Ultimul partizan

- Nicolae Ciurică are 88 de ani, trăieşte într-un sat din Banatul de munte şi este ultimul partizan rămas în viaţă, din eroica mişcare de rezistenţă anticomunistă din România. O viaţă devenită istorie -

Înrolarea

Într-o zi din vara anului 1948, Ion Ciurică i-a spus fiului său, Nicolae, că urmează să plece îm­pre­­ună în munte, la stână. Deşi fusese desproprietărită de co­munişti, familia Ciurică încă mai stăpânea muntele Olanu, în care îşi ţinea oile. Au pornit a doua zi, cu doi cai încărcaţi cu saci. Băiatul a observat că nu merg pe drumul obişnuit, ci pe poteci ocolitoare. Când nu mai era mult până la stână, deodată, le-a apărut în faţă un grup de oa­meni necunoscuţi. Erau îm­bră­caţi în straiele obişnuite ale oamenilor de la munte, dar aveau pistoale mitralieră şi toţi purtau la pălărie o bentiţă trico­loră îndoită în forma literei V. Această bentiţă era fixată de pă­lărie cu o monedă de 100 de lei, cu chipul regelui Mihai. Grupul de oameni cu care tatăl său îşi dăduse întâlnire la stână erau partizani din munţii Banatului şi Mehedinţiului. S-au retras din potecă mai în pădure, şi tânărul Nicolae avea să descopere cu uimire că aceşti oameni necu­nos­cuţi se ştiau cu tatăl lui, s-au îmbrăţişat, iar sacii căraţi de cai nu erau pentru cio­banii de la stână, ci pentru ei. În grup, unul dintre bărbaţi era tratat cu un respect special şi ceilalţi îi spuneau "matu­şoniule". "Matuşoniul", liderul parti­zanilor, era colonelul Ioan Uţă, fost comandant al regimentului 97 din Lugoj, fost prefect de Caraş sub Antonescu, fost membru PNŢ. Era un militar de carieră, ce plănuia o acţiune în forţă împotriva regi­mului comunist.
Din acel moment, tânărul Nicolae Ciurică a devenit prieten al grupului de partizani. A fost omul lor de legătură timp de doi ani, transmitea mesaje şi scrisori, le aducea mâncare, armament sau haine, aduna pentru ei informaţii. "Tatăl meu a garantat pentru mine şi eu am decis să îi ajut pentru că, deşi eram tânăr, vedeam, ca orice ţăran din zonă, ce în­seamnă comunismul - nu doar că ni s-au confiscat pământurile, dar am fost obligaţi la cote către stat de multe ori imposibil de dat. Cei cu averi mai mari au început să fie băgaţi în puşcării, şi în faţa abuzurilor, nu aveam voie să spunem nimic, pentru că asta se chema "delict de uneltire contra ordinii sociale" şi riscam bătăi crunte şi închisoare.Oa­meni curaţi, de munte, nu eram obişnuiţi cu mersul la miliţie, şi cu toate umilinţele astea, trăiam un iad de care am fi vrut să scăpăm cât mai repede, să ne recapătăm libertatea noastră şi traiul nostru în bună-înţelegere, cu care eram învăţaţi dintot­dea­una", îşi aminteşte Nicolae Ciurică acele vre­muri. În curând, tatăl lui Nicolae, Ion Ciurică, avea să fie arestat şi închis pentru legături cu partizanii. În fe­bruarie 1949, grupul de rezistenţă din Munţii Ba­natului a avut o confruntare deschisă cu trupele securităţii. Câţiva dintre ei, inclusiv Mătuşoniul, colonelul Uţă, au fost ucişi. Dar în ciuda eve­ni­mentelor, Nicolae Ciurică rămăsese în continuare omul de legătură al partizanilor. Aşa se face că a primit misiunea de a duce o scrisoare numitului Ion Avram din satul Sacu, un om educat, fost depu­tat şi membru al PNŢ, patriot înfocat şi susţinător al partizanilor. Casa lui era la marginea satului, lângă un pârâu. Nicolae Ciurică mai fusese la el cu mesaje, cunoştea şi locul, şi omul, credea că misiunea lui e simplă. Numai că între timp, casa lui Avram fusese pusă sub supraveghere de Securitate, fiind bănuit de legături cu parti­za­nii. Ciurică a intrat la Avram în curte, i-a predat scri­­soarea şi imediat au apărut doi miliţieni care i-au zis să meargă cu ei la secţie. "Numai că ei m-au dus la trenul de Craiova şi am înţeles că urmează să fiu arestat. În tren mă păzeau, dar fără cătuşe, şi atunci mi-am făcut repede planul de evadare, pen­tru că ştiam foar­­te bine traseul: după satul Tere­go­va, la Valea lui Ban, trenul încetinea, că era o pantă. Am ce­rut voie să merg la baie şi cum miliţie­nii erau cam ador­miţi, în loc să intru la baie am dat un pi­cior la uşa vagonu­lui, am deschis-o şi am sărit pe direcţia de mers, ca să nu alunec sub roţi. Am fugit cât am putut şi în urma mea am au­zit cum trenul opreş­te la semnalul de alarmă tras, dar eu eram deja departe. Am fugit încontinuu până seara şi toată noaptea. În zori eram în munţi, alături de partizani. După o lun­gă dezbatere, am decis că cel mai bine era să nu mă mai întorc - riscam să fiu arestat şi torturat pâ­nă la epuizare, până scoteau de la mine infor­ma­ţii - şi ştiam deja prea multe ca să risc, crezând că voi rezista torturilor", rememorează astăzi Nicolae Ciu­rică momentul când a devenit partizan cu adevărat.
A doua zi, în munţi, a depus jurământul partiza­nilor: "Jur pe ce am mai sfânt - viaţa mea - că nu voi trăda, nu voi divulga secretele organizaţiei, chiar cu preţul vieţii mele! Aşa să îmi ajute Dumne­zeu! Trădătorul se pedepseşte cu moartea, indife­rent cine este el!".
Avea 19 ani. Era cel mai tânăr dintre partizanii anti­comunişti. A primit o pălărie cu un V tricolor pus cu vârful în sus şi prins cu moneda Regelui Mi­hai.
Astăzi, tânărul de atunci are 88 de ani şi este ultimul partizan anticomunist în viaţă. Un om vajnic, cu mintea limpede, care îşi povesteşte amintirile tinereţii de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Vorbeşte rar, măsurându-şi cuvintele, cu tăceri câteodată lungi. Are o privire directă, dură, dincolo de care, dacă ai răbdare, descoperi bunătatea omului în­cercat de viaţă si de istorie.

