Zburătorii satelor
- Și anul ăsta, în preajma sărbătorii Crăciunului, ați pășit cu aparatul de fotografiat pe urmele Călușarilor din satele de sub Munții Orăștiei. Ce vă fascinează la acest subiect?
- Îmi amintesc că eram copil când am văzut pentru prima oară parada anuală a călușarilor, defilând prin centrul Orăștiei. Erau sute de călușari din satele aflate în apropierea orașului, care dansau și colindau pe stradă, toți îmbrăcați în costume populare, cu căciuli împodobite cu pene și cu clopoței la picioare. Păreau că zboară, nu că dansează! Oamenii îi aplaudau și atmosfera era de mare sărbătoare, de parcă niște ființe fantastice, de mult așteptate, veniseră la noi. Copil fiind, nu mai văzusem așa ceva și am fost atât de impresionat, încât m-am dus acasă și am început și eu să sar și să joc încercând să îi imit. Mai târziu, când am crescut, am înțeles ce sunt călușarii, dar acea primă mirare a rămas și am început să mă întreb de unde vine acest obicei și ce semnificație are. Nu mi-am propus să fac un studiu etnografic. Proiectul meu fotografic s-a născut din aceste întrebări și din mirarea copilului care am fost, din dorința de a mă apropia de aceste ființe fantastice care sunt călușarii și de a le înțelege lumea din care vin.
- De unde vin?
- Călușarii sunt un mister, ca să nu zic o taină, și încă mai caut anumite răspunsuri chiar și acum, după atâția ani petrecuți alături de ei... Ce am înțeles este că tradiția lor e atât de veche, încât nimeni nu mai știe când și de unde a pornit. Oamenii spun că așa au pomenit din bătrâni obiceiul și îl duc mai departe, încercând să păstreze cât mai exact și pașii de joc, și cântecele, care de multe ori par descântece. Este o adevărată enigmă de ce doar în satele din zona Orăștiei, și în general în satele din jurul Munților Șureanu, Munții dacilor, acest obicei s-a perpetuat alături de sărbătorile de iarnă. În sudul țării dansul și sărbătoarea călușarilor au loc în timpul săptămânii Rusaliilor și au un caracter magic declarat: călușarii merg prin sat încercând să alunge boala și spiritele rele, prin puterile magice cu care sunt învestiți în timpul dansului. Dar aici, în județul Hunedoara, găsim jocul călușarilor iarna, când cetele de flăcăi pornesc prin sat și joacă pe la casele oamenilor colindând și vestind noul an. Oricum, este o tradiție foarte puternică și toți oamenii din satele de aici se pregătesc pentru acest moment al venirii călușarilor, este foarte important pentru ei. În anul 2006, UNESCO a înscris jocul călușarilor pe lista valorilor culturale mondiale și cred că a făcut-o pentru tradiția aceasta autentică păstrată în sate, și nu pentru ceea ce vedem pe scenele de spectacol, unde se pierde esența obiceiului.
Zdrâncanele și clopoței
- Cum se desfășoară acest ritual al călușarilor aici?
- E destul de diferit de la sat la sat, dar totuși se poate contura un anumit tipic. În general, călușarii sunt îmbrăcați în cămașă țărănească, pantaloni albi, pieptar, peste pieptar e aranjat brâul național de la stânga la dreapta, cureaua, căciula cu pană de fazan și "plimbură albă" - un fel de fundă albă. De la genunchi în jos, sunt aranjate "zdrâncanele", făcute din lână în diferite culori, care atârnă până la glezne, dar și clopoței sau zurgălăi, fixați în partea de sus a zdrâncanelor. În apropierea sărbătorilor se alege vătaful, dar și gazda, care devine baza lor de plecare și de sosire pe toată perioada. Călușarii umblă prin sat între trei și zece zile și, de obicei, prima oară merg la biserică. Acolo primesc binecuvântarea preotului, fără de care nu se poate porni la colindat. Urmează notabilitățile satului, apoi rudele și prietenii, apoi din casă în casă. Dar la fiecare casă se ține cont de gazdă: dacă are fată nemăritată, se joacă "a fetei", dacă are stupi, "a stuparului", dacă e preot, "a popii" și așa mai departe. Vătaful este cel care hotărăște și jocul, și "ponturile", adică figurile speciale din timpul dansului. Numa îl auzi cum strigă: "Șapte bătăi!", "Bâta jos!", "Chipărata!", "Două hopuri!" și călușarii execută imediat mișcările respective. După joc, călușarii sunt poftiți, fie la masă, fie la un pahar de vinars și se mai stă la povești cu gazda, se mai joacă câteodată chiar și în casă. Aproape în fiecare seară, gazdele sunt invitate după aceea la căminul cultural din sat, unde călușarii devin gazde și îi ospătează pe invitați din ceea ce au primit ei, mâncare și băutură. De-asta spun că nu se compară cu ceea ce se vede pe scena unui spectacol, pentru că în sate tradiția e încă vie, leagă oamenii și ei trăiesc împreună bucuria sărbătorilor.
