Un spectacol manifest
- Marius, joci în "Pădurea spânzuraţilor", în rolul Conştiinţei lui Apostol Bologa. Cum ai primit această mănuşă aruncată de regizorul Radu Afrim?
- Eu accept orice mănuşă aruncată de Radu Afrim, orice provocare a lui. La nici un alt regizor nu m-aş duce aşa, cu ochii închişi şi cu inima deschisă. Să montezi "Pădurea spânzuraţilor" mi se pare ceva fantastic, să o faci în an centenar mi se pare şi mai grozav, iar ca acest spectacol să se joace la Teatrul Naţional din Bucureşti, la Sala Mare, mi se pare cireaşa de pe tort. Şi să nu uităm că Radu a ales o distribuţie extrem de tânără. Cel mai în vârstă este Vitalie Bichir, care are 50 de ani, urmează Natalia Călin, iar eu, la cei 40 de ani ai mei, sunt al treilea. Acest spectacol este ca manifestul unei generaţii, al generaţiei tinere.
- Ţi-a fost teamă de rol?
- Mi-a fost foarte frică, pentru că personajul meu, Conştiinţa lui Bologa, are cele mai poetice replici şi e foarte greu să spui, în anul 2019, astfel de vorbe, fără frică. Nu e un rol ca oricare altul, nu e un ofiţer oarecare, nu e nici Bologa pur şi simplu, ci Conştiinţa lui.
"Dragoste de ţară din toţi porii"
Singur, în sala unde vor răsuna ovaţii
- Nu am ştiut că Radu vrea să aducă până atât de aproape de zilele noastre acţiunea. Nu am ştiut că va folosi proiecţii de la manifestaţiile din Piaţa Victoriei. Exista chiar şi un filmuleţ cu mine, alergând atunci când am fost gazaţi de către jandarmi, în piaţă, pe 10 august. Din păcate, nu am putut folosi clipul în spectacol, pentru că era la rezoluţie foarte mică. Dar, într-adevăr, sunt foarte puţine spectacole care te pot reprezenta ca actor aşa cum mă reprezintă pe mine "Pădurea spânzuraţilor", în acest moment. Este un spectacol care, în modul cel mai delicat cu putinţă, respiră dragoste de ţară din toţi porii. Iar Conştiinţa asta este: pe lângă vocea interioară a personajului Apostol Bologa, ea este şi vocea lui Radu Afrim, şi vocea lui Marius Manole, vocea tuturor colegilor mei care au strâns semnături în Campania "Fără penali în funcţii publice", a tuturor oamenilor care, indiferent de vreme, protestează în Piaţa Victoriei, dar şi a tuturor tinerilor care nu mai ştiu cărui loc îi aparţin. Mi se pare că este spectacolul unei generaţii care încearcă să îşi recupereze memoria. Mie aşa mi s-a întâmplat: mi-am adus aminte de unde am plecat. Mi-am amintit că am învăţat la şcoală că a existat totuşi cândva demnitate în ţara asta, că a existat opoziţie, că au existat conştiinţă, sacrificiu, dreptate, noţiuni pe care se pare că noi le-am pierdut, cărora aproape că nu le mai cunoaştem sensul. Parcă şi cuvintele acestea încep să dispară, uşor-uşor.
- Mai înseamnă astăzi ceva cuvântul "patriotism"?
- Nu ştiu ce să îţi răspund. Aş fi tentat să spun că nu, dar, pe de altă parte, nu ar fi chiar adevărat, pentru că eu cred că oamenii care ies în stradă pentru a apăra justiţia sunt patrioţi. Dar cuvântul s-a demonetizat. Chiar şi centenarul Marii Uniri pare că a fost sărbătorit în băşcălie. Uite că spectacolul nostru nu face băşcălie, dimpotrivă.
- Cum îţi explici sacrificiul lui Bologa? S-a dus la moarte tocmai când întâlnise marea iubire, părea că viaţa lui abia începe...
