EUGENIU CARADA, şeful "Ocultei"

O casă mare, albă, cu linii simple şi ele­gante, se ridică la intersecţia străzilor Arthur Verona şi Pitar Moş.

O remarci imediat, dar nu găseşti pe niciunde vreo tăbliţă cu informaţii despre locatarii de odinioară. Abia consul­tarea Planului cadastral din 1911 lămureşte lucrurile: aici a locuit Eugeniu Carada, perso­na­litate misterioasă şi fascinantă a vechiului libe­ra­lism românesc. Carada era numit în epocă "Emi­nenţa cenuşie", datorită implicării sale în cele mai importante evenimente politice şi opere publice din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fără să acţioneze însă în mod vizibil, preferând umbra, culisele, influenţa tainică.

Revoluţionar la 12 ani

Născut la Craiova, în 29 noiembrie 1837, Eu­geniu avea după tată origini balcanice (probabil aromâne), iar după mamă, se trăgea din familia boierească a Slăviteştilor, neam vechi în Oltenia. Tatăl lui, sărdarul Nicolae, a fost un fruntaş al vieţii publice din Bănie, între 1830-1851. Copilul a bene­ficiat de condiţii excelente pentru învăţătură, dovedindu-se la rândul său înzestrat intelectual. A urmat cursuri de Drept şi Litere la Paris, la "Co­llège de France". Îi plăcea studiul, dar s-a dovedit şi un re­voluţionar precoce. Potrivit unui articol des­coperit în "Arhivele Olteniei", Eugeniu, la numai 12 ani, în timpul Revoluţiei de la 1848, a jurat, alături de mulţi craioveni, pe Constituţia inspirată din Proclamaţia de la Islaz. Revoluţia a fost repri­mată de trupele otomane, iar conducătorii ei trimişi în surghiun. Micul Carada s-a făcut util, fiindcă ştia limba turcă. Edilii Craiovei îl solicitau să facă mun­că de interpret, în timpul discuţiilor cu stăpâ­nitorii turci. Între ofiţerii fioroşi ai Semilunei şi reprezentanţii spăimoşi ai administraţiei oltene sta el, un băieţandru care traducea ordinele şi între­bările, un mijlocitor prin mintea căruia treceau încă de pe atunci, firele politicii otomane în urbea olte­nească. Cine avea privire pătrunzătoare, putea înţelege că micul traducător va juca mai târziu un rol covârşitor în politica de la Bucureşti. Nu se stin­seseră cu totul ecourile revoluţiei din 1848, când ruşii l-au căutat pe Carada ca să-l exileze în re­giunea Saratov, în nordul Mării Caspice, din cauza ideilor lui progresiste, dar şi din cauză că liderii re­voluţiei, risipiţi prin Europa, îi trimiteau lui Ca­rada scrisori şi tipărituri, ca să le răspândească prin Ol­tenia, iar aceste activităţi nu erau pe placul auto­rităţilor ţariste. Tânărul oltean a fost anunţat la timp şi s-a ascuns la o moşie din Mierea Birnici, într-o cramă. De aici, a plecat apoi la Bucureşti.

Un caracter de bronz

În memoriile sale, Constantin Bacalbaşa notea­ză că tânărul Carada şi-ar fi petrecut prima sa noapte în Bucureşti, într-o ladă de marfă umplută cu paie, undeva, prin centrul vechi. Era o noapte de ianuarie, geroasă, dar olteanul nu pare să se fi sinchisit prea mult: "Sosise în ajun din Craiova. Omul acesta, cu organismul de fier, a fost şi un ca­racter de bronz". Un ministru al Cultelor l-a făcut şef de cabinet, dar a părăsit repede funcţia. A în­ceput să scrie pentru câteva ziare, a ajuns redactor-şef la "Românul", dar funcţiile politice nu l-au interesat. Când a aflat că Divanul ad-hoc pentru unirea Moldovei cu Ţara Românească are nevoie ca lucrările să fie traduse în franceză, Eugeniu şi-a oferit serviciile. A fost un unionist fervent, dar nu s-a sfiit să-i ceară lui Alexandru Ioan Cuza, când a vizitat Craiova, să stea de vorbă cu oamenii veniţi în număr covârşitor în piaţa publică: "Mai stai, Măria Ta! Poporul vrea să-ţi vorbească". "Ştii că eşti nostim?" i-ar fi răspuns dom­ni­torul, grăbindu-se la ospăţul pregătit în grădina Bibescului. Chiar în aceeaşi zi, Cuza i-a pro­pus să-l facă procuror, dar Carada a refuzat. A spus că preferă să rămână independent. Spiri­tul acesta de independenţă l-a determinat să res­pin­gă o sumedenie de posturi ofe­rite de-a lungul vieţii. Carol I i-a propus să fie di­rec­tor general al CFR. A spus nu. Scârbit de abu­zurile săvârşite de unii politicieni, cu ocazia ale­gerilor parlamentare din 1869, şi-a jurat să nu mai candideze niciodată şi s-a ţinut de cuvânt, în ciuda insistenţelor amicilor săi. La Banca Naţională a României, pentru înfiinţarea căreia îşi cheltuise fără rest energiile, a acceptat funcţia de director, abia după ce bunul lui prieten, Ion C. Brătianu, a ameninţat că îşi dă demisia din fruntea guvernului.

