Sub umbra lor se fac jurăminte aprige de iubire, sunt altare de rugăciune pentru păstorii plecaţi cu turmele în munţi. Ţin umbră fântânilor, poartă icoane sfinte ascunse în scorburi, iar rădăcinile lor ţin lumea aceasta să nu se prăbuşească în adânc. Dar mai presus de toate, copacii ne sunt fraţi buni încă de la facerea lumii, făpturi la fel de simţitoare ca noi, împărtăşind cu noi energia lor bună, ocrotitoare. Cu siguranţă, o rugăciune rostită sub coroana lor, în ceas de cumpănă, e trimisă cu mai mare uşurinţă spre Dumnezeu, de aceste axe ale lumii, ce unesc prin rădăcini şi vârfuri, cerul şi pământul... Sedus pe viaţă de magia copacilor, artistul vizual FLORIN GHENADE le-a căutat peste tot măreţia, şi le-a fotografiat senectutea, dezvăluindu-le într-o magnifică expoziţie intitulată ARBORI BĂTRÂNI. Găzduită până pe 10 martie, la Muzeul Naţional al Ţăranului Român din Bucureşti, expoziţia ne-a prilejuit o discuţie extrem de interesantă cu autorul, despre personajele fotografiilor lui şi, mai ales, despre poveştile ţesute în jurul lor.
Un filosof reformat
Florin Ghenade
- Sunt născut la Roman, în judeţul Neamţ, un oraş mic în care poţi trăi alături de natură şi chiar în simbioză cu ea. Copil fiind, eram mereu pe malul gârlei, la baie, în apa Moldovei, fugeam în pădurea din apropiere unde se desfăşurau cele mai grozave jocuri "De-a v-aţi ascunsa", sau în lanurile din marginea oraşului unde treceam prin cele mai palpitante momente la furat de păpuşoi. Am fost un copil sensibil şi receptiv şi am un sipet plin cu senzaţii minunate, legate de natura din copilăria petrecută la bunici, într-un sat nemţean arhaic, aşezat pe nişte dealuri molcome. Fire meditativă, după liceul de filologie "Roman-Vodă", am venit în Bucureşti, ca student la Filosofie. După vreo doi ani, fiind pus faţă în faţă cu oraşul acesta mare şi puţin prietenos, făcând cunoştinţă şi cu relaţiile destul de reci şi interesate dintre oameni, am simţit urcând în mine o nevoie de reîntoarcere la lucrurile simple, la adevăruri comunicate direct, fără categorii filosofice. O vreme am ţinut în mine aceste contradicţii, până am înţeles că trebuie să găsesc o formă artistică de exprimare pentru ideile mele. Aşa că m-am pregătit la desen şi am dat admitere la Universitatea de Arte din Bucureşti, secţia Arte Vizuale. Fotografia este pentru mine nu doar o formă de exprimare, ci şi o terapie, iar în anii care au urmat, lucrând, învăţând, am simţit că mi-am găsit drumul artistic.
