MARIUS MANOLE - "Țara asta a ajuns o bombă cu ceas"

Actorul Marius Manole este o voce pu­ternică, atât pe scenă, cât și în stradă, la proteste. De curând, a avut loc la Tea­trul Național din București premiera "Pă­du­rea spânzuraților", dramatizare a cele­bru­lui ro­man al lui Liviu Rebreanu. Spectacolul e pus în scenă de Radu Afrim și a făcut deja mare vâl­vă. Ma­rius Manole face un rol uriaș, pe mă­sura ta­len­tului său. El este Conștiința!

Un spectacol manifest

- Marius, joci în "Pădurea spânzuraților", în rolul Conștiinței lui Apostol Bologa. Cum ai primit această mănușă aruncată de regizorul Radu Afrim?

- Eu accept orice mănușă aruncată de Radu Afrim, orice provocare a lui. La nici un alt re­gizor nu m-aș duce așa, cu ochii închiși și cu ini­ma deschisă. Să montezi "Pădurea spân­zu­ra­ților" mi se pare ceva fantastic, să o faci în an centenar mi se pare și mai grozav, iar ca acest spectacol să se joace la Teatrul Național din Bucu­rești, la Sala Mare, mi se pare cireașa de pe tort. Și să nu uităm că Radu a ales o distribuție extrem de tânără. Cel mai în vârstă este Vitalie Bichir, care are 50 de ani, urmează Natalia Călin, iar eu, la cei 40 de ani ai mei, sunt al treilea. Acest spectacol este ca manifestul unei generații, al generației tinere.

- Ți-a fost teamă de rol?

- Mi-a fost foarte frică, pentru că personajul meu, Conștiința lui Bologa, are cele mai poetice replici și e foarte greu să spui, în anul 2019, astfel de vorbe, fără frică. Nu e un rol ca oricare altul, nu e un ofițer oarecare, nu e nici Bologa pur și simplu, ci Conștiința lui.

"Dragoste de țară din toți porii"

- Mi se pare grozav că tocmai tu joci Con­știința, tu, care ești și în afara scenei un om atât de implicat în "luptele" împotriva nedreptăților sociale și împotriva abuzurilor politicienilor.

- Nu am știut că Radu vrea să aducă până atât de aproape de zilele noastre acțiunea. Nu am știut că va folosi proiecții de la manifestațiile din Pia­ța Victoriei. Exista chiar și un filmuleț cu mine, alergând atunci când am fost ga­zați de către jandarmi, în piață, pe 10 au­gust. Din păcate, nu am putut folosi clipul în spectacol, pentru că era la rezoluție foarte mică. Dar, într-adevăr, sunt foarte puține spectacole care te pot reprezenta ca actor așa cum mă reprezintă pe mine "Pă­du­rea spânzuraților", în acest moment. Es­te un spectacol care, în modul cel mai de­licat cu putință, respiră dragoste de țară din toți porii. Iar Conștiința asta este: pe lângă vocea interioară a personajului Apostol Bologa, ea este și vocea lui Radu Afrim, și vocea lui Marius Manole, vocea tuturor colegilor mei care au strâns semnături în Campania "Fără penali în funcții publice", a tuturor oamenilor care, indiferent de vreme, protestează în Piața Victoriei, dar și a tuturor tinerilor care nu mai știu cărui loc îi aparțin. Mi se pare că este spectacolul unei generații care încearcă să își recupereze memoria. Mie așa mi s-a întâmplat: mi-am adus aminte de unde am plecat. Mi-am amintit că am învățat la școală că a existat totuși cândva demnitate în țara asta, că a existat opoziție, că au existat conștiință, sacrificiu, dreptate, noțiuni pe care se pare că noi le-am pierdut, cărora aproape că nu le mai cu­noaș­tem sensul. Parcă și cu­vintele acestea în­cep să dispară, ușor-ușor.

- Mai înseamnă astăzi ceva cuvântul "patriotism"?

- Nu știu ce să îți răspund. Aș fi tentat să spun că nu, dar, pe de altă parte, nu ar fi chiar adevărat, pentru că eu cred că oamenii care ies în stradă pen­tru a apăra justiția sunt patrioți. Dar cu­vântul s-a demo­ne­ti­zat. Chiar și cen­te­na­rul Marii Uniri pare că a fost sărbătorit în băș­călie. Uite că spec­tacolul nostru nu face bășcălie, dimpotrivă.