Prima încercuire

La nici trei luni de la intrarea în rândul par­tizanilor, Nicolae Ciurică avea să desco­pere ce înseamnă riscurile acestei vieţi, că moartea pândeşte la fiecare pas, în orice zi şi în orice clipă. Pe durata partiza­natului avea să scape, ca prin minune, din opt încercuiri ale securităţii. Pe prima însă nu o va uită niciodată, fiind şi prima oară când a înţeles ce înseamnă trădarea şi de ce era pedepsită atât de dur de partizani.
În noiembrie 1950 trebuia să ajungă în­tr-o zonă înţesată de armată, unde pericolul de a fi descoperit era foarte mare. Se făcuse frig, începuseră ploile mărunte şi reci. Iarna se apropia. A pornit cu Işfănuţ Dumitru zis Sfâr­loagă, la Domaşnea, satul natal al lui Işfănuţ, pentru un ultim transport de alimente ca provizii pentru iarna ce se apropia. Dumitru Işfănuţ era cel mai bă­trân dintre camarazi, dar şi cel mai dur.
Au plecat împreună pentru că aveau de adus o cantitate mare de alimente. Lui Sfârloagă, Ciurică i-a prins un cal dintre cei ce erau liberi prin munţi, iar el şi-a luat unul din grajdul unui ţăran din Cornereva, fără să-l ceară, cu gândul că îl va duce înapoi după ce îşi va termina treaba. De multe ori pro­cedau aşa nu pentru că oamenii nu le-ar fi îm­pru­mutat un cal sau ce aveau nevoie, dar ca să nu îi facă complici prin acordul lor. Au ajuns în preajma satului Domaşnea pe înserate. Părea că este linişte, nu observaseră semne că miliţia sau securitatea s-ar afla în zonă. Când s-a întunecat, au lăsat caii legaţi la un sălaş părăsit şi au coborât către sat.