Părul de şase sute de ani
Stejarul din Cajvana (jud. Suceava)
- Mă interesau subiecte care propun poveşti, care pot genera discuţii. Şi, mai ales, voiam să vorbesc despre capacitatea fotografiei de a documenta, de a informa, dincolo de valoarea ei estetică sau de funcţia ei de fixare a unui moment de timp care a trecut, a fost. Căutând informaţii pe internet despre un subiect din zona Moldovei, am dat peste o fotografie cu Părul Tătarilor de lângă Hanu-Ancuţei, din Ciohorăni, judeţul Iaşi, despre care ştiam. Seducţie la prima vedere. Am mers la el şi l-am fotografiat pe timpul zilei. Are 603 ani şi rodeşte încă, am chiar nişte pere uscate acasă, din cele făcute de el vara trecută. Da, îţi cam vine să iei în braţe aceşti pomi roditori, care îţi dăruiesc tot ce au, şi roade, şi umbră, şi poveşti, şi energie bună... fără să ceară nimic în schimb! Şi odată ce ajungi la unul, nu ai cum să nu cauţi mai mulţi, pentru că statura lor, viaţa din ei te fascinează. Dincolo de orice suport teoretic, gândul meu iniţial ce a declanşat călătoriile mele spre arbori a fost o curiozitate, o dorinţă extremă de a ajunge în faţa lor, ca să-i văd în toată măreţia. Am ajuns şi la alţi arbori bătrâni şi i-am fotografiat şi pe ei, apoi am stat o vreme şi m-am tot uitat la fotografiile acelea. Mi-am dat seama că ei, arborii, merită mai mult decât o simplă fotografie, pentru ca oamenii să le înţeleagă rostul pe lume şi, după un alt timp de reflecţie, mi-a venit ideea de a-i fotografia noaptea, iluminaţi.
- Ce a presupus din punct de vedere tehnic această alegere?
- A însemnat deplasarea unei aparaturi complexe şi greoaie, cabluri şi reflectoare puternice, care să lumineze copacii din toate unghiurile, filtre de lumină, generator de curent electric. Am avut nevoie de un aparat de fotografiat analog, format mare, cu un plan-film care permite fixarea pe negativ a unei cantităţi de informaţie mai mare decât ar putea un om să recepteze dintr-o privire. Timpul de expunere necesar distribuirii luminii pe arborele fotografiat a fost şi el mare, între 3 şi 20 de minute, în funcţie de locaţie şi de condiţiile tehnice. Fie că sunt pe o pajişte, într-o pădure sau în mijlocul unui sat, pe timpul zilei e uşor de fotografiat copaci, dar punând contextul lor în întuneric, eşti nevoit să-i acorzi atenţie exclusivă subiectului şi să-i imaginezi povestea, mai ales dacă "scapi" un pic de lumină şi pe detaliile din apropiere. Mie mi-a plăcut ce a ieşit, prietenilor şi celor cărora le-am cerut sfatul, la fel. A mai durat o vreme până am făcut câteva probe şi m-am convins că funcţionează, apoi am adunat echipament şi prieteni care să mă ajute şi am pornit la drum. Din resurse proprii am realizat o parte consistentă a proiectului, iar din 2015, am început colaborarea cu "Galeria Posibilă", principalul meu promotor, prin care lucrurile au căpătat contur şi mai multă vizibilitate.
Castan de la Mânăstirea Bistriţa
- Au fost mai multe etape. În 2015, după trei ani de călătorii pentru sesiuni de fotografiere, am crezut proiectul încheiat şi am făcut mici prezentări la Bucureşti, la Cluj şi la Timişoara. Tot în 2015, lucrările mele au fost expuse ca parte din pavilionul României la Cvadrienala de Scenografie din Praga, Cehia. iar în 2016, la Contemporary Art Ruhr, din Essen, Germania. Cu acele ocazii, l-am întâlnit pe Matei Câlţia, fiul pictorului Ştefan Câlţia şi proprietarul "Galeriei Posibile", care mi-a spus că îi place foarte mult demersul meu, dar că nu îl consideră terminat, pentru că unui astfel de proiect i-ar sta bine într-o carte, într-un album. Deocamdată, după încă trei ani de călătorii spre arbori bătrâni, a rezultat o expoziţie complexă, realizată de "Galeria Posibilă" şi găzduită la MNŢR, în care fotografiilor mele (cu stejari, brazi, tei, ulmi, fagi, castani şi alţi copaci multiseculari, fiecare cu fişa proprie şi cu povestea ce i se atribuie) li se alătură materialele video, realizate de arhitectul şi scenograful Cristian Stănoiu, precum şi înregistrările lui Alexandros Raptis (designer de sunet şi lumini). O serie de conferinţe desfăşurate pe parcursul expoziţiei au transformat tot demersul într-unul multidisciplinar - artistic, literar, antropologic, biologic, arhitectural (de pildă, ultimele conferinţe, de chiar zilele trecute, au fost susţinute de biologul Tibor Hartel de la Cluj, de antropologul Ioana Popescu şi de belgianul Tom Joye, toate având ca subiect arborii multiseculari şi importanţa lor în peisajul rural, urban şi în cultura tradiţională).