- Cum îți explici sacrificiul lui Bolo­ga? S-a dus la moarte tocmai când întâlnise marea iubire, părea că viața lui abia în­cepe...

- Asta ne întreabă și pe noi mulți: "De ce ieșiți în stradă? V-au mărit salariile. Ce vă mai trebuie? Ce vă lipsește?". Și adevărul este că nu ducem lipsuri materiale. Îmi este greu să le explic: "Domnule, problema nu e că nu mi-e mie bine, ci că nu îi este bine acestei țări. E ceva mai presus de mine, de tine. E țara asta care stă să moară. Dacă noi nu reacționăm, ea moare. E vorba de responsabilitate. Într-un fel, noi, cei de azi, suntem răspunzători să nu lăsăm această țară să moară, tocmai pentru că au fost oameni care au murit pentru ea în războaie, în închisori, că au existat mii de mame care și-au pierdut fiii pe câmpurile de luptă sau la Re­vo­luție. În ziua de 22 decembrie s-au citit numele celor care au murit în 1989 și cei mai mulți erau până în 30 de ani. Cum ar fi să mă duc eu la mama unui tânăr care a murit la Revoluție și să îi spun: "Mie mi-e bine, că mi-au mărit salariul". Cred că Apostol Bologa, pur și simplu, nu putea trăi altfel. Exista undeva ceva mai presus de fe­ricirea și de viața lui. Conștiința lui. (Vezi, a avut noroc că m-a avut aproape pe mine.)

Un pariu câștigat

- Dincolo de replicile poetice, ce alte dificul­tăți ți-a mai ridicat personajul?

- Faptul că trebuie jucat minimalist. Nu e genul meu, eu sunt un actor activ. La început, mi se părea că nu fac nimic. Ziceam: "Vântul umed și trist bate dinspre sat". "Așa și? Eu ce fac?", mă întrebam. Acest rol m-a obligat la multă introspecție. Apoi a trebuit să fiu foarte atent la partener în scenă. Timp de trei ore, trebuie să rezonez cu ce i se întâmplă lui Apostol Bologa, per­sonaj interpretat de actorul Alexandru Po­tocean. Eu cu Poto nu cred că am vorbit mai mult de două ori în viață până la spec­ta­colul ăsta și acum sun­tem legați ombili­cal, printr-o le­gă­tură dincolo de pri­etenie, o legătură care în viață între noi nu există. Dar în scenă el e eu, iar eu sunt el. Nu știm care e el și care sunt eu și, de fapt, ne con­fun­dăm și ne com­ple­tăm pentru că sun­tem una, omul și con­ști­ința lui.

- E un pariu câș­tigat acest spectacol?

- Pentru noi, cei care am muncit la spec­tacol, da. Mă bucur că s-a întâmplat la Național, unde lu­mea spune că nu mai sunt cine știe ce ac­tori, că au murit toți ăia buni. Iată că sunt încă actori buni la Național. Mă bucur că s-a întâmplat cu Radu Afrim, despre care lumea spune că nu poate să monteze clasici. Iată că poate, și chiar mai bine decât oricine. Mă bucur că e la Sala Mare, despre care se spune că se umple numai la comedioare bulevardiere. Iată că e sold out la "Pădurea spânzuraților" (casa închisă). Ca orice spectacol mare, s-a aflat mereu pe muchie. Muchia dintre eșecul total și succesul imens e sub­țire. Are Conștiința o replică așa: "Simt cum alerg din nou pe marginea prăpastiei și ispita prăbușirii mă pândește și mă în­vă­luie". Așa ne-am sim­țit și noi lucrând la acest spectacol, că ne aflăm în fiecare mo­ment pe marginea pră­pastiei, dar că noi trebuie să rămânem sus, pe muchia bună.

- Cum ai defini acest spectacol?

- Ca pe o mare de­clarație de dragoste: a noastră, a actorilor maturi, către colegii tineri din distribuție, a tuturor ac­to­rilor către Radu, a lui Radu și a noastră către acest text, către teatru, către spectatori și către țara asta care nu își mai găsește busola. Pe bune! Fără glumă! Nu am fi avut ocazia să ne de­mons­trăm iubirea într-un mod mai sincer și mai ade­vărat.