Călușarii și Mihai Viteazul
- Există vreun sat în care tradiția s-a păstrat mai bine și jocul călușarilor este mai deosebit?
- E greu de spus asta, mai ales că nu am fost în toate satele și aș răni mândria călușarilor. Pentru că sunt foarte mândri! Din ce am văzut până acum, tradiția este foarte bine păstrată la Orăștioara de Sus, unde sunt atât de mulți călușari încât se fac două cete. Și la Mărtinești sunt călușari buni, și la Geoagiu. Poate ar merita o mențiune specială călușarii din Romos, pentru că sunt cei mai diferiți, dar și pentru că încă au păstrat cultul străvechi al Ursului și Țurca. În Romos, de altfel, se știe că în anul 1599, printre cei 112 călușari care au participat la intrarea triumfală a lui Mihai Viteazul în Alba Iulia, au fost câțiva și din satul lor. Iar în 1935, etnograful Romulus Vuia a dus cu el grupul de călușari de la Romos la Londra, unde au uimit asistența unui colocviu de etnografie și folclor. În primul rând, la ei, feciorii din trupă trebuie să fie neapărat în număr impar. Ei nu au doar un vătaf, ci trei, doi fiind însă la fel de bine pregătiți ca cel mai mare și gata să îl înlocuiască, dacă este cazul. Pe lângă călușarii dansatori mai sunt și doi "jupâni", tineri aspiranți, care se inițiază în dansul călușarului. Jupânii umblă mascați și îmbrăcați în mod bizar. Ei au sarcina să strângă mâncare și băutură pentru călușari, mergând pe la casele oamenilor. Jupânii dau alimentele în grijă celor doi "cepari", alți membri ai formației, care servesc călușarii și care păstrează cheile de la camera cu daruri. Jupânii au niște măturoaie cu care lovesc pe oricine încearcă să se apropie de călușari când ei sunt pe drum. Alături de formația de călușari este și "Țurca", sau "Capra". Colindatul călușarilor din Romos se încheie abia în 2 ianuarie, când se mănâncă supă de tăiței, făcută cu apă adusă de la râu, în ciubăr, de doi călușari. Apoi, în mijlocul satului, oamenii asistă la împușcarea și înmormântarea Țurcii, prilej cu care se scriu și se strigă defectele și prostiile de peste an ale oamenilor din sat. Practic, este un ritual prin care ele vor fi îngropate și uitate odată cu țurca și cu vechiul an. După care merg cu toții la "gazda călușarilor", unde se face o mare petrecere.
"Răsai soare"
- Cultul Ursului se mai păstrează?
- Ziua Ursului este în ultima zi din an, în 31 decembrie. În această ultimă zi, doar primii doi vătafi rămân îmbrăcați în călușari, iar cel de-al treilea vătaf este îmbrăcat cu toate zdrâncanele tuturor celorlalți călușari. Este un soi de transfer de putere către un singur călușar, care în felul acesta reprezintă Ursul. El este strunit cu un lanț și plimbat prin sat, pentru a primi daruri de la oameni. Darurile sunt folosite după aceea pentru petrecerea dintre ani a călușarilor.
- În toți anii în care ați umblat cu călușarii prin sate, a existat vreun moment special?
- Da, sigur. S-a întâmplat tot la Romos. În seara de Ajun, călușarii au colindat preotul din sat, apoi, încă pe noapte, au mers și la biserică pentru închinare. După aceea am pornit către gazda călușarilor. Acolo erau deja adunați și alți bărbați din sat. Și pe două voci, ei și călușarii, au început să îi cânte gazdei o colindă veche de sute de ani, răsunând peste sat, în liniștea dimineții! Aș dori oricui să trăiască măcar o dată în viață această experiență: când ei au început colinda era întuneric și, pe măsură ce colindau, se vedea cum se ridică soarele! Când au terminat de cântat "Răsai Soare", soarele era deasupra noastră, strălucind!