Ultimul partizan

- Nicolae Ciurică are 88 de ani, trăiește într-un sat din Banatul de munte și este ultimul partizan rămas în viață, din eroica mișcare de rezistență anticomunistă din România. O viață devenită istorie -

Înrolarea

Într-o zi din vara anului 1948, Ion Ciurică i-a spus fiului său, Nicolae, că urmează să plece îm­pre­­ună în munte, la stână. Deși fusese desproprietărită de co­muniști, familia Ciurică încă mai stăpânea muntele Olanu, în care își ținea oile. Au pornit a doua zi, cu doi cai încărcați cu saci. Băiatul a observat că nu merg pe drumul obișnuit, ci pe poteci ocolitoare. Când nu mai era mult până la stână, deodată, le-a apărut în față un grup de oa­meni necunoscuți. Erau îm­bră­cați în straiele obișnuite ale oamenilor de la munte, dar aveau pistoale mitralieră și toți purtau la pălărie o bentiță trico­loră îndoită în forma literei V. Această bentiță era fixată de pă­lărie cu o monedă de 100 de lei, cu chipul regelui Mihai. Grupul de oameni cu care tatăl său își dăduse întâlnire la stână erau partizani din munții Banatului și Mehedințiului. S-au retras din potecă mai în pădure, și tânărul Nicolae avea să descopere cu uimire că acești oameni necu­nos­cuți se știau cu tatăl lui, s-au îmbrățișat, iar sacii cărați de cai nu erau pentru cio­banii de la stână, ci pentru ei. În grup, unul dintre bărbați era tratat cu un respect special și ceilalți îi spuneau "matu­șoniule". "Matușoniul", liderul parti­zanilor, era colonelul Ioan Uță, fost comandant al regimentului 97 din Lugoj, fost prefect de Caraș sub Antonescu, fost membru PNȚ. Era un militar de carieră, ce plănuia o acțiune în forță împotriva regi­mului comunist.
Din acel moment, tânărul Nicolae Ciurică a devenit prieten al grupului de partizani. A fost omul lor de legătură timp de doi ani, transmitea mesaje și scrisori, le aducea mâncare, armament sau haine, aduna pentru ei informații. "Tatăl meu a garantat pentru mine și eu am decis să îi ajut pentru că, deși eram tânăr, vedeam, ca orice țăran din zonă, ce în­seamnă comunismul - nu doar că ni s-au confiscat pământurile, dar am fost obligați la cote către stat de multe ori imposibil de dat. Cei cu averi mai mari au început să fie băgați în pușcării, și în fața abuzurilor, nu aveam voie să spunem nimic, pentru că asta se chema "delict de uneltire contra ordinii sociale" și riscam bătăi crunte și închisoare. Oa­meni curați, de munte, nu eram obișnuiți cu mersul la miliție, și cu toate umilințele astea, trăiam un iad de care am fi vrut să scăpăm cât mai repede, să ne recapătăm libertatea noastră și traiul nostru în bună-înțelegere, cu care eram învățați dintot­dea­una", își amintește Nicolae Ciurică acele vre­muri. În curând, tatăl lui Nicolae, Ion Ciurică, avea să fie arestat și închis pentru legături cu partizanii. În fe­bruarie 1949, grupul de rezistență din Munții Ba­natului a avut o confruntare deschisă cu trupele securității. Câțiva dintre ei, inclusiv Mătușoniul, colonelul Uță, au fost uciși. Dar în ciuda eve­ni­mentelor, Nicolae Ciurică rămăsese în continuare omul de legătură al partizanilor. Așa se face că a primit misiunea de a duce o scrisoare numitului Ion Avram din satul Sacu, un om educat, fost depu­tat și membru al PNȚ, patriot înfocat și susținător al partizanilor. Casa lui era la marginea satului, lângă un pârâu. Nicolae Ciurică mai fusese la el cu mesaje, cunoștea și locul, și omul, credea că misiunea lui e simplă. Numai că între timp, casa lui Avram fusese pusă sub supraveghere de Securitate, fiind bănuit de legături cu parti­za­nii. Ciurică a intrat la Avram în curte, i-a predat scri­­soarea și imediat au apărut doi milițieni care i-au zis să meargă cu ei la secție. "Numai că ei m-au dus la trenul de Craiova și am înțeles că urmează să fiu arestat. În tren mă păzeau, dar fără cătușe, și atunci mi-am făcut repede planul de evadare, pen­tru că știam foar­­te bine traseul: după satul Tere­go­va, la Valea lui Ban, trenul încetinea, că era o pantă. Am ce­rut voie să merg la baie și cum miliție­nii erau cam ador­miți, în loc să intru la baie am dat un pi­cior la ușa vagonu­lui, am deschis-o și am sărit pe direcția de mers, ca să nu alunec sub roți. Am fugit cât am putut și în urma mea am au­zit cum trenul opreș­te la semnalul de alarmă tras, dar eu eram deja departe. Am fugit încontinuu până seara și toată noaptea. În zori eram în munți, alături de partizani. După o lun­gă dezbatere, am decis că cel mai bine era să nu mă mai întorc - riscam să fiu arestat și torturat pâ­nă la epuizare, până scoteau de la mine infor­ma­ții - și știam deja prea multe ca să risc, crezând că voi rezista torturilor", rememorează astăzi Nicolae Ciu­rică momentul când a devenit partizan cu adevărat.
A doua zi, în munți, a depus jurământul partiza­nilor: "Jur pe ce am mai sfânt - viața mea - că nu voi trăda, nu voi divulga secretele organizației, chiar cu prețul vieții mele! Așa să îmi ajute Dumne­zeu! Trădătorul se pedepsește cu moartea, indife­rent cine este el!".
Avea 19 ani. Era cel mai tânăr dintre partizanii anti­comuniști. A primit o pălărie cu un V tricolor pus cu vârful în sus și prins cu moneda Regelui Mi­hai.
Astăzi, tânărul de atunci are 88 de ani și este ultimul partizan anticomunist în viață. Un om vajnic, cu mintea limpede, care își povestește amintirile tinereții de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Vorbește rar, măsurându-și cuvintele, cu tăceri câteodată lungi. Are o privire directă, dură, dincolo de care, dacă ai răbdare, descoperi bunătatea omului în­cercat de viață si de istorie.

