E o bucurie s-o vezi ieșind pe sub poarta sculptată, din lemn, legănându-se rotunjoară pe ulițele satului. Ochilor săi mari, albaștri, nu le scapă nimic. Vrea să știe tot, are mereu o glumă la îndemână, o poveste de spus, un sfat, râde des, puternic, ca o cascadă. Turiștii îi caută compania, sătenii o îndrăgesc, e ca o bunică supremă a locului. Când se-ntoarce acasă, trece pe sub aceeași poartă de lemn, decorată la mijloc cu un chip cioplit, sub care scrie "Pătru Godza Pupăză". Ioana este văduva lui. Un personaj de poveste al Maramureșului contemporan.
Valea Stejarului
La doar șapte kilometri de Sighetul Marmației, Valea Stejarului șerpuiește liniștit printre colinele cu căpițe, pâlcuri de copaci și livezi. Bătrânii satului se încăpățânează să urce dealurile la coasă, să țină animale, să muncească zi lumină în rostul de altădată. Tinerii au de lucru la oraș și se întorc seara acasă. Chiar și cei ce au mai plecat în străinătate s-au întors după un timp și asta se simte, satul e viu, cu ritmul său plin de viață. Casele vechi încă mai pot fi admirate și, odată cu ele, porțile masive din lemn sculptat. Majoritatea au fost cioplite de Pătru Godza zis Pupăză. Astăzi, Valea Stejarului este cunoscut ca satul său, al sculptorului care a împânzit Maramureșul de porți mândre și ale cărui obiecte cioplite din lemn au ajuns în întreaga lume. Dar Moș Pupăză a însemnat mai mult decât porțile lui, a fost o întruchipare a vechiului Maramureș, un bărbat puternic, căruia îi plăcea să joace și să chefuiască, un om hâtru, cu darul povestirii, un înțelept plin de pilde, dar și de glume fără perdea. Neîntrecut la strigăturile din timpul jocului popular, el a colindat lumea alături de Popicu și grupul Iza, stârnind un iureș muzical maramureșean pe orice meridian ar fi ajuns. Așa l-am și cunoscut, în curtea lui Ion Pop din Hoteni, alături de legendarii "Paganini" și Nicolae Pițiș, unul, împărat al ceterii, celălalt, zeu al cântecului cu gloduri. Tropotind cu cizmele pe podeaua foișorului din lemn, strigând fără să se repete măcar o dată, Moș Pupăză își extazia spectatorii când le întindea bota frumos sculptată, lungă cât o prăjină, ca să tragă și ei o gură de horincă din ea. Toate astea se întâmplau în toamna lui 2001, și iată-mă acum, pentru prima oară, în tinda casei sale, stând la vorbe cu văduva lui, mama Ioana, o copie feminină a bărbatului său, plecat, între timp, în călătorie la cer.
La oglindă
"Io aici am vinit de noră. Casa părintească-i mai gios, în sat, unde stă frate-meu. Tata, Ion Ilieș, o fo birău, bărbat frumos, înalt și diștăpt, că nu punea atunci pe oricine birău, primar adică. La noi în sat n-o fo case din lemne d-astea crăpate, cum îs acum, tăt se făcea dintr-o bârnă rotundă și se văruia pe dinafară. Tata o luat de la un meșter din Poienile de sub munte un firăstrău d-acela de crăpa lemnele cu el, și o făcut singur casa. Tata o avut pământ, atunci nu avea nime serviciu, doar doi din sat, unu lucra la căi