Sub umbra lor se fac jurăminte aprige de iubire, sunt altare de rugăciune pentru păstorii plecați cu turmele în munți. Țin umbră fântânilor, poartă icoane sfinte ascunse în scorburi, iar rădăcinile lor țin lumea aceasta să nu se prăbușească în adânc. Dar mai presus de toate, copacii ne sunt frați buni încă de la facerea lumii, făpturi la fel de simțitoare ca noi, împărtășind cu noi energia lor bună, ocrotitoare. Cu siguranță, o rugăciune rostită sub coroana lor, în ceas de cumpănă, e trimisă cu mai mare ușurință spre Dumnezeu, de aceste axe ale lumii, ce unesc prin rădăcini și vârfuri, cerul și pământul... Sedus pe viață de magia copacilor, artistul vizual FLORIN GHENADE le-a căutat peste tot măreția, și le-a fotografiat senectutea, dezvăluindu-le într-o magnifică expoziție intitulată ARBORI BĂTRÂNI. Găzduită până pe 10 martie, la Muzeul Național al Țăranului Român din București, expoziția ne-a prilejuit o discuție extrem de interesantă cu autorul, despre personajele fotografiilor lui și, mai ales, despre poveștile țesute în jurul lor.
Un filosof reformat
- Florin Ghenade, ai ales o strategie surprinzătoare pentru subiectele imaginilor tale: ai fotografiat arborii noaptea, luminându-i puternic cu reflectoare puse în jur, ca pe niște mari actori de teatru pe scena lumii. Îi vezi decupându-se din întuneric cu coroanele ca niște uriașe candelabre aurii, ce măresc misterul din jurul lor. Mă gândesc că respectul și dragostea pentru natură le-ai deprins de mic și că nu întâmplător, devenind artist, ți-ai ales un asemenea subiect. Așa să fi fost? Povestește-ne!
- Sunt născut la Roman, în județul Neamț, un oraș mic în care poți trăi alături de natură și chiar în simbioză cu ea. Copil fiind, eram mereu pe malul gârlei, la baie, în apa Moldovei, fugeam în pădurea din apropiere unde se desfășurau cele mai grozave jocuri "De-a v-ați ascunsa", sau în lanurile din marginea orașului unde treceam prin cele mai palpitante momente la furat de păpușoi. Am fost un copil sensibil și receptiv și am un sipet plin cu senzații minunate, legate de natura din copilăria petrecută la bunici, într-un sat nemțean arhaic, așezat pe niște dealuri molcome. Fire meditativă, după liceul de filologie "Roman-Vodă", am venit în București, ca student la Filosofie. După vreo doi ani, fiind pus față în față cu orașul acesta mare și puțin prietenos, făcând cunoștință și cu relațiile destul de reci și interesate dintre oameni, am simțit urcând în mine o nevoie de reîntoarcere la lucrurile simple, la adevăruri comunicate direct, fără categorii filosofice. O vreme am ținut în mine aceste contradicții, până am înțeles că trebuie să găsesc o formă artistică de exprimare pentru ideile mele. Așa că m-am pregătit la desen și am dat admitere la Universitatea de Arte din București, secția Arte Vizuale. Fotografia este pentru mine nu doar o formă de exprimare, ci și o terapie, iar în anii care au urmat, lucrând, învățând, am simțit că mi-am găsit drumul artistic.
Părul de șase sute de ani
- Cum ai ajuns la copaci? De ce tocmai arbori bătrâni, din atâtea subiecte de fotografie?