- Cum te-ai simțit cu colegii tineri împrejur? Dintr-odată nu mai erai tu cel mai puști.

- Am fost mult mai responsabil. Și chiar mă gândeam că atunci când jucam cu domnul Re­bengiuc, cu Oana Pellea, cu actorii mari, eram mult mai relaxat. Responsabilitatea era la ei. Ei, acum, am simțit și eu apăsarea asta pe umeri. Nu am fost un partener mereu comod pentru ei, ne-am mai și certat, i-am mai tras și de urechi, dar totul pentru binele spectacolului.

"Sunt gata să fac greva foamei"

- Ca protestatar care a ieșit mereu în stradă împotriva abuzurilor puterii, cum te simți la acest început de an?

- Disperat. Nu știu ce mai putem face. M-au adus în asemena hal, încât am spus că sunt gata să fac greva foamei. Te aduc la gesturi disperate ăștia. Am propus grevă generală și grevă fiscală. Dar se pare că nu suntem suficient de hotărâți pen­tru asta. Acum, știi cum e, oamenii au copii, au familii, serviciu, rate la bancă, e greu să îi convingi să se sacrifice. Dar eu, unul, nu mai am nicio îngăduință față de cei care sunt la putere, pentru că am realizat că acest sistem a vrut să mă omoare. Pe 10 august, când am fost gazați în Pia­ța Victoriei, am văzut moartea cu ochii. Și atunci am înțeles că este un regim criminal. Uite că acum, ca să își apere corupții, au dat drumul pe străzi la ucigași și la violatori. Țara asta a ajuns o bombă cu ceas, iar noi suntem sub asediul lor, al PSD-iștilor ca să le spun pe nume.

- Anul trecut pe vremea asta, făceam îm­preună un interviu în care îmi spuneai ce dorințe ai pentru 2018. Voiai să alergi la un ma­raton și să faci cel puțin două spectacole noi foarte bune. Ți s-au împlinit dorințele?

- Da. Am alergat la primul maraton, 40 de kilometri, și am făcut două spectacole bune: "Vi­forul", la început de an, și "Pădurea spân­zu­raților", la sfârșit.

- Printre lucrurile pe care le-ai făcut în 2018 a fost și strângerea de semnături în Cam­pania "Fără penali în funcții publice". Ai fost de fapt creierul ieșirii actorilor cu liste în stra­dă. Cum a decurs campania, din punctul vostru de vedere?

- A fost prima dată în viața mea când am rea­lizat cât de importanți suntem noi, actorii, pentru societate. În afară de Teatrul Național din Cluj, toți ceilalți colegi ne-au răspuns la apel și au ieșit să strângă semnături, fiecare în orașul lui. Pro­fesorul meu de la Iași, domnul Emil Coșeru, aș­tepta doar o scânteie. I-am dat un telefon și ime­diat a ieșit cu ceilalți actori din teatru. Am fost foarte mândru. Dar chiar și atunci, întrebarea pe care o primeam adesea era: "Dar de ce faceți asta? Vreți să candidați?". "Nu, domnule, nu vreau să intru în politică. E chiar atât de greu de înțeles că nu vreau decât ca oamenii certați cu legea să nu mai conducă țara asta?". "Ei, hai, domnule Manole, cine face ceva fără să fie răsplătit?". Adică nimeni nu mai face nimic pentru un crez, pentru o cauză? Păi, că tot vor­bim de "Pădurea spânzuraților", tinerii în răz­boi s-au dus știind că pot muri, nu? Oamenii ăia plecau la moarte, iar noi nu ieșim nici până în Piața Victoriei, că e prea frig. Eu, pur și simplu, nu pot să înțeleg, și vă întreb pe toți: când și cum ne-am degradat atât?

- Ce urmează pen­tru actorul Ma­rius Manole în 2019?

- Încep repe­ti­țiile cu Andrei Șer­ban, la Teatrul Bu­landra, la "Richard III", unde îl voi juca chiar pe ma­le­ficul Richard. Trec de la un Conștiința lui Apostol la un personaj fără conștiință. Mi-e frică de mor.