Comoara de pe movila lu' Berbec

POVEŞTI APROAPE ADEVĂRATE

Vestea întoarcerii în satul Baniţa, din Câm­pia Bărăganului, a lui Achim Ispas, după mai mulţi ani de prizonierat, a scurtcircuitat întreaga comunitate, cu atât mai mult cu cât o bună perioadă de timp s-a crezut despre el că dispăruse în una dintre luptele anterioare sfâr­şi­tului celei de-a doua conflagraţii mondiale. Amin­tirea războiului rămânea în urmă ca un vis urât, însă lui nu-i dispăreau din urechi şoaptele ge­ne­ralului: "Lân­gă o ridicătură de pământ, în preaj­ma unei moviliţe". "Dacă sunt doar halucinaţiile unui muri­bund?", se îndoia uneori omul şesului. "Exclus, se autoîncuraja, fiindcă, deşi bolnav, bătrânul era lucid şi logic în ceea ce spunea". "Pe acele locuri, de unde am înţeles că-ţi tragi obârşia - adăugă generalul - am purtat lupte crâncene în drum spre Mol­do­va. Acolo am lăsat ce­va scump, care îţi poate fo­losi. Eu nu mai am puterea să recuperez. Decât să rămână în pământ ori să încapă pe mâna unui neispră­vit, mai bine să ajungă la tine". Vor­be spuse clar, neîndoiel­nice. Încă nu se înfăptuiseră cooperativizarea agri­cul­turii, aşa încât, ajuns acasă, mai putu să cumpere două pogoane de pământ chiar pe moviliţă, stâr­nind zâmbete ironice. Era ceea ce i se spusese: "Movila lu'Berbec", un dâmb nisipos, nelucrat de nimeni.
...Sfârşit de iarnă. Zăpada se topea încet, dar erau semne că nu va mai veni alta. Soarele se înălţa tot mai semeţ pe bolta cerească. Ziua se mărea văzând cu ochii. Câte un tril de privighetoare spăr­gea instantaneu văzduhul. Pământul se zbicea de la o zi la alta. Dinspre Dunăre, Băltăreţul, pe lângă adierile sale calde, prelungea şi "simfonia" zgomo­telor produse de săteni în pregătirea unelte­lor, repararea lor pentru muncile agricole de primăvară.

Plugul se loveşte de un pietroi

În curând, sătenii au ieşit la arat. Printre ei, şi cei din neamul Ispas. Mânat de treburi şi constrâns de sănătatea precară, fostul prizonier îşi chemă într-o zi feciorul pentru a-i încredinţa marea taină legată de spusele generalului: "Vezi, acolo, la Mo­vila lu' Berbec, unde avem două pogoane, că de-aia le-am cumpărat". "Bine, tată, nu-ţi fă griji", îl asigură Ispas jr. emoţionat. Lăsă, aşadar, arăturile în seama feciorului său, Uţă Ispas, mobi­lizat şi pus pe fapte mari mai abitir ca oricând. În­hămă caii la plug, orientându-i în prima brazdă. După el, Maria Craiu şi Petre Mihalache, cei doi proprietari a câte unui bou, ambii aflaţi acum îm­pre­ună la jug, pentru a-l ajuta pe băiatul lui Ispas să termine aratul mai curând...Toţi păşeau agale, cu gândurile aiurea. Deodată, plugul din mâinile băiatului scoase un scrâşnet surd, caii poticnin­du-se uşor. Acesta tresări brusc, încercă să mute pietroiul, dar nu reuşi. "Ce fel de pietroi o mai fi şi ăsta?", se întrebă, străfulgerat de o idee...
Uţă lăsă caii în brazdă, spuse celor doi însoţitori să se odihnească şi plecă iute spre casă să-şi anunţe părintele, care veni foarte repede. Consăteanul Vasile I. Gh., aflat ceva mai încolo, nu a dat de la început atenţia cuvenită evenimentelor. Abia mai târziu, când l-a văzut pe Uţă Ispas că a început să sape în brazdă, a devenit tot mai atent, trăgând cu ochiul, timp în care, în minte, îi încolţi o idee. "Măi, să fie, ce-o fi găsit ăla acolo?", se întrebă el intrigat, în timp ce continua să ţină cu mâinile de coarnele plugului. De dincolo, Uţă Ispas începu să priveacă în toate părţile. Deodată, a încetat săpatul, apoi a plecat către Vasile I. Gh. Ajuns lân­gă acesta, îi aruncă, aşa, într-o doară: "Merg la un loc al meu să sap un şanţ; aici rămâne tata". Pe Vasile I. Gh. "găselniţa" aceasta nu era de natură a-l linişti. Norocul lui a fost că s-a apropiat ora de masă şi odihnă. "Stam la chin­die - îşi aminteşte el - şi nu puteam să-mi iau ochii de la locul acela, unde săpase mai înainte Uţă. Am vrut să merg până acolo, dar nu m-a lăsat frate-meu mai mare". Totuşi, Vasile I. Gh. mai rămâne prin apropiere, spunând fratelui că mai trebuie să dea cu grapa, ceea ce, până la urmă, s-a şi întâmplat.

