Pr. ANDREI RADU, stareţul Mânăstirii Almăj-Putna - "Când ajung în Munţii Banatului, parcă se deschid porţile Harului"

Un marinar la cârma unei corăbii de suflete

Renumita Mânăstire Putna din Bucovina are o soră cu acelaşi nume, aproape necunoscută, în Mun­ţii Banatului, ridicată într-un loc pe care a pust­nicit un călugăr cu viaţă sfântă, Pahomie, căruia oa­menii îi ziceau Putneanul, după mânăstirea sa de meta­nie - Putna Bucovinei. Părintele Pahomie ve­nise de la Sfântul Munte Athos, unde se nevoise 18 ani, la porunca Maicii Domnului, care i se ară­tase aievea şi îi spu­sese că oamenii de pe meleagurile sale de baştină au ne­voie de întărire în credinţă. Îm­preună cu şapte ucenici care îl înso­ţeau, Pahomie şi-a făcut sălaş în peş­terile de pe Valea Al­mă­jului şi şi-a în­ceput lu­cra­rea du­hov­niceas­că asupra ţăranilor din zonă. A fost foarte ascultat şi iubit deo­potrivă pen­tru blân­de­ţea şi cu­vântul său puternic, cât şi pentru minu­nile pe care le-a fă­cut. A vin­decat, prin­­tre mulţi alţii, şi două fete mu­te, fiice­le unui boier din zonă. Drept răs­plată, acela i-a con­struit sfântu­lui o bisericuţă de lemn şi o casă în care să primească la spovedit credin­cio­şii. Clădirile au dis­părut în timp, dar amintirea părintelui Pahomie Putnea­nul a rămas. Sa­tul care s-a în­che­gat în jurul sfântului a luat nu­mele Putna, râul care îl străbate se numeşte, de aseme­nea, Putna, iar unde slujea odată călugărul putnean Sfânta Litur­ghie se află astăzi altarul de vară al Mânăstirii Al­măj-Putna. O mânăstire nouă, de nu­mai 21 de ani, născută din evlavia credincioşilor şi a unui mă­nunchi de călu­gări veniţi din... Moldova.
Părintele stareţ Andrei Radu spune că mânăsti­rea este o perlă în formare: "Aşa cum perla se for­mea­ză pe fundul mării, aşa ne vom şlefui şi noi, aici, pe fundul acestei găleţi dintre munţi, prin griji­le, evlavia, bucuriile şi nădejdile credincioşilor".
Frumuseţea sălbatică a pădurilor care înconjoară locul, liniştea desăvârşită, măreţia crestelor muntoa­se către care îşi ridică preotul glasul, aşezarea duhovnicească a celor cinci monahi - toate par să-i dea dreptate stareţului. Viaţa lui însuşi îl îndreptă­ţeşte la o asemenea comparaţie.
Într-o zi de început de ianuarie, când Valea Al­mă­jului era acoperită de nori grei de zăpadă, am stat de vorbă cu Părintele Andrei Radu despre cum a ajuns un marinar să fie la cârma unei corăbii de su­flete.

Adierea sfinţeniei la Mânăstirea Cocoş

- Preacuvioase Părinte, aţi avut o tinereţe aven­turoasă, şase ani aţi străbătut mările şi ocea­nele ca marinar. Cum aţi ajuns să îmbrăcaţi haina călugărească?

