O remarci imediat, dar nu găsești pe niciunde vreo tăbliță cu informații despre locatarii de odinioară. Abia consultarea Planului cadastral din 1911 lămurește lucrurile: aici a locuit Eugeniu Carada, personalitate misterioasă și fascinantă a vechiului liberalism românesc. Carada era numit în epocă "Eminența cenușie", datorită implicării sale în cele mai importante evenimente politice și opere publice din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fără să acționeze însă în mod vizibil, preferând umbra, culisele, influența tainică.
Revoluționar la 12 ani
Născut la Craiova, în 29 noiembrie 1837, Eugeniu avea după tată origini balcanice (probabil aromâne), iar după mamă, se trăgea din familia boierească a Slăviteștilor, neam vechi în Oltenia. Tatăl lui, sărdarul Nicolae, a fost un fruntaș al vieții publice din Bănie, între 1830-1851. Copilul a beneficiat de condiții excelente pentru învățătură, dovedindu-se la rândul său înzestrat intelectual. A urmat cursuri de Drept și Litere la Paris, la "Collège de France". Îi plăcea studiul, dar s-a dovedit și un revoluționar precoce. Potrivit unui articol descoperit în "Arhivele Olteniei", Eugeniu, la numai 12 ani, în timpul Revoluției de la 1848, a jurat, alături de mulți craioveni, pe Constituția inspirată din Proclamația de la Islaz. Revoluția a fost reprimată de trupele otomane, iar conducătorii ei trimiși în surghiun. Micul Carada s-a făcut util, fiindcă știa limba turcă. Edilii Craiovei îl solicitau să facă muncă de interpret, în timpul discuțiilor cu stăpânitorii turci. Între ofițerii fioroși ai Semilunei și reprezentanții spăimoși ai administrației oltene sta el, un băiețandru care traducea ordinele și întrebările, un mijlocitor prin mintea căruia treceau încă de pe atunci, firele politicii otomane în urbea oltenească. Cine avea privire pătrunzătoare, putea înțelege că micul traducător va juca mai târziu un rol covârșitor în politica de la București. Nu se stinseseră cu totul ecourile revoluției din 1848, când rușii l-au căutat pe Carada ca să-l exileze în regiunea Saratov, în nordul Mării Caspice, din cauza ideilor lui progresiste, dar și din cauză că liderii revoluției, risipiți prin Europa, îi trimiteau lui Carada scrisori și tipărituri, ca să le răspândească prin Oltenia, iar aceste activități nu erau pe placul autorităților țariste. Tânărul oltean a fost anunțat la timp și s-a ascuns la o moșie din Mierea Birnici, într-o cramă. De aici, a plecat apoi la București.
Un caracter de bronz
În memoriile sale, Constantin Bacalbașa notează că tânărul Carada și-ar fi petrecut prima sa noapte în București, într-o ladă de marfă umplută cu paie, undeva, prin centrul vechi. Era o noapte de ianuarie, geroasă, dar olteanul nu pare să se fi sinchisit prea mult: "Sosise în ajun din Craiova. Omul acesta, cu organismul de fier, a fost și un caracter de bronz". Un ministru al Cultelor l-a făcut șef de cabinet, dar a părăsit repede funcția. A început să scrie pentru câteva ziare, a ajuns redactor-șef la "Românul", dar funcțiile politice nu l-au interesat. Când a aflat că Divanul ad-hoc pentru unirea Moldovei cu Țara Românească are nevoie ca lucrările să fie traduse în franceză, Eugeniu și-a oferit serviciile. A fost un unionist fervent, dar nu s-a sfiit să-i ceară lui Alexandru Ioan Cuza, când a vizitat Craiova, să stea de vorbă cu oamenii veniți în număr covârșitor în piața publică: "Mai stai, Măria Ta! Poporul vrea să-ți vorbească". "Știi că ești nostim?" i-ar fi răspuns domnitorul, grăbindu-se la ospățul pregătit în grădina Bibescului. Chiar în aceeași zi, Cuza i-a propus să-l facă procuror, dar Carada a refuzat. A spus că preferă să rămână independent. Spiritul acesta de independență l-a determinat să respingă o sumedenie de posturi oferite de-a lungul vieții. Carol I i-a propus să fie director general al CFR. A spus nu. Scârbit de abuzurile săvârșite de unii politicieni, cu ocazia alegerilor parlamentare din 1869, și-a jurat să nu mai candideze niciodată și s-a ținut de cuvânt, în ciuda insistențelor amicilor săi. La Banca Națională a României, pentru înființarea căreia își cheltuise fără rest energiile, a acceptat funcția de director, abia după ce bunul lui prieten, Ion C. Brătianu, a amenințat că își dă demisia din fruntea guvernului.