- Mă interesau subiecte care propun povești, care pot genera discuții. Și, mai ales, voiam să vorbesc despre capacitatea fotografiei de a documenta, de a informa, dincolo de valoarea ei estetică sau de funcția ei de fixare a unui moment de timp care a trecut, a fost. Căutând informații pe internet despre un subiect din zona Moldovei, am dat peste o fotografie cu Părul Tătarilor de lângă Hanu-Ancuței, din Ciohorăni, județul Iași, despre care știam. Seducție la prima vedere. Am mers la el și l-am fotografiat pe timpul zilei. Are 603 ani și rodește încă, am chiar niște pere uscate acasă, din cele făcute de el vara trecută. Da, îți cam vine să iei în brațe acești pomi roditori, care îți dăruiesc tot ce au, și roade, și umbră, și povești, și energie bună... fără să ceară nimic în schimb! Și odată ce ajungi la unul, nu ai cum să nu cauți mai mulți, pentru că statura lor, viața din ei te fascinează. Dincolo de orice suport teoretic, gândul meu inițial ce a declanșat călătoriile mele spre arbori a fost o curiozitate, o dorință extremă de a ajunge în fața lor, ca să-i văd în toată măreția. Am ajuns și la alți arbori bătrâni și i-am fotografiat și pe ei, apoi am stat o vreme și m-am tot uitat la fotografiile acelea. Mi-am dat seama că ei, arborii, merită mai mult decât o simplă fotografie, pentru ca oamenii să le înțeleagă rostul pe lume și, după un alt timp de reflecție, mi-a venit ideea de a-i fotografia noaptea, iluminați.
- Ce a presupus din punct de vedere tehnic această alegere?
- A însemnat deplasarea unei aparaturi complexe și greoaie, cabluri și reflectoare puternice, care să lumineze copacii din toate unghiurile, filtre de lumină, generator de curent electric. Am avut nevoie de un aparat de fotografiat analog, format mare, cu un plan-film care permite fixarea pe negativ a unei cantități de informație mai mare decât ar putea un om să recepteze dintr-o privire. Timpul de expunere necesar distribuirii luminii pe arborele fotografiat a fost și el mare, între 3 și 20 de minute, în funcție de locație și de condițiile tehnice. Fie că sunt pe o pajiște, într-o pădure sau în mijlocul unui sat, pe timpul zilei e ușor de fotografiat copaci, dar punând contextul lor în întuneric, ești nevoit să-i acorzi atenție exclusivă subiectului și să-i imaginezi povestea, mai ales dacă "scapi" un pic de lumină și pe detaliile din apropiere. Mie mi-a plăcut ce a ieșit, prietenilor și celor cărora le-am cerut sfatul, la fel. A mai durat o vreme până am făcut câteva probe și m-am convins că funcționează, apoi am adunat echipament și prieteni care să mă ajute și am pornit la drum. Din resurse proprii am realizat o parte consistentă a proiectului, iar din 2015, am început colaborarea cu "Galeria Posibilă", principalul meu promotor, prin care lucrurile au căpătat contur și mai multă vizibilitate.
"Să fie întuneric, da' să fie lumină!"
- Directoarea Muzeului Țăranului Român, Lila Passima, gazda expoziției "Arbori bătrâni", a apreciat proiectul tău drept o certificare a unui act artistic profesionist, similar altor galerii de artă modernă din marile orașe ale lumii: "Tate Gallery" din Londra sau "Guggenheim Museum" din New York. A fost un drum lung până la o asemenea performanță?
- Au fost mai multe etape. În 2015, după trei ani de călătorii pentru sesiuni de fotografiere, am crezut proiectul încheiat și am făcut mici prezentări la București, la Cluj și la Timișoara. Tot în 2015, lucrările mele au fost expuse ca parte din pavilionul României la Cvadrienala de Scenografie din Praga, Cehia. iar în 2016, la Contemporary Art Ruhr, din Essen, Germania. Cu acele ocazii, l-am întâlnit pe Matei Câlția, fiul pictorului Ștefan Câlția și proprietarul "Galeriei Posibile", care mi-a spus că îi place foarte mult demersul meu, dar că nu îl consideră terminat, pentru că unui astfel de proiect i-ar sta bine într-o carte, într-un album. Deocamdată, după încă trei ani de călătorii spre arbori bătrâni, a rezultat o expoziție complexă, realizată de "Galeria Posibilă" și găzduită la MNȚR, în care fotografiilor mele (cu stejari, brazi, tei, ulmi, fagi, castani și alți copaci multiseculari, fiecare cu fișa proprie și cu povestea ce i se atribuie) li se alătură materialele video, realizate de arhitectul și scenograful Cristian Stănoiu, precum și înregistrările lui Alexandros Raptis (designer de sunet și lumini). O serie de conferințe desfășurate pe parcursul expoziției au transformat tot demersul într-unul multidisciplinar - artistic, literar, antropologic, biologic, arhitectural (de pildă, ultimele conferințe, de chiar zilele trecute, au fost susținute de biologul Tibor Hartel de la Cluj, de antropologul Ioana Popescu și de belgianul Tom Joye, toate având ca subiect arborii multiseculari și importanța lor în peisajul rural, urban și în cultura tradițională).