- Drept e, am văzut lumea în lung şi-n lat, din Anglia până în Africa de Sud şi din Indonezia până în Gran Canaria. Mai mult n-am reuşit, dar cred că e destul. Deşi, uneori, când închid ochii, mă amă­gesc că susurul râu­lui Putna, care curge pe lângă mânăs­tire, e cântecul mării. N-aş zice, totuşi, că mă mai munceşte do­rul de marinărie. Poate pentru că na­vi­ghez şi acum, dar nu pe apele învol­bu­rate ale mării, ci pe cele ale Harului. Ve­deţi, eu sunt năs­cut la Galaţi, dar cres­cut la Constanţa, de la vârsta de patru ani, când părinţii s-au mutat acolo cu serviciul! Deci, sunt mai mult dobro­gean, decât moldo­vean. Însă, de 21 de ani, de când vieţu­iesc la Mânăstirea Almăj - Putna, aş putea spune că sunt mai degrabă bănă­ţean. (Râde) Peste tot pe unde am trăit, am mai adăugat ce­va la credinţa mea. Cel puţin, aşa nădăj­duiesc. Provin din­tr-o familie de oa­meni credincioşi, dar nu din cale-afară. Eu însumi eram căldicel. Adică mergeam când şi când la biserică, dar cam atât. Totuşi, prin clasa a treia sau a patra, am pornit pentru prima dată într-un pele­rinaj la o mânăstire vestită din Munţii Măcinului, la Mânăstirea Co­coşu. Şi-acolo am trăit o emoţie foarte puternică, în faţa raclei cu sfintele moaşte ale Sfinţilor Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip de la Niculiţel. Ulte­rior, aveam să aflu că fuseseră descoperiţi în anul 1971, anul naşterii mele. Şi, ca să vedeţi cum le rânduieşte Dumnezeu, în acea mânăstire se afla, ca novice, şi viitorul meu stareţ, părintele Sava Gană. M-am simţit atras de el ca de un frate mai mare, de parcă ne-am fi căutat de mult. Însă m-am întors aca­să şi am uitat şi de mânăstire şi de sfintele moaşte. Prin clasa a şaptea, întrebat fiind ce vreau să mă fac când voi fi mare, am răspuns cu un gând venit parcă nu de la mine: preot! M-am mirat şi eu, căci până atunci îmi dorisem să devin "vaporean", ca să văd lumea. Dar toţi colegii mei voiau să fie marinari, şi-atunci, probabil, am căutat să ies din rând. A ur­mat adolescenţa, cu ale ei valuri, şi am uitat de Biserică. Am făcut liceul de marină, unde am mers alături de toţi prietenii mei din şcoala generală. La absolvire, în 1989, nu m-au încorporat în Marina Militară, cum era normal, ci m-au trimis soldat la Timişoara. Am prins acolo revoluţia şi am văzut moartea cu ochii, într-un fel. Dau slavă lui Dum­nezeu şi azi că n-am fost silit să trag acolo unde am fost. Alţi colegi ai mei n-au fost la fel de norocoşi. După acel episod, m-am întors la credinţă. Am început să merg regulat la Sfânta Liturghie şi să caut mânăstiri şi sfinte moaşte. Îi mulţumeam lui Dum­nezeu pentru că a avut grijă de mine şi căutam să mă apropii de El.

- Cu toate acestea, nu v-aţi retras la mânăstire atunci, ci aţi plecat pe mare...

- Da, m-am angajat ca motorist pe vapor şi am navigat câţiva ani. A fost şansa mea de a mă umple de lume atât de mult, încât acum să-mi pot asuma pustia. Îmi doream cu atâta sârg să călătoresc, să văd cum e prin alte locuri, să cunosc oameni din alte culturi, încât n-am mai stat să fac şi facultatea. Marea a fost o mare dragoste şi încă mai este. Îmi curge apă de mare prin vene, nu sânge. Cu toate acestea, nu tânjesc după ea, m-am liniştit aici, la munte.

"Roagă-te, că nu mai scăpăm de aici!"

- Aţi avut vreun moment de mare cumpănă pe vapor, unul care să vă fi apropiat mai mult de Dum­nezeu şi să vă fi determinat să alegeţi mona­hismul?

- Am avut mai multe, dar unul e într-adevăr de povestit. Undeva, pe la Cape Town, ne-a prins o fur­tună de 10 grade, cu valuri uriaşe şi curenţi extrem de puternici. Ni s-a stricat un piston şi era cât pe ce să ne scufundăm. Nu are rost să intru în detalii tehnice, dar e de ajuns să vă imaginaţi că eram bătuţi de valuri cât blocurile de zece etaje, din toate părţile. Nava era purtată ca o coajă de nucă. Nu puteam să ne folosim de aparatură ca să reparăm pistonul. Şi, la un moment dat, toţi colegii mei, ştiin­du-mă mai dus la biserică, mi-au spus: "Roa­gă-te, că nu mai scăpăm de aici!". Şi m-am rugat cu toată puterea disperării şi i-am chemat şi pe ei să spu­nem împreună "Tatăl nostru". Atunci, ca prin mi­nune, un pod rulant, pe care îl scăpasem de sub control, s-a prins singur într-un bolţ, am putut agăţa de el pistonul ca să-l reparăm şi am pornit din nou motoarele. A fost o bucurie de nedescris. De atunci, colegii mi-au spus: "Părintele". (Zâmbeşte)

Vecernie la prora vaporului

- Şi totuşi, nu v-aţi preoţit...