Omul-cheie

Refuzând, deseori, funcţii oficiale, Eugeniu Ca­rada a fost însă prezent, din umbră, în momentele de răscruce ale istoriei noastre din cea de-a doua ju­mătate a seco­lu­lui al XIX-lea, timp ascen­sional pentru naţiu­nea română, care a reuşit să fa­că unirea celor do­uă princi­pa­te, Mol­dova şi Ţara Ro­mânească, să obţi­nă independenţa şi să consolideze sta­tul prin înteme­ie­rea ins­titu­ţiilor mo­derne, de inspira­ţie occiden­ta­lă. Ca­rada a fost, de cele mai multe ori, omul-cheie, sau o­mul potrivit la lo­cul potrivit. Ia­tă-l, în 1859, încă un tinerel, decla­mân­du-şi pe scenă ver­surile pro­unio­nis­te. Apoi, sim­ţind cursul real al is­to­riei, iată-l lucrând în subteranul poli­ticii, pentru înde­păr­­tarea lui Cuza şi aducerea pe sca­unul domnesc a unui prinţ străin, sin­gura solu­ţie pen­tru a pune ca­păt luptelor politice de la Bucureşti, care ris­cau să ducă ţara într-o fundătură. Bio­grafii susţin că propunerea ca domn al României să fie Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, pe atunci căpitan în garda regelui Prusiei, i-ar fi fost făcută prima dată lui Carada, la Mainz. Deşi era filofrancez şi l-ar fi vrut mai degrabă pe Napoleon al III-lea instalat ca domn al României, Carada a acceptat să lupte pentru aducerea pe tron a lui Carol, ceea ce s-a şi întâmplat, deschizându-se astfel o epocă glorioasă în istoria noastră. În 1866, cu ocazia sosirii în ţară a prinţului german, Carada a scris, împreună cu C.A. Rosetti, în numai 24 de ore, lucrând fără între­rupere, noua Constituţie a României. Mai târziu, ia­tă-l pe Carada urzind un complot anti-carlist! Reu­şise - era în anul 1870 - să pregătească totul, avea oameni instruiţi şi înar­maţi în şapte oraşe, unde ar fi trebuit să izbuc­nească revolta împotriva lui Carol I. Planul a fost însă dat peste cap de impetuosul Al. Candiano-Po­pescu, care a pornit ostilităţile mai repede decât stabilise Carada şi a declarat aşa-numita "Repu­blică de la Ploieşti", ridiculizată mai târziu de I.L. Caragiale, el însuşi încă un băieţandru pe vremea aceea, participant la scurta rebeliune anti-dinastică. Văzându-şi com­plotul eşuat, Carada s-a predat autorităţilor şi a stat un timp la zdup!

În focul luptelor

Carol I, un adevărat monarh, l-a iertat, iar Ca­rada s-a dovedit recunoscător, terminând pentru tot­deauna cu planu­rile anti-regaliste. În timpul Războiului de Independenţă, ui­te-l plutind cu şa­lu­pa lui, Rândunica, pe apele Dunării, ca să găsească un loc po­trivit pentru cons­truirea po­dului de pontoane, pe unde să treacă armata ro­mână. La Rahova, a intrat în focul lup­telor îmbrăcat civil. S-a ocu­pat de apro­vizio­narea tru­pelor române cu hai­ne şi hrană, în toiul ier­nii. Regele a vrut să-l facă general, dar Carada, respec­tân­du-şi prin­ci­piile, a renunţat. A fost un filantrop desăvârşit. A finanţat activi­tă­ţile cul­turale ale ro­mânilor din Transil­vania, Basa­ra­bia, Bu­­covina şi Ma­ce­do­nia. Pe cheltuiala lui au fost tipărite sta­­tu­tele societăţii stu­­­denţilor români din Viena, în 1866. Ca­te­drala orto­doxă din Vârşeţ a fost cons­truită aproa­pe nu­mai din banii lui. Slavici a scris cu gra­titu­dine: "...când toate inimile erau reci, a lui bătea cu căldură". Desigur, Eu­geniu Carada a avut par­te şi de critici publice, cum a fost articolul lui I.L.Caragiale "Caradale şi budalale", două specii de liberali care, în opinia dramaturgului, se înfruptă din bunurile ţării, simbolizate de o gâscă friptă. Mulţi politicieni s-au temut de aşa-numita "Ocul­tă", grupul liberal condus de Carada, pe care-l acu­zau că face şi desface din umbră treburile ţării. A murit în 1910, în casa din Pitar Moş, iar mor­mântul său se află în cimitirul Sineasca, din Craiova.