Dramaturgul Csaba Székely - "Naţionalismul nu are umor"

- Născut în 1981 la Târgu Mureş, Csaba Székely este unul dintre cei mai jucaţi dramaturgi din România. Piesele lui sunt montate cu un imens succes, peste tot în ţară, de regizori români şi maghiari, pentru că ele vorbesc, cu un umor nebun, despre relaţia seculară dintre cele două etnii. Am vrut să aflăm "în direct" cum o "râcă" veche de sute de ani se poate vindeca prin umor şi ironie, şi despre ce înseamnă locuitul "împreună" al românilor cu ungurii -

"Vă plac bananele, tovarăşi?"

- Csaba, cum ai început să scrii piese de teatru?

- Eram redactor cultural la un post de radio, şi o colegă m-a convins să particip la un concurs internaţional de piese radiofonice, organizat de BBC. Textul meu, "Vă plac bananele, tovarăşi?", a luat acolo un premiu, şi atunci mi-am zis: poate asta trebuie să fac, să scriu piese. Acesta a fost pri­mul pas. Apoi am dat admitere la UAT, la maste­ratul de scriere dramatică, unde am scris "Flori de mină" şi "Orb de mină", care sunt, până în ziua de azi, cele mai jucate piese ale mele.

- E momentul să informăm cititorii că dra­maturgia ta îşi trage temele din secuime şi că, fă­când mişto şi de români, şi de maghiari, ţi-ai asi­gurat simpatia sau, dimpotrivă, antipatia publi­cului de ambe naţionalităţi. Poţi să ne povesteşti câteva reacţii care te-au amuzat?

- Până acum am întâlnit foarte puţine reacţii negative, fiindcă oamenii au vizionat spectacolele înainte să-şi dea cu părerea. Dar dintre cei care au fost la spectacole, n-am auzit să se fi supărat vreun român. Nu zic că nu e posibil, dar eu n-am auzit. Cu maghiarii s-a mai întâmplat. Odată, o doamnă şi-a cerut înapoi banii plătiţi pe bilet pentru că, zicea ea, piesa îşi bate joc de unguri. Era vorba des­pre "Orb de mină". O altă doamnă s-a ridicat şi a ieşit de la spectacolul "MaRo", de la o scenă în care un student secui este bătut şi de români, şi de unguri. Scena respectivă arată ce ar fi dacă bătăuşii naţionalişti ar putea explica de ce sunt atât de agresivi. Doamnei probabil i s-a părut normal că secuiul e bătut de români, doar că după aceea apar huliganii din Ungaria, care îl fac praf, şi acest lucru, adică unguri contra unguri, i s-a părut jig­nitor.

Istoria tratată cu umor

- De curând, spectacolul " Mihai Viteazu", montat de Andi Gherghe pe un text semnat de tine, a fost prilej de scandal la Târgu Mureş. Ce s-a întâmplat?

- Un parlamentar mureşean s-a simţit ofensat din cauza afişului spectacolului, a făcut mare tam-tam şi ne-a acuzat de iredentism. După care a venit presa locală şi naţională şi a sugerat publicului că ungurul îşi bate joc de istoria românilor. După care publicul a început să mă înjure. În primul rând: eu sunt ardelean şi cetăţean român, deci Mihai Vi­teazu face parte din istoria mea, şi am tot dreptul să scriu despre el. Chiar dacă aş fi japonez, aş avea dreptul, dar asta nu contează acum. În al doilea rând: parlamentarul Marius Paşcan e membru al comisiei pentru cultură din Camera Deputaţilor, este deci plătit din banii mei ca să apere arta, nu s-o atace. Probabil dânsul nu ştie că acuzând de ire­dentism un teatru independent, un teatru care face spectacole care să dizolve tensiunile din comunitate, poate duce la moartea teatrului respectiv, pentru că, dacă suntem iredentişti, s-ar putea să nu mai primim fonduri de la stat şi de la administraţia locală. Sau poate că ştie asta şi asta şi vrea, dar atunci îl rog să le explice spectatorilor noştri români şi unguri, care s-au simţit bine împreună la noi, cu noi, de ce nu mai facem spectacole? În al treilea rând: această pie­să şi acest spectacol sunt mai aproape de adevărul istoric decât orice material şcolar sau film ce s-a făcut până acum. Diferenţa e că tratează istoria cu umor. Şi în al patrulea rând: în titlu figurează nu­mele unui singur domnitor, Mihai Viteazu, în spec­tacol însă apar mai mulţi domnitori, cum ar fi prin­cipele Zsigmond Báthory sau arhiducele Matia. Aş avea două întrebări către cei care au văzut spec­ta­colul: dacă ar muri în spectacol Zsigmond Báthory sau Matia, v-ar părea rău de ei? În schimb, când l-aţi văzut murind pe Mihai, aţi rămas indiferenţi? Mulţu­mesc, onorată instanţă.

