IOANA LUI PUPĂZĂ

"Îi ziceam: Pătrule, cum atraji tu atâta lume? Cum de te iubesc tăţi?"

E o bucurie s-o vezi ieşind pe sub poarta sculp­tată, din lemn, legănându-se ro­tunjoară pe uliţele satului. Ochilor săi mari, albaştri, nu le scapă ni­mic. Vrea să ştie tot, are mereu o glumă la în­de­mână, o poveste de spus, un sfat, râde des, puter­nic, ca o cascadă. Turiştii îi ca­ută compania, să­te­nii o îndrăgesc, e ca o bunică supremă a lo­cului. Când se-n­toar­­ce acasă, trece pe sub aceeaşi poar­tă de lemn, decorată la mijloc cu un chip cioplit, sub care scrie "Pătru Godza Pu­păză". Ioana este vă­duva lui. Un per­sonaj de poveste al Maramureşului con­temporan.

Valea Stejarului

La doar şapte kilometri de Sighetul Marmaţiei, Valea Stejarului şerpuieşte liniştit printre colinele cu căpiţe, pâlcuri de copaci şi livezi. Bătrânii satului se încăpăţânează să urce dealurile la coasă, să ţină animale, să muncească zi lumină în rostul de altădată. Tinerii au de lucru la oraş şi se întorc seara acasă. Chiar şi cei ce au mai plecat în străinătate s-au întors după un timp şi asta se simte, satul e viu, cu ritmul său plin de viaţă. Casele vechi încă mai pot fi admirate şi, odată cu ele, porţile masive din lemn sculptat. Majoritatea au fost cioplite de Pătru Godza zis Pupăză. As­tăzi, Valea Stejarului este cunoscut ca satul său, al sculptorului care a împânzit Maramureşul de porţi mândre şi ale cărui obiecte cioplite din lemn au ajuns în întreaga lume. Dar Moş Pupăză a însemnat mai mult decât porţile lui, a fost o în­truchipare a vechiului Maramureş, un bărbat pu­ter­nic, căruia îi plăcea să joace şi să chefuiască, un om hâtru, cu darul povestirii, un înţelept plin de pilde, dar şi de glume fără perdea. Neîntrecut la strigăturile din timpul jocului popular, el a colindat lumea alături de Popicu şi grupul Iza, stârnind un iureş muzical maramureşean pe orice meridian ar fi ajuns. Aşa l-am şi cunoscut, în curtea lui Ion Pop din Hoteni, alături de le­gendarii "Paganini" şi Nicolae Piţiş, unul, îm­părat al ceterii, celălalt, zeu al cântecului cu glo­duri. Tropotind cu cizmele pe podeaua foişorului din lemn, strigând fără să se repete măcar o dată, Moş Pupăză îşi extazia spectatorii când le în­tindea bota frumos sculptată, lungă cât o prăjină, ca să tragă şi ei o gură de horincă din ea. Toate astea se întâmplau în toamna lui 2001, şi iată-mă acum, pentru prima oară, în tinda casei sale, stând la vorbe cu văduva lui, mama Ioana, o copie feminină a bărbatului său, plecat, între timp, în călătorie la cer.