ferate, celălalt era polițist, da săracii făceau naveta pe gios, în fiecare zi. Doar ei doi or avut pensie. Aici, în sat, pământu era baza. Mama, de două ori o fo măritată. Prima oară i-o murit bărbatu, o picat un lemn păste el și n-o fo pe atunci doctori să-l lecuiască, o rămas mama gravidă și cu doi coconi. Mult o mâncat-o și pe mama viața, mult. Ioana o chema, ca pe mine. S-o căsătorit apoi laolaltă cu tata și-or avut șapte coconi. Da mama n-o fo o dată la doctori, în viața ei, o născut de zecie ori, tăt acasă, ajutată de moașă. Io și cu frate-miu eram mici, ceilalți copii erau și cu 20 de ani mai mari. Da copilăria ne-o fost frumoasă. Iarna mergeam la bunici, sus, pe grădină, și laolaltă cu ceilalți copii, porneam la vale cu săniile. Odată mi-am prins o zadie la săniuță și s-o rupt, vai die mine, atâta m-am temut când m-am dus acasă. Că mie nu mi-a plăcut să mă bată nime. Nici soțu nu mi-o dat o palmă niciodată, n-am ajuns la asemenea rele, știe Dumnezeu ce-aș fi făcut, în veci nu l-aș fi putut ierta. Mama nu m-a bătut niciodată, m-o bătut numa tata. Eram de 10 ani, mama și surorile erau la lucru, la sapă, tata plecase la oraș, el pleca mereu miercurea la oraș, și io, cu o vară de-o vârstă cu mine, m-am îmbrăcat cu hainele Anuței, o soră cu zece ani mai mare. Casa noastră era printre puținele case din sat de avea podele, era plăcerea flăcăilor să tropotească pe podea când veneau la Crăciun. Și eu tropoteam acolo, în fața oglinzii, în hainele Anuței. Și tata când s-o-ntors de la oraș, ne-o găsit acolo și m-o bătut. Vară-mea o scăpat pe fereastră, da pe mine nu știu cum m-o lovit, că mi-o dat păste nas, și toată cămeșa ceea albă a Anuței, cămeșă frumoasă, s-o umplut de sânge. Nu știu de ce s-o întors el atunci mânios și m-o bătut. Mai apoi le-am dus de mâncare la câmp, la amiază, și nu mă uitam la tata, iar el o zâs că-i pare rău, o zâs el sângur și m-am împăcat cu el".
La târg la Sighet
Familia ținea boi, vaci, oi, iar Ioana a început, de pe la 10 ani, să meargă la păscut cu oile, îi dădeau și vecinii, se strângea câte-o turmă de 50 de oi. Ajunsă în vârful dealului Osoiu, în locul cel mai înalt, vedea în vale, între Vadu Izei și Berbești, câte un punct lucios ce mergea cu repeziciune. O lua la fugă, strângând toată liota de copii în urmă, ce strigau cât îi țineau rărunchii "mașina, măăăăăă!". Dar asta se-ntâmpla hăt, demult, nu ca acum, când fiecare casă are la poartă câte două automobile. "Mama n-o fo niciodată la oraș, da noi, fetele, purtam laptele-n desagă la Sighet. O fo greu, te sculai de dimineața pe întuneric, plecai pe gios. Mergeam până la podu Țiglăriei, dacă știi unde-i Țiglăria. Și acolo-i un teren lung, lung, și când am ajuns acolo, prima dată, m-am gândit: oare oi ajunge eu vreodată-n celălalt capăt? Asta gândeam eu când eram cocon. «No, Doamnie, când oi ajunge-n celălalt capăt?». Și am agiuns. Asta n-o uit în veci, de multe ori îmi amintesc de asta. Acolo începea lumea necunoscută."
