective. Du­pă joc, călu­șarii sunt pof­tiți, fie la ma­să, fie la un pahar de vinars și se mai stă la povești cu gaz­da, se mai joacă câteo­dată chiar și în casă. A­proa­pe în fie­ca­re seară, gazdele sunt invitate după aceea la căminul cultural din sat, unde călu­șarii de­vin gazde și îi ospă­tează pe invi­tați din ceea ce au primit ei, mân­care și băutură. De-asta spun că nu se com­pară cu ceea ce se vede pe sce­na unui spec­tacol, pen­tru că în sate tradiția e încă vie, leagă oamenii și ei tră­iesc împreună bucuria sărbă­torilor.

Călușarii și Mihai Viteazul

- Există vreun sat în care tradiția s-a păstrat mai bine și jocul călușarilor este mai deosebit?

- E greu de spus asta, mai ales că nu am fost în toate satele și aș răni mândria călușarilor. Pentru că sunt foarte mândri! Din ce am văzut până acum, tradiția este foarte bine păstrată la Orăș­­tioara de Sus, unde sunt atât de mulți călușari încât se fac două cete. Și la Mărtinești sunt călușari buni, și la Geoagiu. Poate ar merita o men­țiune specială călu­șarii din Romos, pentru că sunt cei mai diferiți, dar și pentru că încă au păstrat cultul străvechi al Ur­sului și Țurca. În Romos, de altfel, se știe că în anul 1599, printre cei 112 că­lușari care au participat la intrarea tri­umfală a lui Mihai Viteazul în Alba Iulia, au fost câțiva și din satul lor. Iar în 1935, etnograful Romulus Vuia a dus cu el grupul de călușari de la Ro­­mos la Londra, unde au uimit asis­tența unui co­locviu de etno­grafie și folclor. În primul rând, la ei, feciorii din trupă trebuie să fie neapărat în număr impar. Ei nu au doar un vătaf, ci trei, doi fiind însă la fel de bine pregătiți ca cel mai mare și gata să îl înlocuiască, dacă este cazul. Pe lângă că­lu­șarii dansatori mai sunt și doi "ju­pâni", tineri as­piranți, care se ini­țiază în dansul călușarului. Ju­pânii umblă mascați și îm­brăcați în mod bizar. Ei au sarcina să strângă mâncare și bău­tură pentru că­lușari, mergând pe la casele oamenilor. Jupânii dau ali­mentele în grijă celor doi "ce­pari", alți membri ai formației, care servesc călușarii și care păstrea­ză cheile de la camera cu daruri. Jupânii au niște mă­turoaie cu care lovesc pe oricine încearcă să se apro­pie de călușari când ei sunt pe drum. Alături de formația de călușari este și "Țurca", sau "Ca­pra". Colin­datul călușa­rilor din Ro­mos se în­che­ie a­bia în 2 ianuarie, când se mă­nâncă supă de tăiței, făcută cu apă adusă de la râu, în ciubăr, de doi că­lușari. Apoi, în mijlocul satu­lui, oamenii asistă la împușcarea și în­mor­mân­tarea Țurcii, prilej cu care se scriu și se strigă defectele și prostiile de peste an ale oamenilor din sat. Prac­tic, este un ritual prin care ele vor fi îngropate și uitate odată cu țurca și cu ve­chiul an. După care merg cu toții la "gazda că­lușarilor", unde se face o mare petre­cere.

"Răsai soare"

- Cultul Ursului se mai păstrează?

- Ziua Ursului este în ultima zi din an, în 31 decembrie. În această ul­timă zi, doar primii doi vă­tafi rămân îmbrăcați în călușari, iar cel de-al trei­lea vătaf este îmbrăcat cu toate zdrâncanele tuturor celorlalți călușari. Este un soi de transfer de putere către un singur călușar, care în felul acesta repre­zintă Ursul. El este strunit cu un lanț și plimbat prin sat, pentru a primi daruri de la oameni. Darurile sunt folosite după aceea pentru petrecerea dintre ani a călușarilor.

 - În toți anii în care ați umblat cu călușarii prin sate, a existat vreun moment special?

- Da, sigur. S-a întâmplat tot la Romos. În seara de Ajun, călușarii au colindat preotul din sat, apoi, încă pe noapte, au mers și la biserică pentru în­chinare. După aceea am pornit către gazda călu­șa­rilor. Acolo erau deja adunați și alți bărbați din sat. Și pe două voci, ei și călușarii, au început să îi cân­te gazdei o colindă veche de sute de ani, răsu­nând peste sat, în liniștea dimineții! Aș dori oricui să tră­iască măcar o dată în viață această ex­periență: când ei au început colinda era întuneric și, pe mă­sură ce colin­dau, se vedea cum se ridică soarele! Când au ter­minat de cântat "Răsai Soare", soa­rele era dea­supra noastră, stră­lucind!