La oglindă

"Io aici am vinit de noră. Casa pă­rintească-i mai gios, în sat, unde stă frate-meu. Tata, Ion Ilieş, o fo birău, bărbat fru­mos, înalt şi diştăpt, că nu punea atunci pe oricine birău, primar adică. La noi în sat n-o fo case din lemne d-astea crăpate, cum îs acum, tăt se făcea dintr-o bârnă rotundă şi se văruia pe dinafară. Tata o luat de la un meşter din Poienile de sub munte un firăstrău d-acela de crăpa lemnele cu el, şi o făcut singur casa. Tata o avut pământ, atunci nu avea nime serviciu, doar doi din sat, unu lucra la căi ferate, celălalt era po­liţist, da săracii făceau naveta pe gios, în fiecare zi. Doar ei doi or avut pensie. Aici, în sat, pământu era baza. Ma­ma, de două ori o fo măritată. Prima oară i-o murit bărbatu, o picat un lemn păste el şi n-o fo pe atunci doctori să-l le­cuiască, o rămas mama gra­vidă şi cu doi coconi. Mult o mâncat-o şi pe mama viaţa, mult. Ioana o chema, ca pe mine. S-o căsătorit apoi lao­laltă cu tata şi-or avut şapte coconi. Da mama n-o fo o dată la doctori, în viaţa ei, o născut de zecie ori, tăt acasă, ajutată de moaşă. Io şi cu frate-miu eram mici, ceilalţi copii erau şi cu 20 de ani mai mari. Da copilăria ne-o fost fru­moasă. Iarna mergeam la bunici, sus, pe grădină, şi laolaltă cu ceilalţi copii, porneam la vale cu săniile. Odată mi-am prins o zadie la săniuţă şi s-o rupt, vai die mine, atâta m-am temut când m-am dus acasă. Că mie nu mi-a plăcut să mă ba­tă nime. Nici soţu nu mi-o dat o palmă nicio­dată, n-am ajuns la asemenea rele, ştie Dum­ne­zeu ce-aş fi făcut, în veci nu l-aş fi pu­tut ierta. Mama nu m-a bătut ni­ciodată, m-o bă­tut numa tata. Eram de 10 ani, mama şi surorile erau la lucru, la sapă, tata ple­ca­se la oraş, el ple­ca mereu mier­curea la oraş, şi io, cu o vară de-o vârstă cu mine, m-am îmbrăcat cu hainele Anu­ţei, o soră cu zece ani mai mare. Casa noas­tră era printre puţinele case din sat de avea podele, era plăcerea flăcăilor să tropotească pe podea când veneau la Crăciun. Şi eu tropoteam acolo, în faţa oglinzii, în hainele Anuţei. Şi tata când s-o-ntors de la oraş, ne-o găsit acolo şi m-o bătut. Vară-mea o scăpat pe fereastră, da pe mine nu ştiu cum m-o lovit, că mi-o dat păste nas, şi toată cămeşa ceea albă a Anuţei, cămeşă frumoasă, s-o umplut de sânge. Nu ştiu de ce s-o întors el atunci mânios şi m-o bătut. Mai apoi le-am dus de mâncare la câmp, la amiază, şi nu mă uitam la tata, iar el o zâs că-i pare rău, o zâs el sângur şi m-am împăcat cu el".

La târg la Sighet

Familia ţinea boi, vaci, oi, iar Ioana a început, de pe la 10 ani, să meargă la păscut cu oile, îi dădeau şi vecinii, se strângea câte-o turmă de 50 de oi. Ajunsă în vârful dealului Osoiu, în locul cel mai înalt, vedea în vale, între Vadu Izei şi Ber­beşti, câte un punct lucios ce mergea cu re­pe­ziciune. O lua la fugă, strângând toată liota de copii în urmă, ce strigau cât îi ţineau rărunchii "maşina, măăăăăă!". Dar asta se-ntâmpla hăt, de­­mult, nu ca acum, când fiecare casă are la poar­­tă câte două automobile. "Mama n-o fo ni­ciodată la oraş, da noi, fetele, purtam laptele-n desagă la Sighet. O fo greu, te sculai de dimi­neaţa pe întuneric, plecai pe gios. Mergeam pâ­nă la podu Ţiglăriei, dacă ştii unde-i Ţiglăria. Şi acolo-i un teren lung, lung, şi când am ajuns acolo, prima dată, m-am gândit: oare oi ajunge eu vreodată-n celălalt capăt? Asta gândeam eu când eram cocon. «No, Doamnie, când oi ajun­ge-n celălalt capăt?». Şi am agiuns. Asta n-o uit în veci, de multe ori îmi amintesc de asta. Acolo începea lumea necunoscută."