- Nu, dar m-am aruncat cu mai multă râvnă în rugăciune şi în lectură. Aveam mult timp la dispo­ziţie pe mare, în călătorii de mii şi mii de kilometri, şi am citit enorm. Amestecat, că nu m-a învăţat ni­meni să fac o selecţie. Am citit şi teologie, şi filo­sofie, şi ştiinţe, şi memorialistică, şi beletristică. De toate. M-am umflat cât un zepelin. Abia după ce m-am călugărit şi am urmat Teologia, mi-am siste­matizat lecturile. În paralel, am luat obiceiul de a face vecernia şi miezonoptica la proră. Era linişte acolo şi deseori nopţile erau foarte frumoase. Ei, şi rugându-mă şi citind "Patericul", m-am întrebat dacă mai există în ziua de astăzi astfel de trăitori creştini precum părinţii aceia îmbunătăţiţi. Şi am purces în căutarea lor. De câte ori veneam în ţară şi puteam sta ceva mai mult, plecam pe la mânăstiri. Am început cu Putna - şi cred că nu a fost întâmplă­tor -, am văzut toate mânăstirile din Bucovina, am coborât apoi în zona Neamţului, până la Bistriţa. La Putna am stat cel mai mult, vreo săptămână. M-am legat sufleteşte de acea lavră a ortodoxiei, precum aveam să o fac şi faţă de cea de la Frăsinei. Într-o altă perioadă, am făcut un alt circuit, pornind de la Rohia, trecând prin mânăstirile ardelene până la Timiş, Olt, Gorj, Vâlcea şi Argeş. În aceste drumuri, Dumnezeu mi-a îngăduit să primesc binecuvântare şi cuvânt de folos de la marii noştri duhovnici: Părintele Cleopa de la Sihăstria, Părintele Serafim Man de la Rohia, Părintele Teofil Pârâian de la Sâmbăta de Sus şi Părintele Arsenie Papacioc de la Techirghiol. Simpla atingere a unor oameni cu mă­sura lor duhovnicească nu rămâne fără de urmări. Părintelui Serafim i-am mărturisit că mă simt che­mat la călugărie, dar că mă tem să nu fie o înşelare, să nu mă dovedesc cumva neputincios şi să pierd şi cele ale vieţii, şi cele duhovniceşti. Părintele m-a încurajat să-mi urmez gândul, căci de la Dumnezeu mi-a venit şi, oricum o voi face, mai devreme sau mai târziu, dar cu mai mult efort. Prin 1992-1993, împreună cu un prieten, am făcut un pelerinaj la Dervent şi apoi la Peşterea Sfântului Apostol An­drei, unde era stareţ Părintele Sava Gană, cel pe care îl cunoscusem de copil, pe când era începător la Cocoş. Nu mi-am mai amintit, nici nu l-am recu­noscut atunci, am refăcut totul abia pe urmă. Însă am avut o scurtă discuţie cu dânsul şi m-a invitat să mai trec pe acolo. Am tot fost pe la sfinţia sa, până când am zis: "Gata, mă călu­găresc!". Iar Părintele a fost de acord.

"Mi-am început ucenicia în Moldova"

- V-aţi călugărit la Peşterea Sfântului Andrei?