Sărutul lui Iuda

O parte din alimente şi haine trebuia să le dea chiar soţia lui Işfănuţ. Cei doi s-au oprit mai întâi la marginea satului, la Gheorghe Badiu, unde un simpatizant al partizanilor tocmai venise cu o veste proastă: tot satul era înţesat de armată. Ca să nu plece cu mâna goală de acolo, o femeie din sat, Sta­sia, care îi ajutase de multe ori pe partizani în trecut, fostul ei soţ fiind partizan ucis cu doi ani în urmă, le-a adus câteva alimente şi haine, ce avusese la ea acasă. Bătrâna a mai stat cu ei un timp, cât Ciurică şi Işfănuţ, cei doi partizani, apucaseră să mănânce, fiind lihniţi de foame. Îşi puseseră şi hainele la uscat pe sobă, îi plouase în­continuu de două zile şi nu avuseseră un loc unde să se adă­postească. După ce au mai stat un pic de vorbă, bătrâna Sta­sia s-a ridicat să plece. I-a sărutat pe toţi ai casei şi a ieşit. Nimeni nu bănuia că sărutul acela fusese al lui Iuda: bătrâna venise, de fapt, cu toţi cei 400 de soldaţi din sat după ea. Cel mai probabil banii au făcut-o pe această fe­meie singură şi să­racă să trădeze, pe capul fiecărui parti­zan fiind puse re­com­­pense uriaşe... Câtă vreme bătrâna i-a ţinut de vorbă pe cei din casă, armata se aşezase în trei cer­curi concentrice. Ime­diat ce ea a ieşit, s-a dezlănţuit iadul. Primele rafale de mitralieră au spart geamurile şi au dărâmat lampa, cei din casă rămânând pe întuneric. Cei doi parti­zani s-au dus în camera din faţă, cuina, cum îi zic bănăţenii. Erau sur­prinşi fără haine pe ei şi pe întu­neric nu îşi mai găseau nici muniţiile. S-au aşezat fiecare de câte o parte a uşii de la intrare. Rafalele trase în pereţi şi în uşă erau aşa de multe încât uşa începuse să cedeze. Afară se trăgeau rachete pentru a lumina locul. Işfănuţ era pregătit să iasă şi Ciurică îi striga să aştepte, pentru că nu îşi găsea sacul cu muniţii. Dar deşi erau foarte aproape, zgo­mo­tul îm­puşcăturilor şi rachetelor era atât de puternic, încât nu se auzeau. "L-am auzit pe Işfănuţ spunând doar: «Las să mă o­moare pe mine pri-mul!». După care a aruncat o grenadă afa­ră şi imediat după explozie, a ieşit. Am în­ceput să îmi caut sacul cu muniţie.Nu cunoşteam casa şi îmi dă­deam seama că nu cu­nosc nici terenul, în cazul în care ies de acolo. Am aşteptat un moment potri­vit şi am aruncat şi eu o grenadă, după care am fu­git afară. Asta făcea par­te din instrucţia parti­zanilor, în caz de încer­cui­re: o grenadă defensi­vă aruncată îţi crea, even­tual, câteva momente de derută printre inamici, atât cât, dacă ai noroc, să poţi fugi. Am fugit câţiva paşi după ce grenada a explodat, după care m-am aruncat la pă­mânt, apoi m-am rosto­go­lit pâ­nă într-o grămadă de lem­ne, din curtea ve­ci­nu­lui. Casa lui Badiu era ciuruită de sus până jos şi rachete pentru lumină erau trase încontinuu de ziceai că e linie de front acolo, nu margine de sat. Am crezut că nu o să ies viu. Din fericire, un mo­ment de derută s-a creat când gazda noastră, Ba­diu, şi prietenul lui din casă au ieşit afară cu mâinile sus strigând: «Nu mai trageţi! Nu suntem partizani!». Atunci am fugit din nou câţiva metri, am mai aruncat o gre­na­dă şi m-am aruncat într-o groapă care era, spre no­rocul meu, un vechi drum de căruţe, ca un tranşeu. Pe-acolo m-am târât pâ­nă am putut să ies către dealul Padeş, apoi înspre Lacul Cerbului şi în sfâr­şit în pădure. Eram dez­brăcat, doar în şosete, dar eram fericit că scăpasem dintr-o încercuire atât de grea. Eram nevătămat. Spre dimineaţă, în apro­pie­rea unui sălaş părăsit, l-am găsit şi pe cama­radul Işfănuţ - scăpase şi el cu viaţă".
Abia câteva zile mai târziu au aflat cine fusese trădătorul - bă­trâna Stasia. Tot ea mai denunţase şi alţi aproa­pe 20 de ţărani susţi­nători ai partizanilor care fuseseră arestaţi de securişti. De frica răz­bunării, femeia a avut pază militară per­ma­nentă în jurul casei pentru o perioadă de timp şi i s-a promis mu­tarea în altă locali­tate. Nu a apucat să se mai mute. Doi parti­zani au răpit-o şi au executat-o la marginea satului.