Groapa nu a fost astupată

După ce s-a înnoptat de-a binelea, dar "era lună de se vedea ca la prânz", Vasile I. Gh. s-a hotărât să se apropie treptat de locul acela care îl atrăgea irezistibil. Deodată, însă, P. Miha­lache se ridică de lângă moviliţă şi îl privi fix în ochi pe tânărul temerar. Jenat, acesta se opri, dar în câteva clipe a fost suficient să vadă pietroiul dat la o parte şi o groapă săpată unde trebăluise Uţă. Ciudat, bătrânul Ispas şi Maria Craiu nu erau de văzut. Vasile se întoarse la căruţă, înjugă boii şi plecă spre casă pe drumul poleit cu lună. "Las boii, le dau să mănânce, văd ce e pe-acasă, iau bicicleta şi mă întorc la moviliţă", îşi făcu el un plan. Numai că acasă şi-a găsit soţia văicărindu-se că viţeii şi cârla­nii i-au făcut "praf o fuşchea (răsadniţă - n.n.) de tutun". Se culcă supărat, însă de pe la miezul nopţii "m-am trezit şi până la ziuă m-am perpelit, aşa că am înjugat boii şi, cu noaptea-n cap, m-am dus la locul nostru, la arat. Vorba vine la arat, fiindcă eu voiam de fapt să ştiu ce s-a mai întâm­plat la movilă, unde văzusem ceva suspect. Am dejugat boii, i-am legat la că­ruţă şi am fugit la lotul lui Ispas. Acolo, câteva clipe am rămas uimit, observând că pes­te noapte s-a săpat o groa­pă adâncă de circa 1,30 m, cu o circumferinţă de aproxi­mativ 70-80 cm. Un petic de hârtie ceruită a găsit ceva mai târziu V. Ioniţă. Eram atât de mirat încât, pe moment, nu am auzit vorbele urâte pe care mi le adresa de la distanţă Maria Craiu, venită între timp şi ea cu P. Mi­ha­lache. Dezme­ticit, abia auzii spusele vecinului Vasile Be­nescu: «Ce au, bă, ăia cu tine?»". "Hai, să vezi şi tu ce au!", şi l-a direc­ţionat către săpătura rămasă deschisă.

Epilog în tranziţie

Trebuie spus că firul acestei povestiri, perpe­tuată prin viu grai în satul Baniţa, prezentată pe scurt mai sus, a fost limpezit abia în perioada post­decembristă, când unele situatii au putut fi comen­tate liber, fără contorsiuni emoţionale. A fost posi­bi­lă şi iniţierea unei discuţii cu eroii care au supra­vieţuit teribilei întâmplări, receptată şi statornicită în mentalul colectiv ca ceva fabulos. Ca martor la faţa locului, pot afirma că cel mai cooperant a fost Vasile I. Gh. care, ajuns la maturitate deplină, dar probabil la fel de neliniştit ca odinioară, a încercat să clarifice şi alte aspecte legate de fascinantul eve­niment. La întrebarea de ce grupul presupus bene­ficiar, de fapt patru persoane (niciuna prezentă la discuţii), nu a astupat groapa, din care se presupune că a fost extrasă comoara, Vasile I. Gh. a spus: "Fiindcă în satul nostru există din bătrâni credinţa populară po­trivit căreia cine astupă o groapă în care găseşte o comoară este aspru pedepsit de divinitate". "Şi chiar credeţi că s-a găsit ceva acolo?", a mai fost întrebat. "Sunt convins că da. Am în vedere şi felul cum au decurs unele lucruri ulterior...". Şi astfel, volubilul interlocutor ne spu­ne că, la circa un an după întâmplarea propriu-zisă, s-au făcut cercetări conduse de chiar oameni ai Securităţii. Interlo­cutorul vorbeşte fără inhibiţii, ceea ce o face pe soţia sa să-l mai tempereze: "Am impresia că vrei din nou să dai de dracu'. Nu-ţi ajunge câte ai păti­mit?". "Are şi ea dreptate - re­plică bărbatul - fiindcă un locotenent major a stat un an de zile pe capul meu. Venea aici, mânca, so­ţia îi cumpăra şi ţigări, după care pleca. Sigur, nu numai pe mine m-a frecat astfel...". "Şi a des­coperit ceva locote­nentul?". "Nu ştim, nouă nu ne zicea nimic. După locotenent, mă trezeam noaptea cu unul mare de la raion. Auzisem că-i comandant. Venea în toiul nopţii, mă scula şi mă punea să-i povestesc. Îl chema Cuţov sau cam aşa ceva. A venit săptămâni în şir, soţia mea se speriase rău de tot, de-aia tresare şi acum din somn. Mie nu-mi pasă, m-am obişnuit, câte declaraţii n-am dat eu atunci... "Mai aveţi şi alte argumente care să confirme găsirea comorii?". "Ar mai fi, după judecata mea. De exemplu, faptul că persoanele în cauză au realizat, în continuare, multe lucruri, peste puterile lor. Unul dintre ei, bunăoară, a con­struit multe fântâni şi a făcut şapte fini - reţineţi, şapte! Şi nu numai astea, dar mai multe nu vă pot spu­ne...". Asemă­nător au vorbit Ioniţă Vasile şi Ştefan Dra­gu. Şi astfel, adevărul despre co­moa­ră, în totalitatea lui, a ră­mas suspendat într-un nor de fum, iar deznodământul în­tâm­plărilor a fost transferat la discreţia imaginaţiei ascultă­torilor!
Acum, ca şi atunci, mă întreb dacă legendele locale se nasc întotdeauna pe baza unor realităţi sută la sută autentice, sau ca urmare a unui amestec de realitate şi imaginaţie?! Oricum, un lucru e cert: cât va dăinui satul Baniţa, va dăinui şi faimoasa povestire despre Comoara de pe Mo­vila lu' Berbec, pe care vârstnicii o vor povesti, la gura sobei, co­piilor şi nepoţilor, în serile lungi de iarnă.

IOAN STOICA