- Care este metafora din spatele afişului "bu­clucaş", cel cu harta României înfăţişată ca o halcă de carne?

- Afişul este munca lui Bogdan Spătaru, după o idee de Andi Gherghe, şi este deschis interpretărilor. Pă­rerea mea este că fiecare afiş de teatru trebuie pri­vit în contextul spec­ta­colului, pe cât po­sibil cu mintea des­chisă şi cu un pic de simţ al umorului.

- De ce crezi că s-au inflamat spiri­tele atât de tare?

- Pentru că na­ţio­nalismul se vinde bi­ne. E o tendinţă glo­bală, din păcate. Da­că eşti un politician care cre­ează tensiuni şi pro­voacă ură, ai mai multe şanse să strângi sim­pa­tizanţi.

- Cum e Mihai Vi­teazu în viziunea ta?

- Un om ambiţios şi carismatic, un ade­vă­rat erou shakespearian. Apropo, Mihai Vi­tea­zu şi William Shakespeare erau contemporani, e­rau aproape de aceeaşi vârstă.

"Avem nevoie de manuale comune de istorie, scrise de români şi maghiari împreună"

- Ca maghiar trăitor în România, ce le-ai reproşa maghiarilor? Dar românilor?

- Nu le-aş reproşa nimic, pentru că îi înţeleg pe toţi. Circumstanţele ne fac să fim aşa cum suntem. Politicienilor însă le-aş reproşa trei lucruri: educaţia, educaţia şi educaţia. Să nu credeţi că se vor rezolva vreodată problemele interetnice dacă nu se pune accent pe educaţie. Dacă nu se bagă bani în educaţie. Asta e baza, de aici porneşte totul. Copiii români nu de la Kelemen Hunor trebuie să afle ce caută minorităţile în ţara asta şi cum trebuie să ne raportăm la ele, ci de la profesori bine plătiţi, care să le explice ce înseamnă multiculturalismul şi toleranţa. Copiii maghiari au nevoie de metode noi să înveţe bine limba română şi să iubească cul­tura românilor. Avem nevoie de manuale comune de istorie, scrise de români şi maghiari împreună. În general, avem nevoie de mai multe lucruri făcute împreună.

- Copil fiind, ţie ce ţi se spunea despre ro­mâni?