Viaţă de partizan

- Domnule Nico­lae, povestiţi nişte în­tâmplări incredibile pentru un om din ziua de azi. De unde aveaţi atâta putere şi atâta curaj? Cum decur­geau zilele dvs. în munţi? O viaţă care se putea curma în orice clipă...

- Fiecare partizan tre­buia să îşi res­pecte cu stricteţe jurământul. Fiecare trebuia să aibă asupra sa, cusută în gulerul cămăşii, o fiolă cu stricnină, pentru că sinuci­de­rea era mai ono­rabilă decât trăda­rea. Eram înarmaţi cu automate, pisto­lete şi grenade de­fensi­ve. În general nu atacam trupele de secu­ri­tate aflate în urmărirea noas­tră, iar când eram des­coperiţi, prefe­ram să evităm lupta - fiind o dispro­porţie uriaşă între numărul nostru şi cel al trupelor care ne căutau. Trădă­torii erau aspru pedepsiţi. Călăul celui vinovat de trădare era fie cel ce fusese afectat de trădare, fie era ales prin tragere la sorţi. Cel ce pica să facă execuţia prin tragere la sorţi nu putea să re­fuze, indiferent dacă pedepsitul îi era camarad, fa­milie sau rudă. Dacă nu era călău tras la sorţi, putea să refuze să participe la execuţie, însă nu o putea împiedica. Din cauză că eram permanent hăituiţi şi vânaţi, cu securişti puşi la pândă în diver­se locuri din munte şi capcane pregătite, aproape mereu dor­meam îmbrăcaţi şi cu armele pe piept. Vara eram îm­părţiţi în grupuri mici, de 2-3, şi iarna ne făceam adă­post în pământ, unde trăiam până în primăvară...

- Mai apucaţi să vă bucuraţi de anotimpuri? Să simţiţi cum vine primăvara în munţi?

- Primăverile erau grele în munţi. Începeau ploile mărunte, reci, şi de lungă durată, îşi aminteşte Nicolae Ciurică. Uneori ţineau şi două săptămâni, fără întrerupere. Nu aveam unde să ne schimbăm sau unde să ne uscăm hainele. Foc făceam doar noaptea, ca să nu se vadă fumul, dar şi atunci cu mari precauţii. Umezeala făcea ca alimentele să se strice şi nici muniţia nu mai funcţiona corect. Din cauza ploilor şi a umezelii, nici zgomotele nu le mai puteam percepe bine, frunzele deveneau umede şi atenuau paşii cuiva care se apropia. Ăsta era totuşi un avantaj şi pentru noi, că ne puteam mişca mai uşor, fără să atragem atenţia. Era cel mai bun mo­ment să mergem după provizii. Când primăvara tre­cea şi înfrunzea pădurea, ea devenea mai întunecoa­să şi ne ascundeam mai uşor. Când ne rătăceam unii de alţii, aveam semnale de recunoaştere, în general cântec de pasăre - huhurezul sau gheunoaia, iar în ca­zuri extreme, se trăgea un foc de armă, ca să ne regăsim. Dar cel mai greu anotimp era iarna. Nu ne mai puteam adăposti pe la săteni, în şuri sau graj­duri. Nu ne mai puteam mişca, pentru că orice de­plasare lăsa urme în zăpadă. În fiecare iarnă pregă­team alt adăpost, de teamă ca cel vechi să nu fie descoperit...