Omul-cheie
Refuzând, deseori, funcții oficiale, Eugeniu Carada a fost însă prezent, din umbră, în momentele de răscruce ale istoriei noastre din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, timp ascensional pentru națiunea română, care a reușit să facă unirea celor două principate, Moldova și Țara Românească, să obțină independența și să consolideze statul prin întemeierea instituțiilor moderne, de inspirație occidentală. Carada a fost, de cele mai multe ori, omul-cheie, sau omul potrivit la locul potrivit. Iată-l, în 1859, încă un tinerel, declamându-și pe scenă versurile prounioniste. Apoi, simțind cursul real al istoriei, iată-l lucrând în subteranul politicii, pentru îndepărtarea lui Cuza și aducerea pe scaunul domnesc a unui prinț străin, singura soluție pentru a pune capăt luptelor politice de la București, care riscau să ducă țara într-o fundătură. Biografii susțin că propunerea ca domn al României să fie Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, pe atunci căpitan în garda regelui Prusiei, i-ar fi fost făcută prima dată lui Carada, la Mainz. Deși era filofrancez și l-ar fi vrut mai degrabă pe Napoleon al III-lea instalat ca domn al României, Carada a acceptat să lupte pentru aducerea pe tron a lui Carol, ceea ce s-a și întâmplat, deschizându-se astfel o epocă glorioasă în istoria noastră. În 1866, cu ocazia sosirii în țară a prințului german, Carada a scris, împreună cu C.A. Rosetti, în numai 24 de ore, lucrând fără întrerupere, noua Constituție a României. Mai târziu, iată-l pe Carada urzind un complot anti-carlist! Reușise - era în anul 1870 - să pregătească totul, avea oameni instruiți și înarmați în șapte orașe, unde ar fi trebuit să izbucnească revolta împotriva lui Carol I. Planul a fost însă dat peste cap de impetuosul Al. Candiano-Popescu, care a pornit ostilitățile mai repede decât stabilise Carada și a declarat așa-numita "Republică de la Ploiești", ridiculizată mai târziu de I.L. Caragiale, el însuși încă un băiețandru pe vremea aceea, participant la scurta rebeliune anti-dinastică. Văzându-și complotul eșuat, Carada s-a predat autorităților și a stat un timp la zdup!
În focul luptelor
Carol I, un adevărat monarh, l-a iertat, iar Carada s-a dovedit recunoscător, terminând pentru totdeauna cu planurile anti-regaliste. În timpul Războiului de Independență, uite-l plutind cu șalupa lui, Rândunica, pe apele Dunării, ca să găsească un loc potrivit pentru construirea podului de pontoane, pe unde să treacă armata română. La Rahova, a intrat în focul luptelor îmbrăcat civil. S-a ocupat de aprovizionarea trupelor române cu haine și hrană, în toiul iernii. Regele a vrut să-l facă general, dar Carada, respectându-și principiile, a renunțat. A fost un filantrop desăvârșit. A finanțat activitățile culturale ale românilor din Transilvania, Basarabia, Bucovina și Macedonia. Pe cheltuiala lui au fost tipărite statutele societății studenților români din Viena, în 1866. Catedrala ortodoxă din Vârșeț a fost construită aproape numai din banii lui. Slavici a scris cu gratitudine: "...când toate inimile erau reci, a lui bătea cu căldură". Desigur, Eugeniu Carada a avut parte și de critici publice, cum a fost articolul lui I.L.Caragiale "Caradale și budalale", două specii de liberali care, în opinia dramaturgului, se înfruptă din bunurile țării, simbolizate de o gâscă friptă. Mulți politicieni s-au temut de așa-numita "Ocultă", grupul liberal condus de Carada, pe care-l acuzau că face și desface din umbră treburile țării. A murit în 1910, în casa din Pitar Moș, iar mormântul său se află în cimitirul Sineasca, din Craiova.