- Asta ne întreabă şi pe noi mulţi: "De ce ieşiţi în stradă? V-au mărit salariile. Ce vă mai trebuie? Ce vă lipseşte?". Şi adevărul este că nu ducem lipsuri materiale. Îmi este greu să le explic: "Domnule, problema nu e că nu mi-e mie bine, ci că nu îi este bine acestei ţări. E ceva mai presus de mine, de tine. E ţara asta care stă să moară. Dacă noi nu reacţionăm, ea moare. E vorba de responsabilitate. Într-un fel, noi, cei de azi, suntem răspunzători să nu lăsăm această ţară să moară, tocmai pentru că au fost oameni care au murit pentru ea în războaie, în închisori, că au existat mii de mame care şi-au pierdut fiii pe câmpurile de luptă sau la Revoluţie. În ziua de 22 decembrie s-au citit numele celor care au murit în 1989 şi cei mai mulţi erau până în 30 de ani. Cum ar fi să mă duc eu la mama unui tânăr care a murit la Revoluţie şi să îi spun: "Mie mi-e bine, că mi-au mărit salariul". Cred că Apostol Bologa, pur şi simplu, nu putea trăi altfel. Exista undeva ceva mai presus de fericirea şi de viaţa lui. Conştiinţa lui. (Vezi, a avut noroc că m-a avut aproape pe mine.)
Fereastră la purtător
- Dincolo de replicile poetice, ce alte dificultăţi ţi-a mai ridicat personajul?
- Faptul că trebuie jucat minimalist. Nu e genul meu, eu sunt un actor activ. La început, mi se părea că nu fac nimic. Ziceam: "Vântul umed şi trist bate dinspre sat". "Aşa şi? Eu ce fac?", mă întrebam. Acest rol m-a obligat la multă introspecţie. Apoi a trebuit să fiu foarte atent la partener în scenă. Timp de trei ore, trebuie să rezonez cu ce i se întâmplă lui Apostol Bologa, personaj interpretat de actorul Alexandru Potocean. Eu cu Poto nu cred că am vorbit mai mult de două ori în viaţă până la spectacolul ăsta şi acum suntem legaţi ombilical, printr-o legătură dincolo de prietenie, o legătură care în viaţă între noi nu există. Dar în scenă el e eu, iar eu sunt el. Nu ştim care e el şi care sunt eu şi, de fapt, ne confundăm şi ne completăm pentru că suntem una, omul şi conştiinţa lui.
- E un pariu câştigat acest spectacol?
- Pentru noi, cei care am muncit la spectacol, da. Mă bucur că s-a întâmplat la Naţional, unde lumea spune că nu mai sunt cine ştie ce actori, că au murit toţi ăia buni. Iată că sunt încă actori buni la Naţional. Mă bucur că s-a întâmplat cu Radu Afrim, despre care lumea spune că nu poate să monteze clasici. Iată că poate, şi chiar mai bine decât oricine. Mă bucur că e la Sala Mare, despre care se spune că se umple numai la comedioare bulevardiere. Iată că e sold out la "Pădurea spânzuraţilor" (casa închisă). Ca orice spectacol mare, s-a aflat mereu pe muchie. Muchia dintre eşecul total şi succesul imens e subţire. Are Conştiinţa o replică aşa: "Simt cum alerg din nou pe marginea prăpastiei şi ispita prăbuşirii mă pândeşte şi mă învăluie". Aşa ne-am simţit şi noi lucrând la acest spectacol, că ne aflăm în fiecare moment pe marginea prăpastiei, dar că noi trebuie să rămânem sus, pe muchia bună.
- Cum ai defini acest spectacol?
- Ca pe o mare declaraţie de dragoste: a noastră, a actorilor maturi, către colegii tineri din distribuţie, a tuturor actorilor către Radu, a lui Radu şi a noastră către acest text, către teatru, către spectatori şi către ţara asta care nu îşi mai găseşte busola. Pe bune! Fără glumă! Nu am fi avut ocazia să ne demonstrăm iubirea într-un mod mai sincer şi mai adevărat.