- Nu. Mi-am în­ce­put ucenicia în Moldova. Tot dato­rită Părintelui Sava, care era cam bolnav. Medicii i-au reco­mandat să schimbe aerul. A mers la Sihăstria şi de acolo a fost numit stareţ la Codrii Paşcaniului. În octombrie 1996, am mers şi eu acolo să mă călugăresc. Prin martie 1997, Părintele Sava era la tratament la Buziaş, şi a fost contactat de câteva cunoştinţe din tinereţe, care l-au rugat să vină aici, alături de câţiva uce­nici, să ridice mânăs­tirea. Cu un an îna­inte, câţiva localnici înce­puseră să sape funda­ţia, dar nu aveau obşte, or mâ­năs­tire fără călu­gări nu se poate. Inima şi min­tea unei mânăs­tiri sunt mo­nahii. Pă­rin­tele Sava ne-a între­bat pe câţiva dintre uce­nicii sfinţiei sale dacă l-am însoţi în mun­ţii ăştia, să facem o mânăstire nouă, de la firul ierbii. Am accep­tat cu bucurie, ca pe o pro­vocare divină, şi am început, plini de cre­din­ţă, acest efort care du­rează de peste 20 de ani şi încă nu e gata. Am fost 12 monahi la înce­put, dar acest şan­tier de tip "Bumbeşti-Live­zeni", adică lung şi greu, ne-a cernut şi am rămas doar cinci. De vreo 12 ani, Părin­tele Sava mi-a predat mie ştafeta la conduce­rea mânăstirii. Sfinţia Sa, deşi nu e foarte în vârstă, este destul de şu­bred cu sănătatea, pentru că a ars cu pu­tere în atâţia ani de că­lugărie şi stăreţie. E o fire vulcanică şi s-a con­su­mat pentru toate neajunsurile şi pentru toţi creştinii pe care i-a primit sub epitrahil.

- De ce a durat atât de mult construcţia mâ­năstirii şi încă nu aveţi nicio biserică?

- Pentru că nu avem mijloace. Oamenii de aici sunt săraci. Nu le lipseşte mâncarea de pe masă, dar nu au de unde da bani pentru construcţii şi dotări. Ne-au ajutat mult, însă mai ales cu muncă fizică. A fost foarte bine şi aşa, căci singuri nu pu­team realiza ce vedeţi. Suntem într-o zonă moartă economic: Herculane - la pământ, Anina - termi­nată, Oraviţa - la fel, Reşiţa şi Caransebeşul au început să-şi revină în ultima vreme, dar au fost în comă ani şi ani. Am tras tare ca să facem un spaţiu cât de cât confortabil şi care să se auto-întreţină economic. De doi ani, de când am socotit că e des­tul cu şantierul, am intrat într-o ordine mai duhov­nicească, slujim Sfânta Liturghie şi cele Şapte Laude zilnic, facem mai multă pravilă la chilie...

- Spuneaţi că oamenii locului v-au ajutat cu ce au putut. Sunt atât de credincioşi?

- Da, sunt credincioşi, blânzi şi harnici. Seamă­nă cu bucovinenii, au două viteze: încet şi foarte încet. (Râde) Dar sunt foarte temeinici. La ei nu există "nu se poate". Le ceri să-ţi mute muntele din loc, îţi zic: "Da? E musai? Bine, dar să stăm puţin, că a mai stat omul şi după ce a căzut din pom". Apoi întreabă: "De-a stânga sau de-a dreap­ta? Câţi metri?" şi se apucă de lucru. Încet-încet, o duc la capăt. Niciodată nu lasă treburile netermi­nate. Vin şi la slujbe, duminica şi în sărbători. Nu foarte mulţi şi mai ales cei bătrâni. E un sat mic, de doar 96 de case. De prin alte părţi, ajung mai greu. Până acum doi, trei ani, nici nu aveau preot în sat şi veneau numai la mânăstire la slujbe. Acum este un preot misionar, care se chinuie şi el, bietul, cu nevoile zilnice, că nici să-şi încălzească biserica nu are de unde. Nu ştiu de ce nu prea mai vin tineri pe la noi. Până prin 2004 - 2005, veneau mulţi, din curiozitate, din evlavie, dar ne şi ajutau la muncă, participau şi la slujbe... Erau uneori grupuri mari de tineri, organizate, în vacanţe. Era frumos, le poves­team din Vieţile Sfinţilor, le expli­cam cum e cu cre­dinţa, mergeam împreună la fân, la cules de cireşe... Era un prilej de catehizare şi ei se arătau entu­zias­maţi. Veneau şi de departe, dar şi de prin satele şi oraşele apropiate, uneori pe bici­clete... Acum, însă, au dispărut. Nici pe-acasă pe la părinţi, în Putna, nu mai trec.

- Unde sunt?

- Pe Facebook. Teh­nologia i-a ză­păcit.

Sub ocrotirea Maicii Domnului "Mângâietoarea"

- Numele de mi­rean vă este Marian, aţi fost marinar, şi Sfânta Fecioară este ocrotitoarea marina­rilor. Aţi simţit vreo­dată o grijă aparte a Maicii Domnului pen­tru sfinţia voastră?