Ochiuțul din dosul casei
De mică, Ioana a fost fascinată de joc, de dans. Spune că n-a învățat de la mama ei, a avut talentul acesta, a învățat doar privind la alții. La tatăl său, la birău, veneau tot felul de oameni acasă, iar ea, împreună cu fratele ei, cum vedeau musafiri, începeau să joace, să tropotească, să danseze. Peste ani, jocul acesta a început să devină unul serios. "Le spun io la tinerii de azi, păi noi, dac-am fi avut așe un cămin cultural ca acesta de amu, hai di mine și di mine, ce-ar mai fi fost! Noi giucam în șură, lângă grajd, puneam paie, fân pe gios, pe pământ și giucam. Feciorii aduceau pălinca, plăteau ceterașii, noi, fetele, făceam cârnații, coastele, plăcinta. Așa o fo. Iarna giucam în frig, de Sân Ion. Eram câteva prietene bune, vreo 4-5 fetie, o dată n-am lipsit la gioc. Femeiele stăteau între ele, vorbeau, acolo-n ocol, cum giuca o fată două învârtite cu un ficior, gata! Cum îs femeile... Noi, fetele, stam afară și așteptam să ne strige feciorii la gioc. Io am avut talentu acesta, nu ședeam s-aștept, mă giucau feciorii tăți. Pănă pe la 17-18 ani, am giucat cu feciorii de vârsta noastră, după aia au venit înapoi cei din armată și gata, de acuma giucam cu ei. Io am vorbit cu băieții, da n-am gândit a mă mărita la 22 de ani. Și, deodată, am avut doi care m-au cerut. Primul m-o cerut în postu Crăciunului, și io i-am făgăduit și nu prea. La noi în casă aveam un ochiuț în dosul casei, de unde ne uitam afară, la oi, să vedem când mai fată vreo oaie, ce mai e prin ogradă. Și-n toată casa aveam perdele cu flori la ferestre, da acolo, la ochiuț, nu aveam. Stam cu cela ce mă ceruse pe laviță, râdeam, ne pupam, vorbeam... Ălalt ficior, mai drăcos, sta la ochiuț afară și ne pândea. Io n-am știut. Da pe urmă o vinit și m-o chemat să merg cu el la Sân Ion, la gioc, peste zecie zâle. Când m-o adus acasă de la gioc, m-o cerut și el de nevastă. M-am dus la mama, «Uite, am doi pețitori, ce mă fac, mamă?». Am lăsat-o pe ea să aleagă. Și ea l-a ales pe cesta-l meu, pe Pătru. Că celălalt avea o mamă tare hâdă de gură și mama s-a gândit că nu mi-a hi bine-n casa ei. Așa că i-am promis lu Pătru că merg după el, am luat horinca de credință, știi cum îi, chemi părinții să grăiască, chemi și-un ceteraș, dai la popă heghediș și poți să faci nuntă. Cum o fost nunta? O fo într-o cameră, în casă, invitați or fo câți or încăput în cea cameră. Am avut ceterași, eu am purtat cunună cu mărgele și cu oglindă. N-avem fotografii, că nu se filma ca acum, să mă văd io cum eram atunci, deși tare mi-ar fi plăcut".
- Nană Ioană, a fost dulce viața de tânără nevastă?
- Oi, oi! O fo tare frumoasă, să știi. După ce ne-am măritat, șapte ani n-am avut copii ș-am mărs la tăte nunțile din sat și tare mult ne-o plăcut să giucăm. A meu lucrase la cineva-n Vișeu, și acela ne-o chemat la nuntă și a meu a adus și-un ceteraș de la noi din sat, cel mai vestit ceteraș din zonă, Gheorghe Cioată, țâgan era. Aiștia la care meream știa cine suntem noi, cum giucam, că Pătru era vestit cum striga întotdeauna la gioc, nu zâcea o strigătură de două ori. Că atunci puteai tropoti și striga, nu era ca acum, cu stățiile astea, că meri la o nuntă și vii surd de acolo. Și unie ne-or văzut ceia de la nuntă cum giucăm, s-or suit tăți pe lăiți și ne-or lăsat doar pe noi doi, ei doar or privit. Și io, cum i-am văzut cu coada ochiului că stau așe și se uită la noi, mi-a venit cu amețeală, m-am îmbătat de cap, da mi-am revenit. De la emoție, știi. Să mă hi văzut cum tropoteam pe la spatie, cum mă-nvârtiam, cum mi se auzeau picioarele pie podiele! Nu ca acum, fârța fârșa, fârța fârța. Nu uit în veci, în veci nu uit nunta aia!
Voie bună și-ndrăgosteală
Pătru Pupăză a învățat mai întâi ceva meserie de la un neamț care, nu se știe cum, a stat o vreme cu chirie în sat. Sătenii i-au spus Rudi, și soției sale, Rudoaie. Apoi l-a cunoscut pe Borodei, un bătrân sculptor din Vadu Izei, șchiop de-un picior. Acesta știa bine a ciopli în lemn, dar nu prea se descurca cu aspectele practice ale vieții. Ca să sculptezi, trebuia să fii prieten cu brigadierul, cu cei de la ocolul silvic, cu cei de la iagăr, să aranjezi cumva cu ei. Pătru, om de viață, s-a împrietenit cu toți aceștia și avea lemn cât era nevoie, așa că Borodei venea și cioplea în curtea lui Pătru și acesta învăța meserie de la el. În timp, a ajuns cel mai vestit sculptor din întreg Maramureșul, a început a umbla prin țară și prin străinătate, dar niciodată nu i-a trecut prin minte să nu se mai întoarcă în satul său.