- Cum te-ai simţit cu colegii tineri împrejur? Dintr-odată nu mai erai tu cel mai puşti.
- Am fost mult mai responsabil. Şi chiar mă gândeam că atunci când jucam cu domnul Rebengiuc, cu Oana Pellea, cu actorii mari, eram mult mai relaxat. Responsabilitatea era la ei. Ei, acum, am simţit şi eu apăsarea asta pe umeri. Nu am fost un partener mereu comod pentru ei, ne-am mai şi certat, i-am mai tras şi de urechi, dar totul pentru binele spectacolului.
"Sunt gata să fac greva foamei"
Transfer de responsabilitate
- Ca protestatar care a ieşit mereu în stradă împotriva abuzurilor puterii, cum te simţi la acest început de an?
- Disperat. Nu ştiu ce mai putem face. M-au adus în asemena hal, încât am spus că sunt gata să fac greva foamei. Te aduc la gesturi disperate ăştia. Am propus grevă generală şi grevă fiscală. Dar se pare că nu suntem suficient de hotărâţi pentru asta. Acum, ştii cum e, oamenii au copii, au familii, serviciu, rate la bancă, e greu să îi convingi să se sacrifice. Dar eu, unul, nu mai am nicio îngăduinţă faţă de cei care sunt la putere, pentru că am realizat că acest sistem a vrut să mă omoare. Pe 10 august, când am fost gazaţi în Piaţa Victoriei, am văzut moartea cu ochii. Şi atunci am înţeles că este un regim criminal. Uite că acum, ca să îşi apere corupţii, au dat drumul pe străzi la ucigaşi şi la violatori. Ţara asta a ajuns o bombă cu ceas, iar noi suntem sub asediul lor, al PSD-iştilor ca să le spun pe nume.
- Anul trecut pe vremea asta, făceam împreună un interviu în care îmi spuneai ce dorinţe ai pentru 2018. Voiai să alergi la un maraton şi să faci cel puţin două spectacole noi foarte bune. Ţi s-au împlinit dorinţele?
- Da. Am alergat la primul maraton, 40 de kilometri, şi am făcut două spectacole bune: "Viforul", la început de an, şi "Pădurea spânzuraţilor", la sfârşit.
- Printre lucrurile pe care le-ai făcut în 2018 a fost şi strângerea de semnături în Campania "Fără penali în funcţii publice". Ai fost de fapt creierul ieşirii actorilor cu liste în stradă. Cum a decurs campania, din punctul vostru de vedere?
- A fost prima dată în viaţa mea când am realizat cât de importanţi suntem noi, actorii, pentru societate. În afară de Teatrul Naţional din Cluj, toţi ceilalţi colegi ne-au răspuns la apel şi au ieşit să strângă semnături, fiecare în oraşul lui. Profesorul meu de la Iaşi, domnul Emil Coşeru, aştepta doar o scânteie. I-am dat un telefon şi imediat a ieşit cu ceilalţi actori din teatru. Am fost foarte mândru. Dar chiar şi atunci, întrebarea pe care o primeam adesea era: "Dar de ce faceţi asta? Vreţi să candidaţi?". "Nu, domnule, nu vreau să intru în politică. E chiar atât de greu de înţeles că nu vreau decât ca oamenii certaţi cu legea să nu mai conducă ţara asta?".
Spectacolul "Pădurea spânzuraţilor"
- Ce urmează pentru actorul Marius Manole în 2019?
- Încep repetiţiile cu Andrei Şerban, la Teatrul Bulandra, la "Richard III", unde îl voi juca chiar pe maleficul Richard. Trec de la un Conştiinţa lui Apostol la un personaj fără conştiinţă. Mi-e frică de mor.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