- Afișul expoziției tale are și un subtitlu - "Să fie întuneric, da' să fie lumină!". Ce vrei să spui prin el?
- Povestea lui este destul de năstrușnică: eram pe dealul pe care stătea stejarul de la Posmuș, așezând cabluri, trepiede, lumini, generatorul de curent. De multe ori, localnicii, curioși, se adunau în jurul nostru, asistând la spectacolul desfășurării complexei noastre aparaturi, dându-și cu părerea, dând chiar o mână de ajutor, devenind astfel parte din tot "performance"-ul nocturn. Așa și la Posmuș, s-a apropiat de noi un cioban tânăr, interesat de ceea ce făceam. I-am explicat că sunt artist de la București și fotografiez arbori din toată țara și că am adus atâta aparatură cu mine, fiindcă încerc să fac altfel de imagini, cu impact mult mai puternic, să luminez arborele și să îl fotografiez noaptea. Iar replica lui genială, a fost: "Da, da: să fie întuneric, da' să fie lumină!". Am păstrat-o ca subtitlu pentru expoziția "Arbori bătrâni" și am trecut-o pe afiș!
Călugărul din stejar
- Din câți arbori ai fotografiat, există vreunul care să te fi impresionat mai mult?
- De la paznicul primăriei din Reghin am aflat că lângă Târgu Mureș e un alt stejar bătrân, în jurul căruia s-a format un mic așezământ monahal și în a cărui scorbură s-a amenajat o capelă, în care un călugăr spovedește și împărtășește. Timp de patru luni, cât a durat pregătirea călătoriei până acolo, m-a obsedat, realmente, gândul la cum ar putea să fie acea "entitate" sublimă, vie și trăitoare, atât de bătrână și atât de încărcată spiritual, la propriu și la figurat. Și vă pot spune că a fost copleșitor să îl descopăr! Unii dintre arbori sunt cunoscuți și consemnați istoric, cum e Castanul Unirii, de la Vișani, sau Stejarul Unirii din Roman, orașul meu, cu care am și eu istoriile mele personale legate de el, pentru că îl vedeam zilnic, treceam pe lângă el în drum spre școală și acolo mi-am dat primele întâlniri sentimentale. Iar starea aceasta de fascinație și de frenezie, de freamăt și de emoție romantică, de descoperire plină de uimire, de bucurie nestăvilită, mă stăpânește mereu la vederea unui asemenea arbore bătrân.
- Cum te apropii de un asemenea arbore, cum faceți cunoștință? Îți vorbește în vreun fel?