- Da, deşi Maica Domnului e maica tu­turor şi ea nu lasă ne­mângâiat şi fără ajutor pe niciunul dintre fiii care o strigă. Dar e natural să am o mai mare evlavie la Sfânta Maria, decât faţă de alţi sfinţi. Numai Sfân­tul Andrei, ocro­ti­torul României, îmi mai este atât de a­proape de inimă. Pă­rintele Sava mi-a dat numele Sfântului An­drei, tocmai pentru că îmi ştia dragostea faţă de el.
Revenind la între­barea dvs, iubind-o mult pe Maica Dom­nului, am comandat la Sfântul Munte Athos o icoană a Ei, numită "Eleusa", care se tâl­cuieşte "Mângâie­toa­rea". O ţinem la mare cinste în paraclis, în partea stângă a altarului. E o bine­cuvântare pentru noi. Şi a venit exact când ne-am cam terminat treaba de salahori şi am început să fim mai mult monahi. Pro­babil pentru a ne ajuta să ne scuturăm de grija cea lumească şi să intrăm în Rugul Aprins - aşa cum ne este rostul. Căci noi, la mânăstire, nu facem altceva decât sunt toţi creştinii chemaţi să facă, să ajutăm la "transformarea omului în Om", după cuvântul Părintelui Arsenie Boca. Se reînnoadă firul rupt de după Părintele Pahomie Putneanul, care tot la în­demnul şi sub oblăduirea Maicii Domnului s-a ostenit întru cele duhovniceşti.

La porţile Harului

- Pahomie Putneanul a înfăptuit minuni mari şi a rămas în conştiinţa oamenilor până într-atât, încât legenda spune că satul şi râul din prajmă i-au luat numele. Se mai simte astăzi forţa lui? Sim­ţiţi că primiţi ajutor de la Dumnezeu şi prin mij­locirea sfântului?

- Mulţi dintre cei care vin aici mărturisesc că pri­mesc o putere sufletească pe care nu şi-o pot ex­plica. Uneori, când eram în plin şantier, mă sfiam să primesc credincioşi, căci nu erau condiţii. Şi câţiva mi-au zis: "Părinte, dacă voiam să merg la o mânăstire pentru frumuseţea arhitecturii, pentru dibă­cia picturii, pentru straturi de flori sau pentru mâncarea delicioasă, aveam de unde alege. Aici vin pentru duhul mânăstirii. Îmi încarc bateriile. Deci nu contează că e noroi şi n-avem unde pune ca­pul...". Desigur, cei care au ales locul pentru mânăs­tire au simţit şi ei Harul care pluteşte peste el. Eu însumi, când intru pe Valea Almăjului, venind de pe unde merg cu treburi, mă simt ca peştele în ocean. Parcă se deschid porţile Harului. Şi mai e ceva: la o sută de metri la răsărit de sfântul altar, avem un izvor care s-a dovedit a fi tămăduitor. Am consemnat până acum patru cazuri de însănătoşire miraculoasă. Între cei vindecaţi este şi cineva care era victima unei vrăji. A fost de ajuns ca aceşti oa­meni să meargă la izvor şi să se spele cu apă de acolo, dar cu credinţă, şi s-au tămăduit. Şi vă mai fac o confesiune. Odată, la început de tot, era o du­­minică după-masă, când stând în curtea mânăstirii, am auzit un cântec de toacă venind din depărtări, stins, stins, dar foarte duios. I-am întrebat pe cei câţiva din apropiere dacă nu e cumva o nălucire, au ascultat şi ei mai cu atenţie şi au auzit acelaşi lucru. Era un zvon de toacă parcă din alt timp. Poate că în acest fel ni s-a urat bun-sosit.

Foto: CLAUDIU TÂRZIU şi ALEX FLOREA


Mânăstirea Almăj-Putna, cu hramul "Schimba­rea la faţă", se află în satul Putna, comuna Prigor, jud. Caraş-Se­ve­rin. La ea se poate ajunge cu ma­şina, pe DN 57 B Gravita - Bozovici - Iablaniţa, sau cu tre­nul, în halta Iablaniţa. Există posibilităţi de ca­zare.

Cei care vor să sprijine cu donaţii mânăstirea o pot face în contul RO83RZBR0000060004771008, deschis la Raiffeisen Bank, filiala Reşiţa, pe numele Mânăstirii Almăj-Putna.