- Pe vremea Împuşcatului, era o teamă cons­tantă că statul român vrea să ne facă rău şi că, la un moment dat, va trebui să plecăm ca să putem su­pravieţui. Pentru a înţelege mai bine acest lucru, trebuie să ne amintim de faptul că pe atunci, în anii '80, nu a­veai voie să scrii numele lo­calită­ţi­lor în maghiară, îţi era frică să vor­beşti ungureşte pe stradă, şi dacă te-ai născut maghiar, numele ţi-a fost tradus automat şi introdus în certi­ficatul de naştere în română. Ibolya a devenit Viorica, László a devenit Ladislau şi aşa mai departe. Ţi s-a ră­pit un lucru foarte personal, care face parte din identi­tatea ta: numele. De aceea sunt mulţi Csaba şi Attila printre maghiarii din România, fiindcă aceste nume nu pot fi traduse în nicio limbă. Dar chiar şi cu numele tradus, miliţienii erau mai duri cu tine decât cu românii. La serbările de şcoală, copiii maghiari aveau voie să stea doar în spatele copiilor români, iar la locul de muncă nu puteai ajunge mai sus de un anumit nivel dacă erai ma­ghiar. Ei, în această atmosferă ostilă faţă de mi­norităţi, păstrarea identităţii maghiare a venit la pa­chet cu o întrebare crucială: merită să mai rămâi ma­ghiar dacă ai doar dezavantaje din cauza asta? Unele familii au ales asimilarea. Tata însă zicea că ajunge dacă învăţăm româneşte şi suntem oameni cinstiţi. Astfel noi am rămas ce suntem. În familia mea niciodată nu se vorbea de rău despre români. Doar de guvernul român, ceea ce e o mare diferenţă.

"Urmaşii vinovaţilor nu sunt vinovaţi"

- Eşti de părere că arta şi umorul pot vindeca "boli" vechi, precum naţionalismul şi xeno­fo­bia?

- Nu le vindecă, dar cred că pot contribui la ame­liorarea problemelor. Naţionalismul nu are umor şi este vul­ne­rabil în faţa umorului. De aceea cred că a­tunci când dialogul nu mai func­ţionează, umorul e sin­gurul leac care poa­te să func­ţioneze cât de cât îm­potriva naţio­nalis­mu­lui.

- Crezi că există vinovăţii istorice? Şi dacă da, cum trebuie să ne raportăm noi la ele, azi?

- Da, există. Tre­buie, în primul rând, recunoscută vina. Şi fiecare parte vinovată trebuie să-şi ceară scuze. Apoi trebuie să pornească un dialog des­pre vinovăţiile res­­pec­tive şi să se ajungă la un numitor comun. Asta la nivel diplo­ma­tic. Noi, oamenii de rând, nu cred că trebuie să avem un comportament deo­se­bit, trebuie doar să ţi­nem minte că ur­maşii vinovaţilor nu sunt vi­novaţi. Doar vinovaţii sunt vinovaţi.

- Care ar fi sfatul tău pentru concetăţenii tăi, români şi maghiari?

- Să nu vă mai lăsaţi manipulaţi. Să ştiţi că cei care vorbesc tot timpul despre duşmani, şi nu sunt manelişti, vor să vă manipuleze. Aveţi mare grijă să nu cădeţi în capcana lor!

- Dacă până nu demult piesele tale erau legate de Secuime, de curând ai trecut la teme uni­versale, precum dra­gostea şi relaţiile de cuplu. Povesteş­te-ne despre "Monstrul nisipurilor".

- Piesa "Monstrul nisipurilor" s-a născut în 2015, pentru teatrul "Figura" din Gheorgheni, unde a fost folosit de regizorul Botond Nagy ca material de pornire pentru spectacolul său. A fost montată, apoi, anul trecut, de Irina Crăiţă-Mândră la Craiova şi de Andi Gherghe la Galaţi. Este o piesă-mozaic, în care vedem cinci femei şi cinci bărbaţi chinuin­du-se cu viaţa lor romantică, în diferite scene mai mult sau mai puţin absurde. Scenele se leagă, dar întâmplările nu sunt povestite într-o ordine crono­logică, şi dragostea nu învinge totul.

- Ţi-a fost mai uşor să scrii despre dragoste decât despre conflicte interetnice?