Ochiuţul din dosul casei

De mică, Ioana a fost fascinată de joc, de dans. Spune că n-a învăţat de la mama ei, a avut talentul acesta, a învăţat doar privind la alţii. La tatăl său, la birău, veneau tot felul de oameni acasă, iar ea, împreună cu fratele ei, cum vedeau musafiri, începeau să joace, să tropotească, să danseze. Peste ani, jocul acesta a început să devină unul serios. "Le spun io la tinerii de azi, păi noi, dac-am fi avut aşe un cămin cultural ca acesta de amu, hai di mine şi di mine, ce-ar mai fi fost! Noi giucam în şură, lângă grajd, puneam paie, fân pe gios, pe pământ şi giucam. Feciorii aduceau pălinca, plăteau ceteraşii, noi, fetele, făceam cârnaţii, coastele, plăcinta. Aşa o fo. Iarna giucam în frig, de Sân Ion. Eram câteva prietene bune, vreo 4-5 fetie, o dată n-am lipsit la gioc. Femeiele stăteau între ele, vorbeau, acolo-n ocol, cum giuca o fată două învârtite cu un ficior, gata! Cum îs femeile... Noi, fetele, stam afară şi aşteptam să ne strige feciorii la gioc. Io am avut talentu acesta, nu şedeam s-aştept, mă giucau feciorii tăţi. Pănă pe la 17-18 ani, am giucat cu feciorii de vârsta noastră, după aia au venit înapoi cei din armată şi gata, de acuma giucam cu ei. Io am vorbit cu băieţii, da n-am gândit a mă mărita la 22 de ani. Şi, deodată, am avut doi care m-au cerut. Primul m-o cerut în postuCrăciunului, şi io i-am făgăduit şi nu prea. La noi în casă aveam un ochiuţ în dosul casei, de unde ne uitam afară, la oi, să vedem când mai fată vreo oaie, ce mai e prin ogradă. Şi-n toată casa aveam perdele cu flori la ferestre, da acolo, la ochiuţ, nu aveam. Stam cu cela ce mă ceruse pe laviţă, râdeam, ne pupam, vorbeam... Ălalt ficior, mai drăcos, sta la ochiuţ afară şi ne pândea. Io n-am ştiut. Da pe urmă o vinit şi m-o chemat să merg cu el la Sân Ion, la gioc, peste zecie zâle. Când m-o adus acasă de la gioc, m-o cerut şi el de nevastă. M-am dus la mama, «Uite, am doi peţitori, ce mă fac, mamă?». Am lăsat-o pe ea să aleagă. Şi ea l-a ales pe cesta-l meu, pe Pătru. Că celălalt avea o mamă tare hâdă de gură şi mama s-a gândit că nu mi-a hi bine-n casa ei. Aşa că i-am promis lu Pătru că merg după el, am luat horinca de credinţă, ştii cum îi, chemi părinţii să grăiască, chemi şi-un ceteraş, dai la popă heghediş şi poţi să faci nuntă. Cum o fost nunta? O fo într-o cameră, în casă, invitaţi or fo câţi or încăput în cea cameră. Am avut ceteraşi, eu am purtat cunună cu mărgele şi cu oglindă. N-avem foto­grafii, că nu se filma ca acum, să mă văd io cum eram atunci, deşi tare mi-ar fi plăcut".

- Nană Ioană, a fost dulce viaţa de tânără nevastă?

- Oi, oi! O fo tare frumoasă, să ştii. După ce ne-am măritat, şapte ani n-am avut copii ş-am mărs la tăte nunţile din sat şi tare mult ne-o plă­cut să giucăm. A meu lucrase la cineva-n Vişeu, şi acela ne-o chemat la nuntă şi a meu a adus şi-un ceteraş de la noi din sat, cel mai vestit ce­teraş din zonă, Gheorghe Cioată, ţâgan era. Aiştia la care meream ştia cine suntem noi, cum giu­cam, că Pătru era vestit cum striga întot­deauna la gioc, nu zâcea o strigătură de două ori. Că atunci pu­teai tropoti şi striga, nu era ca acum, cu stăţiile astea, că meri la o nuntă şi vii surd de acolo. Şi unie ne-or văzut ceia de la nuntă cum giucăm, s-or suit tăţi pe lăiţi şi ne-or lăsat doar pe noi doi, ei doar or privit. Şi io, cum i-am văzut cu coada ochiului că stau aşe şi se uită la noi, mi-a venit cu ameţeală, m-am îmbătat de cap, da mi-am revenit. De la emoţie, ştii. Să mă hi văzut cum tropoteam pe la spatie, cum mă-nvârtiam, cum mi se au­zeau picioarele pie podiele! Nu ca acum, fârţa fârşa, fârţa fârţa. Nu uit în veci, în veci nu uit nunta aia!