- Afişul expoziţiei tale are şi un subtitlu - "Să fie întuneric, da' să fie lumină!". Ce vrei să spui prin el?
- Povestea lui este destul de năstruşnică: eram pe dealul pe care stătea stejarul de la Posmuş, aşezând cabluri, trepiede, lumini, generatorul de curent. De multe ori, localnicii, curioşi, se adunau în jurul nostru, asistând la spectacolul desfăşurării complexei noastre aparaturi, dându-şi cu părerea, dând chiar o mână de ajutor, devenind astfel parte din tot "performance"-ul nocturn. Aşa şi la Posmuş, s-a apropiat de noi un cioban tânăr, interesat de ceea ce făceam. I-am explicat că sunt artist de la Bucureşti şi fotografiez arbori din toată ţara şi că am adus atâta aparatură cu mine, fiindcă încerc să fac altfel de imagini, cu impact mult mai puternic, să luminez arborele şi să îl fotografiez noaptea. Iar replica lui genială, a fost: "Da, da: să fie întuneric, da' să fie lumină!". Am păstrat-o ca subtitlu pentru expoziţia "Arbori bătrâni" şi am trecut-o pe afiş!
Călugărul din stejar
Stejarul lui Ivancenco - Letea (Delta Dunării)
Frasinul din Fumureni (jud. Vâlcea)
- De la paznicul primăriei din Reghin am aflat că lângă Târgu Mureş e un alt stejar bătrân, în jurul căruia s-a format un mic aşezământ monahal şi în a cărui scorbură s-a amenajat o capelă, în care un călugăr spovedeşte şi împărtăşeşte. Timp de patru luni, cât a durat pregătirea călătoriei până acolo, m-a obsedat, realmente, gândul la cum ar putea să fie acea "entitate" sublimă, vie şi trăitoare, atât de bătrână şi atât de încărcată spiritual, la propriu şi la figurat. Şi vă pot spune că a fost copleşitor să îl descopăr! Unii dintre arbori sunt cunoscuţi şi consemnaţi istoric, cum e Castanul Unirii, de la Vişani, sau Stejarul Unirii din Roman, oraşul meu, cu care am şi eu istoriile mele personale legate de el, pentru că îl vedeam zilnic, treceam pe lângă el în drum spre şcoală şi acolo mi-am dat primele întâlniri sentimentale. Iar starea aceasta de fascinaţie şi de frenezie, de freamăt şi de emoţie romantică, de descoperire plină de uimire, de bucurie nestăvilită, mă stăpâneşte mereu la vederea unui asemenea arbore bătrân.
- Cum te apropii de un asemenea arbore, cum faceţi cunoştinţă? Îţi vorbeşte în vreun fel?