Primul prunc al lui Pătru și al Ioanei a fost un băiat, Ion, un băiat bun și cuminte, a făcut facultatea la București, apoi s-a întors în Maramureș ca inginer zootehnist. Ioana a vrut un singur copil, să nu se sfădească între ei pentru pământ, așa a gândit ea că e mai bine, dar după 11 ani, a apărut pe lume și Maria. "Știi cum o fo? Stai să-ți spun, că și asta-i o poveste. Noi am giucat într-o piesă de teatru. O venit la noi în sat unu de la Casa de cultură, ne-o filmat și ne-o pus pe mai mulți într-o pesă de teatru, «Firu vieții», îi zâcea. Mergeam în turneu cu ea, și-am mărs și la Oradea, la hotel Astoria, îl știi? Na, și acolo mi-o croit-o Pătru pe Maria. Când am aflat, i-am zâs că amu fac copil odată cu fetele din sat. Am făcut cocon la 18 ani după căsătorie, da i-am zâs că dacă-i fată, o țău în brațe, da dacă-i băiat, el să-l țâie. Ș-a ieșât o fată care-i tată-său întreagă. Tare mândru era de ea, tare o iubit-o, da și eu, că mi-am dorit cocoană".
- Moș Pupăză a fost un bărbat iubitor?
- Uai! Uiai! Cum de nu. El se dădea așa, mai sever, multora le era frică de el, pentru că mulți îl invidiau, vai ce-l mai invidiau, că tare l-or iubit fetele când era fecior. Da eu nu mă supăram diptacee. Cân meream la gioc, nu băgam de seamă că el gioacă cu una, n-am avut io gingășii din astea, nu am fo femeia care să nu fiu mulțumită cu ce am. Și nici el nu mi-o zâs vreodată că nu fac aia sau aia, că nu-s găzdoaie bună. Ne mai certam de la prostii, da Doamnie feri, nu ne-am sfădit să stricăm familia, n-am ajuns la celea lucruri rele. Lui nu i-o plăcut cearta, lui i-o plăcut îndrăgosteala și voia bună.
"Toate or fost de la Dumniezău"
Au trecut trei ani de când s-a dus Pătru Pupăză și Ioana tot simte că-i casa goală, chiar dacă locuiește în curte cu Maria, cu ginerele și cu nepotul Bogdan, care, la 11 ani, cântă la vioară. Cine știe cum i-a venit, că n-au avut nici un ceteraș în familie. Ginerele a învățat multe de la Moș Pupăză, acum el ține atelierul de sculptură, știe multe strigături, tropotește și le zice ca un bărbat mândru. O întreb pe Ioana dacă-și explică cum de-a fost soțul ei atât de iubit de lume, și-n sate și la oraș, și-n străinătate, oare ce secret avea de a se face plăcut? "Ai de mine, meream cu el la Sighet și numai așe o ținea: «Noroc, Pupăză, noroc, Pupăză!», din doi în doi metri se saluta cu cineva. I-am zâs «io nu mai vin cu tine-n veci la oraș, numai să stau după tine, cât tăt vorbești». L-am întrebat odată, «Pătrule, cum atraji tu atâta lume? Cum de te iubesc tăți?». Că tăți îl iubeau și-l căutau, și bărbați, și femei. Cât o trăit el, erau mereu oameni la noi în curte. Odată o venit un spaniol, cu tălmaci, un șef, ceva, și Pătru i-o făcut multe lucruri pe care le-o dus acolo, în Spania, și-o făcut un muzău. Io cred că toate o fost de la Dumnezău. Și lucrul lui, și viața noastră. Trebuie să crezi mult în Dumniezău, mai mult ca nisipul mărilor, cum se zâce. Eu nu giudec pe nime, nu mă interesează ce face altu. Da în tată zâua și-n tată sara, nu mă culc niciodată și nu mă scol în vreo dimineață fără să mă gândiesc la Dumniezău"."