- Piesele mele sunt, de fapt, texte despre oameni care întâmpină diferite probleme, şi din cauza asta ajung în situaţii conflictuale. Unele dintre acestea sunt interetnice, altele intrafamiliale sau de altă natură. De exemplu, conflictul lui Mihai Viteazu cu Zsigmond Báthory nu este de natură interetnică, pe vremea lor nici nu exista aşa ceva, ci este vorba despre putere şi trădare. Sau primarul maghiar din "Orb de mină" este în conflict cu toate personajele, nu doar cu poliţistul român. Ceea ce vreau să spun este că, din perspectiva dramaturgului, tehnica de scris nu se schimbă. Oricare ar fi subiectul principal al piesei, iubirea sau ura, eu iau un personaj, îl pun în dezacord cu celălalt, şi urmăresc ce se întâmplă.

"Calificarea este şi posibilă, şi imposibilă"

- Mai nou, ai terminat şi prima ta piesă scrisă cap-coadă în limba română. Des­pre ce e vorba şi unde se va monta?

- Este vorba despre piesa "Nu chiar 1918", care se mon­tează la Teatrul "Andrei Mu­reşanu" din Sfântu Gheor­ghe.

- Spune-ne ceva despre colaborarea ta intensă cu regizorul şi actorul Andi Gherghe...

- Ne ştim de mult, dar nu eram cunoştinţe apro­piate până acum câţiva ani, când, într-o zi, ne-am întâlnit la secţia de poliţie, nu ca arestaţi, ci în sala de aşteptare. Am stat de vorbă, el mi-a povestit des­pre planul său de a face un spectacol despre ma­ghiari şi români, care să arate diferite secvenţe haioase din convie­ţui­rea noastră, şi am început să dezvoltăm ideea. Ne-am mai întâlnit de câteva ori, eu mi-am scris câteva schiţe de scene, apoi am făcut un an pauză, fiindcă am aflat că Teatrul Naţional din Târ­gu-Mureş pre­gă­teşte o premieră exact despre acest subiect, şi am zis să nu fie în oraş două premiere des­pre maghiari şi ro­mâni, în aceeaşi sta­giune. Astfel, peste un an, am scos la "Stu­dioul Yorick" spec­ta­colul "MaRó", prima noastră colaborare şi începutul prieteniei noastre.

- Ca spectator, ţi-au plăcut mon­tă­rile pieselor tale? Ai vreun spectacol fa­vorit?

- Majoritatea mi-au plăcut. Nu am un singur favorit, am multe. Dar favoritele mele nu sunt neapărat spectacole de UNITER, ci acelea în care sunt implicaţi oameni care îmi plac mult, şi nu doar ca artişti. Iubesc mai mult oamenii buni decât arta propriu-zisă.

- Care este mesajul numărul 1 al pieselor semnate de dramaturgul Szekely Csaba?

- Mi-am dat seama că e mai bine dacă dra­maturgul nu vrea să spună nimic. Pare paradoxal, fiindcă te apuci de scris ca să spui ceva despre lu­mea din jur, doar că în dramaturgie, dacă îţi bagi părerea personală în text, cu asta ieşi din personajul tău care tocmai vorbeşte, reintri în tine, şi deja tex­tul nu mai e autentic, ţi-ai stricat scena. N-ai voie să ieşi din personaj. După părerea mea, sarcina dra­maturgului este să găsească o problemă relevantă, şi apoi să-şi lase personajele să se chinuie cu ea. Dacă îţi iubeşti personajele, ele vor transmite me­sajul de care lumea are nevoie.

- Piesa ta, dedicată Centenarului şi intitulată "Nu chiar 1918" se joacă la Teatrul "Andrei Mu­reşanu" din Sfântu Gheorghe, în regia lui Cris­tian Ban. Ce ţi-ai dorit cu această piesă şi cum crezi că va fi ea receptată?

- Mi-am dorit acelaşi lucru ca de obicei: ca oamenii care vin la teatru să se simtă bine şi să se elibereze de prejudecăţi. Cred că spectacolul are şanse să fie receptat bine, fiindcă e o trupă bună acolo şi piesa e montată de un regizor bun. Dacă-mi permiteţi să citez o în­ţe­lepciune de la un fotbalist român, Dorinel Munteanu: înainte de meci, "calificarea este şi posibilă, şi impo­sibilă".