- În anii aceştia grei, aţi simţit că natura vă este prieten sau duşman?

- Natura ne dădea semne şi asta ne ajuta destul de mult, indiferent de anotimp. De exemplu, când cânta huhurezul pe vârf de munte, prevestea uscă­ciune, iar când striga din fundul văii, anunţa ploaie. Pe timp de secetă, broasca cu pielea netedă stătea ascunsă în locuri umede, la umbră, chiar şi o săptă­mână-două, fără să mănânce nimic. În momentul în care pleca prin pădure după hrană, partizanii ştiau că în câteva ore va ploua. La fel salamandrele - nu ieşeau din ascunzători, decât cu câteva ore înainte de ploaie, iar cu ceva timp înainte să se facă iarăşi senin, se retrăgeau înapoi, în ascunzători. Căpri­oarele, atunci când urmau vânturi puternice sau furtuni, se strângeau în anumite locuri, în anumite vă­găuni, la adăpost. Melcii urcau pe copacii cu coajă netedă, pe fag sau paltin, şi rămâneau acolo, lipiţi, cât timp era secetă. Când începeau să co­boare, era semn că în câteva ore va începe ploaia. Încet-încet, natura, pădurea ne deveniseră tovarăşe de viaţă, de multe ori părea că ne ţin partea, că ne dau semne, că ne apără şi ne sprijină, în momentele grele, de deznădejde...

- Ţăranii din zonă v-au fost şi ei alături, i-aţi simţit că vă sunt solidari?

- Oamenii ne sprijineau pe faţă sau pe ascuns. Unii ne aduceau sus, în munte, mâncare, haine, medicamente sau informaţii. Alţii ne lăsau porţile grajdurilor deschise şi nu puţini erau cei care lăsau câte o vacă nemulsă, ştiind că peste noapte parti­zanii vor trece pe acolo. Mulţi ţărani păstraseră, ascunse bine, arme şi muniţii din al doilea război mondial. Era atât de mult armament as­cuns de ţărani, încât aceasta era cea mai mică grijă a noastră: mâncarea putea să fie o pro­ble­mă mai mare decât o traistă de cartuşe sau o mitralieră. Unii dintre ei au fost chiar eroi, oa­meni simpli, care au dat dovadă de caracter şi onoare, şi nici sub cele mai cumplite bătăi nu au vrut să spună ce ştiau. Au fost, fireşte, şi oameni slabi, a căror trădare a băgat în puşcării zeci de familii şi a dus la execuţii. Oricum, fără sprijinul ţăranilor, rezistenţa antico­munistă nu ar fi durat atât de mult. Noi eram pentru ei simbolul libertăţii şi dreptăţii, cred, aşa cum ei erau pentru noi principalul motiv de a rămâne în viaţă şi de a lupta mai departe.

- Ce acţiuni concrete făceaţi, de fapt?

- Acţiunile partizanilor erau de intimidare a secu­rităţii şi a activiştilor de partid, de oprire a co­lectivizării şi de susţinere a populaţiei care trecea prin încercări grele. În Mehadica, de exemplu, îm­brăcaţi în miliţieni, am chemat la magazin gestio­narul care nu dădea alimente oamenilor decât raţio­nalizat sau pe pile şi după ce l-am obligat să des­chidă magazinul, am chemat oamenii din sat şi le-am împărţit tot ce-am găsit pe rafturi. Pe acti­viştii servitori ai partidului îi răpeam şi îi speriam, îi puneam să îşi mănânce în faţa noastră carnetul de partid. Alteori aveam şi misiuni mai dure, cum a fost încercarea de asasinare a torţionarului Kling, care teroriza oamenii din satele Banatului, sau executarea turnătorilor din cauza cărora erau ucişi partizani, iar familiile noastre şi ale celor ce ne sprijiniseră aveau de suferit ani grei de puşcărie. Timp de aproape patru ani, am trăit în munţi, de la Godeanu şi Ţarcu până la Orşova. Practic, am fost în toţi munţii Banatului şi Mehedinţiului. Acţionam în satele de la poalele acestor munţi. Am scăpat din opt încercuiri. Pe unde am umblat, am văzut oa­meni de o ticăloşie de neînchipuit, rude denunţând rude, ştiind că asta înseamnă moartea, dar şi ţărani simpli, care pentru ţara lor sau pentru cei ce luptau în numele libertăţii şi-au pus viaţa în joc sau au îndurat torturi groaznice, fără să spună nimic din ce ştiau. Patru ani de viaţă am fost ca un ani­mal hăituit şi pândit prin păduri, pentru cre­dinţa într-o altfel de via­ţă şi o altfel de Ro­mâ­nie.