- Îmi vorbeşte, dar într-un fel pe care nu pot să îl exprim prin cuvinte. Cred că în primul rând ne armonizăm energiile, intru în sfera lui de atracţie, pentru că el e o fiinţă cu mult mai mare şi cu mult mai bună decât mine, şi învârtindu-mă, aşa, pe orbita lui, încep să îl cunosc. E o experienţă la care aş vrea să îi invit pe toţi cei care nu au experimentat aşa ceva, eu am stat şi câte douăsprezece ore lângă arborii pe care i-am fotografiat şi am urmărit şi crăpăturile scoarţei, şi cântecele feluritelor păsări, şi orele la care îşi trimiteau trilurile în văzduh, şi cum îşi făceau cuiburile şi îşi îngrijeau puii, şi cum era coroana desenată pe cer, într-unii m-am urcat cât am putut de sus şi am privit de acolo lumea de jos, am simţit mirosul scoarţei şi al frunzelor, am ascultat scârţâitul crengilor sau foşnetul frunzelor în bătaia vântului. Ce univers formidabil şi mai ales ce bagaj de timp poartă cu el: se zice că un asemenea arbore uriaş înmagazinează toată informaţia din jurul său, el are memoria istoriei locurilor, a oamenilor care au trăit în preajma lui, cu necazurile şi bucuriile lor. De asemenea, ei funcţionează ca antene şi pot transmite această informaţie altor arbori. S-au făcut numeroase studii în sensul acesta, iar la noi, biologul Marioara Godeanu a cercetat fenomenul comunicării la plante obţinând rezultate premiate la nivel mondial. Şi apoi, marile evenimente spirituale ale umanităţii s-au petrecut în preajma unor arbori care funcţionau ca un fel de amplificatoare şi transmiţătoare ale gândului - Budha a primit iluminarea de la arborele Bodhi, Iisus s-a rugat în grădina Ghetsimani.
Pacea de sub coroană
Stejarul de la Mercheasa, bătrânul Carpaţilor
- Acesta este şi gândul meu: aş vrea ca expoziţia mea să stârnească o curiozitate îndeajuns de mare, pentru ca oamenii să pornească în călătorie pentru a-i vedea pe aceşti uriaşi acolo, pe locul lor, cât încă mai sunt printre noi. E copleşitor să constaţi, odată ajuns sub coroana acestor arbori, că au o căldură specială şi o pace sub coroana lor, ca şi cum timpul ar încetini foarte mult. Şi care cred că se naşte din respectul faţă de ei, din dragostea oamenilor pentru ei. Nu mai există un discurs romantic vizavi de natură, poemele ei scrise de secole sau milenii, au încetat să mai fie scrise în ziua de azi, vremurile moderne ne impun o vedere raţională şi ruşinos de pragmatică asupra naturii, o vedem ca o resursă de care dispunem după cum avem chef, nu mai suntem fraţi cu codrul, ci duşmanii cei mai înverşunaţi, când e vorba de a tăia şi răni pădurea, copacii. Sper ca imaginile mele să redea ceva din fascinaţia pe care natura o exercita odată asupra oamenilor şi din puterea ei de a genera poveşti, mituri, legende de întemeiere, încă din negura istoriei. Tot acest fond care ne transcende din realitatea noastră diurnă, pe de o parte, şi ne şi educă, pe de altă parte. Mi-ar plăcea să continuu proiectul, dar nu cred că va mai putea fi un demers de unul singur, cum a fost până acum. Mai am o listă cu încă 50-60 de arbori bătrâni, dar cred că mai sunt şi alţii, de care nu ştiu. Eu însumi merg în aceste călătorii cu o oarecare smerenie, alături de entuziasm, căci după şase ani de călătorii şi sesiuni de fotografiere şi de filmare ale arborilor, după întâlniri de tot felul, unele mai emoţionale, mai misterioase, altele mai amuzante, după tot lucrul la proiect şi la prezentarea lui, m-am lecuit de a crede în multe mituri proprii, cum ar fi mitul artistului fotograf, care găseşte un subiect formidabil şi are pretenţia că ar spune totul despre el prin imaginile pe care le produce şi le prezintă publicului. Cu modestie, cu emoţie şi cu recunoştinţă, am înţeles că nu pot să am pretenţia că am epuizat eu subiectul şi că, în general, nu ni se lasă vederii şi înţelegerii decât o mică parte din marele mister al naturii, că limitările noastre analitice şi de tehnologie fac ca explorările să fie parţiale, şi că nici nu trebuie să cuprindem întregul mister al universului, ci doar să ni-l imaginăm.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