- Îmi vorbește, dar într-un fel pe care nu pot să îl exprim prin cuvinte. Cred că în primul rând ne armonizăm energiile, intru în sfera lui de atracție, pentru că el e o ființă cu mult mai mare și cu mult mai bună decât mine, și învârtindu-mă, așa, pe orbita lui, încep să îl cunosc. E o experiență la care aș vrea să îi invit pe toți cei care nu au experimentat așa ceva, eu am stat și câte douăsprezece ore lângă arborii pe care i-am fotografiat și am urmărit și crăpăturile scoarței, și cântecele feluritelor păsări, și orele la care își trimiteau trilurile în văzduh, și cum își făceau cuiburile și își îngrijeau puii, și cum era coroana desenată pe cer, într-unii m-am urcat cât am putut de sus și am privit de acolo lumea de jos, am simțit mirosul scoarței și al frunzelor, am ascultat scârțâitul crengilor sau foșnetul frunzelor în bătaia vântului. Ce univers formidabil și mai ales ce bagaj de timp poartă cu el: se zice că un asemenea arbore uriaș înmagazinează toată informația din jurul său, el are memoria istoriei locurilor, a oamenilor care au trăit în preajma lui, cu necazurile și bucuriile lor. De asemenea, ei funcționează ca antene și pot transmite această informație altor arbori. S-au făcut numeroase studii în sensul acesta, iar la noi, biologul Marioara Godeanu a cercetat fenomenul comunicării la plante obținând rezultate premiate la nivel mondial. Și apoi, marile evenimente spirituale ale umanității s-au petrecut în preajma unor arbori care funcționau ca un fel de amplificatoare și transmițătoare ale gândului - Budha a primit iluminarea de la arborele Bodhi, Iisus s-a rugat în grădina Ghetsimani.
Pacea de sub coroană
- Privind fotografiile tale nu poți să nu îți dorești să ajungi cândva la acești arbori magnifici. Putem considera expoziția ta și ca un punct de plecare într-un pelerinaj spiritual?
- Acesta este și gândul meu: aș vrea ca expoziția mea să stârnească o curiozitate îndeajuns de mare, pentru ca oamenii să pornească în călătorie pentru a-i vedea pe acești uriași acolo, pe locul lor, cât încă mai sunt printre noi. E copleșitor să constați, odată ajuns sub coroana acestor arbori, că au o căldură specială și o pace sub coroana lor, ca și cum timpul ar încetini foarte mult. Și care cred că se naște din respectul față de ei, din dragostea oamenilor pentru ei. Nu mai există un discurs romantic vizavi de natură, poemele ei scrise de secole sau milenii, au încetat să mai fie scrise în ziua de azi, vremurile moderne ne impun o vedere rațională și rușinos de pragmatică asupra naturii, o vedem ca o resursă de care dispunem după cum avem chef, nu mai suntem frați cu codrul, ci dușmanii cei mai înverșunați, când e vorba de a tăia și răni pădurea, copacii. Sper ca imaginile mele să redea ceva din fascinația pe care natura o exercita odată asupra oamenilor și din puterea ei de a genera povești, mituri, legende de întemeiere, încă din negura istoriei. Tot acest fond care ne transcende din realitatea noastră diurnă, pe de o parte, și ne și educă, pe de altă parte. Mi-ar plăcea să continuu proiectul, dar nu cred că va mai putea fi un demers de unul singur, cum a fost până acum. Mai am o listă cu încă 50-60 de arbori bătrâni, dar cred că mai sunt și alții, de care nu știu. Eu însumi merg în aceste călătorii cu o oarecare smerenie, alături de entuziasm, căci după șase ani de călătorii și sesiuni de fotografiere și de filmare ale arborilor, după întâlniri de tot felul, unele mai emoționale, mai misterioase, altele mai amuzante, după tot lucrul la proiect și la prezentarea lui, m-am lecuit de a crede în multe mituri proprii, cum ar fi mitul artistului fotograf, care găsește un subiect formidabil și are pretenția că ar spune totul despre el prin imaginile pe care le produce și le prezintă publicului. Cu modestie, cu emoție și cu recunoștință, am înțeles că nu pot să am pretenția că am epuizat eu subiectul și că, în general, nu ni se lasă vederii și înțelegerii decât o mică parte din marele mister al naturii, că limitările noastre analitice și de tehnologie fac ca explorările să fie parțiale, și că nici nu trebuie să cuprindem întregul mister al universului, ci doar să ni-l imaginăm.