Joia patimilor

În 1954, Securita­tea împânzise munţii Bana­tului şi Mehe­din­ţiului pentru a anihila miş­ca­rea partizanilor. Fusese adusă şi armata şi trupe speciale care organi­za­seră scotociri şi pânde în toţi munţii, căutări cu câini dresaţi. O întreagă reţea de sute de infor­matori fusese infiltrată printre ţărani, şi repre­siunile împotriva celor ce nu denunţau par­tizanii erau tot mai mari. Teroarea se instalase în satele de munte ale Banatului. Securişti îmbrăcăţi în parti­zani umblau pe munţi, doar ca să vadă dacă ţăranii merg să îi denunţe după aceea. Şi, cine nu o făcea, avea parte de arest şi bătăi groaznice.
Pe 21 aprilie 1954, Ciurică şi camaradul său, Stănescu, au ajuns în satul Cornereva, la un vechi prieten - Toma Duicu, zis Roma. S-au bucurat îm­preună de reîntâlnire, după care cei doi partizani au hotărât să rămână peste noapte la o altă familie, Urdăreanu, o familie mai săracă, dar care avea casă mai la marginea satului, unde erau mai protejaţi de privirile indiscrete. Au ajuns la Ilie Urdăreanu noaptea şi s-au culcat un pic după miezul nopţii, frânţi de oboseala dru­mu­lui. După câteva ore de somn, spre zorii zilei, Ciu­rică s-a trezit cu patul unei arme în piept. Când a des­chis ochii, a văzut 7 sau 8 securişti care s-au nă­pustit asupra lui. Nu a avut timp să reacţio­neze, nu a avut timp să mai facă nimic. Şi el, şi Stănescu erau prinşi. Au fost legaţi bine, cu mâinile la spate, şi urcaţi în ca­mioane separate. Următoarea oprire a fost la sediul securităţii din Caransebeş. Aproape toată unitatea era în curte să îi vadă pe "bandiţii" după care aler­gaseră ani de zile, fără să îi poată prinde. Deşi legat cu mâinile la spate, lui Ciurică i s-a spus să co­boare. "Nu pu­team să cobor, că nu era oblonul camionului dat jos. Securistul a răcnit iar la mine să cobor. Atunci mi-am luat avânt şi am sărit pe marginea oblonu­lui. Am stat în echilibru şi de aco­lo am sărit jos, în picioare, aşa legat cum eram. Ti­nereţea, mersul pe munţi de atâţia ani îmi dăduseră toată această vigoare. Când am sărit jos din vârful camionului, aşa legat cum eram, securiştii au făcut un pas înapoi, nu le venea să creadă. Şi-atunci coman­dantul a strigat: «Lanţurile imediat, mă! Nu vedeţi că ăsta zboară?!». Mi-au pus imediat cătuşe la mâini şi lanţuri la picioare şi de atunci a început calvarul anchetelor. Era 23 aprilie, Joia pati­milor...".
După cum era de aşteptat, ancheta a însemnat interogatorii nesfârşite şi bătăi fără milă, prin care securiştii încercau să afle numele celor ce i-au sprijinit pe partizani în munţi. A fost apoi mutat la Craiova, unde s-a ţinut şi procesul. S-a cerut pe­deapsa cu moartea de către procuror. După câteva zile a aflat verdictul: din fericire, primise 25 de ani de puşcărie. Pe lângă el, a fost condamnat din nou şi tatăl său la 6 ani de puşcărie şi confiscarea averii. A urmat detenţia la Jilava, la Fort 13, una dintre cele mai groaznice puşcării comuniste. Într-o ca­meră subterană pentru 40 de persoane, fără gea­muri, erau înghesuiţi peste 100 de deţinuţi. Stăteau cu rândul întinşi pe jos, la pragul uşii, ca să mai respire un pic de aer. Credea că mai rău nu se poate şi că nu va supravieţui. Şi a fost mutat. La Baia Sprie, la muncă forţată în minele de plumb. Con­diţii de detenţie aproape la fel de rele, numai că în plus trebuia să muncească forţat în subteran, până la epuizare. Aerul din mină era toxic, apa de pe ziduri era acidă şi îţi ardea pielea, munca era inu­mană. Cine nu îşi făcea norma nu primea mâncare sau era băgat în izolare, "la Neagra", o cameră de doi metri pătraţi, fără ferestre, în care erai ţinut legat cu lanţuri de mâini şi de picioare. Privind la deţinuţii mai vechi, fără dinţi în gură sau cu pielea plină de răni infectate din cauza acidului din mină, Ciurică şi-a dat seama că nu execută o condamnare la închisoare, ci una la moarte lentă. A simulat ne­bunia, în speranţa că îl vor muta de acolo. Apoi a simulat o sinucidere. În cele din urmă, i-a venit ideea salvatoare: a simulat o criză de epilepsie. Şi-a dat un pumn în nas şi a început să se tăvălească în celulă, cu sânge pe faţă şi ochii daţi peste cap. Doctorul a constatat "epilepsia", şi Ciurică a fost transferat la Gherla, o altă închisoare destinată de­ţinuţilor politici. Şi aici condiţiile de detenţie erau groaznice, cu bătăi zilnice şi mâncare mize­rabilă, dar după iadul prin care trecuse, să poată dormi fie şi pe o scândură de lemn, să aibă o fe­reastră şi să poată schimba câteva vorbe cu cei din jur, i se părea un lux. Iar cei ce erau în puşcărie, alături de el, erau... toată floarea intelectulităţii din acea vreme. Tot ce era mai bun şi mai vertical în România găseai în acei ani în puşcăriile comuniste. Acolo a învăţat mult, de la engleză şi franceză, la alfabet Morse, isto­rie şi câte altele. În 1956, Gheorghiu Dej a dat amnistia pentru deţinuţii po­litici şi a fost eliberat şi el. Trenurile erau pline în acele zile de fantomele puşcăria­şilor care mergeau spre casă, cadavre ambulante care îi speriau pe oamenii obişnuiţi. Ciurică s-a întors la ai lui. Avea 33 de ani, un metru opt­zeci şi 39 de ki­lograme.