Voie bună şi-ndrăgosteală

Pătru Pupăză a învăţat mai întâi ceva meserie de la un neamţ care, nu se ştie cum, a stat o vreme cu chirie în sat. Sătenii i-au spus Rudi, şi soţiei sale, Rudoaie. Apoi l-a cunoscut pe Borodei, un bătrân sculptor din Vadu Izei, şchiop de-un picior. Acesta ştia bine a ciopli în lemn, dar nu prea se descurca cu aspectele practice ale vieţii. Ca să sculptezi, trebuia să fii prieten cu brigadierul, cu cei de la ocolul silvic, cu cei de la iagăr, să aranjezi cumva cu ei. Pătru, om de viaţă, s-a împrietenit cu toţi aceştia şi avea lemn cât era nevoie, aşa că Borodei venea şi cioplea în curtea lui Pătru şi acesta învăţa meserie de la el. În timp, a ajuns cel mai vestit sculptor din întreg Maramureşul, a început a umbla prin ţară şi prin străinătate, dar niciodată nu i-a trecut prin minte să nu se mai întoarcă în satul său.
Primul prunc al lui Pătru şi al Ioanei a fost un băiat, Ion, un bă­iat bun şi cu­min­te, a făcut facul­tatea la Bucureşti, apoi s-a întors în Maramureş ca in­giner zootehnist. Ioana a vrut un singur copil, să nu se sfădească în­tre ei pentru pă­mânt, aşa a gândit ea că e mai bine, dar după 11 ani, a apărut pe lume şi Maria. "Ştii cum o fo? Stai să-ţi spun, că şi asta-i o poveste. Noi am giucat într-o piesă de teatru. O venit la noi în sat unu de la Casa de cultură, ne-o filmat şi ne-o pus pe mai mulţi într-o pesă de tea­tru, «Firu vie­ţii», îi zâcea. Mergeam în turneu cu ea, şi-am mărs şi la Oradea, la hotel Astoria, îl ştii? Na, şi acolo mi-o croit-o Pătru pe Maria. Când am aflat, i-am zâs că amu fac copil odată cu fetele din sat. Am făcut cocon la 18 ani după căsătorie, da i-am zâs că dacă-i fată, o ţău în braţe, da dacă-i băiat, el să-l ţâie. Ş-a ieşât o fată care-i tată-său întreagă. Tare mândru era de ea, tare o iubit-o, da şi eu, că mi-am dorit cocoană".

- Moş Pupăză a fost un bărbat iu­bi­tor?

- Uai! Uiai! Cum de nu. El se dădea aşa, mai sever, multora le era frică de el, pentru că mulţi îl invidiau, vai ce-l mai invidiau, că tare l-or iubit fetele când era fecior. Da eu nu mă supăram dip­tacee. Cân meream la gioc, nu băgam de seamă că el gioacă cu una, n-am avut io gingăşii din astea, nu am fo femeia care să nu fiu mulţumită cu ce am. Şi nici el nu mi-o zâs vreo­dată că nu fac aia sau aia, că nu-s găz­doaie bună. Ne mai certam de la prostii, da Doam­nie feri, nu ne-am sfădit să stricăm familia, n-am ajuns la celea lucruri rele. Lui nu i-o plăcut cearta, lui i-o plăcut în­dră­gosteala şi voia bu­nă.

"Toate or fost de la Dumniezău"

Au trecut trei ani de când s-a dus Pătru Pupăză şi Ioana tot simte că-i casa goală, chiar dacă locuieşte în curte cu Maria, cu ginerele şi cu nepotul Bogdan, care, la 11 ani, cântă la vioară. Cine ştie cum i-a venit, că n-au avut nici un ce­teraş în familie. Gi­nerele a învăţat multe de la Moş Pupăză, acum el ţine atelierul de sculptură, ştie multe stri­gături, tropoteşte şi le zice ca un bărbat mân­dru. O întreb pe Ioana dacă-şi explică cum de-a fost soţul ei atât de iubit de lume, şi-n sate şi la oraş, şi-n stră­inătate, oare ce secret avea de a se face plăcut? "Ai de mine, meream cu el la Sighet şi numai aşe o ţinea: «Noroc, Pupăză, noroc, Pupăză!», din doi în doi metri se saluta cu cineva. I-am zâs «io nu mai vin cu tine-n veci la oraş, numai să stau după tine, cât tăt vorbeşti». L-am întrebat odată, «Pă­trule, cum atraji tu atâta lume? Cum de te iubesc tăţi?». Că tăţi îl iubeau şi-l căutau, şi bărbaţi, şi femei. Cât o trăit el, erau mereu oameni la noi în curte. Odată o venit un spaniol, cu tălmaci, un şef, ceva, şi Pătru i-o făcut multe lucruri pe care le-o dus acolo, în Spania, şi-o făcut un muzău. Io cred că toate o fost de la Dumnezău. Şi lucrul lui, şi viaţa noastră. Trebuie să crezi mult în Dumniezău, mai mult ca nisipul mărilor, cum se zâce. Eu nu giudec pe nime, nu mă in­teresează ce face altu. Da în tată zâua şi-n tată sara, nu mă culc ni­ciodată şi nu mă scol în vreo di­mi­neaţă fără să mă gândiesc la Dum­niezău"."