Epilog

Nicolae Ciurică s-a căsă­torit şi are doi băieţi care îi duc numele mai departe. Şi-a făcut un rost în viaţă pentru el şi familia lui, deschizându-şi un mic atelier de tăbăcărie, mese­rie învăţată tot în puş­căria de la Gherla. Trăieşte şi astăzi, ală­turi de soţia sa, Maria, în satul Teregova. Are 88 de ani şi este ultimul partizan anticomunist în viaţă. Preşedintele Iohannis i-a acordat medalia Ordinul Naţional "Ser­viciu Cre­dincios" în grad de Cavaler.
În încheierea lungului interviu pe care mi l-a acordat cu bunăvoinţă, l-am întrebat pe domnul Nicolae Ciurică dacă astăzi, privind în urmă, ar mai alege să treacă prin ceea ce a trecut.
"Ştiu că v-ar plăcea să vă spun că da. Mi-am sacrificat toată tinere­ţea pentru libertate, pentru dreptate şi pentru această ţară, pe care o iubesc ne­spus de mult. Însă privind la cine conduce astăzi România şi cum au ajuns să fie trataţi românii în propriul lor pământ, vă spun sincer că nu aş mai face ce am făcut. Nu m-am sa­cri­ficat eu şi toţi camarazii mei pentru ceea ce vedem astăzi în ţară şi în clasa politică. Ro­mânia merită mai mult".