Prima încercuire

La nici trei luni de la intrarea în rândul par­tizanilor, Nicolae Ciurică avea să desco­pere ce înseamnă riscurile acestei vieți, că moartea pândește la fiecare pas, în orice zi și în orice clipă. Pe durata partiza­natului avea să scape, ca prin minune, din opt încercuiri ale securității. Pe prima însă nu o va uită niciodată, fiind și prima oară când a înțeles ce înseamnă trădarea și de ce era pedepsită atât de dur de partizani.
În noiembrie 1950 trebuia să ajungă în­tr-o zonă înțesată de armată, unde pericolul de a fi descoperit era foarte mare. Se făcuse frig, începuseră ploile mărunte și reci. Iarna se apropia. A pornit cu Ișfănuț Dumitru zis Sfâr­loagă, la Domașnea, satul natal al lui Ișfănuț, pentru un ultim transport de alimente ca provizii pentru iarna ce se apropia. Dumitru Ișfănuț era cel mai bă­trân dintre camarazi, dar și cel mai dur.
Au plecat împreună pentru că aveau de adus o cantitate mare de alimente. Lui Sfârloagă, Ciurică i-a prins un cal dintre cei ce erau liberi prin munți, iar el și-a luat unul din grajdul unui țăran din Cornereva, fără să-l ceară, cu gândul că îl va duce înapoi după ce își va termina treaba. De multe ori pro­cedau așa nu pentru că oamenii nu le-ar fi îm­pru­mutat un cal sau ce aveau nevoie, dar ca să nu îi facă complici prin acordul lor. Au ajuns în preajma satului Domașnea pe înserate. Părea că este liniște, nu observaseră semne că miliția sau securitatea s-ar afla în zonă. Când s-a întunecat, au lăsat caii legați la un sălaș părăsit și au coborât către sat.

Sărutul lui Iuda

O parte din alimente și haine trebuia să le dea chiar soția lui Ișfănuț. Cei doi s-au oprit mai întâi la marginea satului, la Gheorghe Badiu, unde un simpatizant al partizanilor tocmai venise cu o veste proastă: tot satul era înțesat de armată. Ca să nu plece cu mâna goală de acolo, o femeie din sat, Sta­sia, care îi ajutase de multe ori pe partizani în trecut, fostul ei soț fiind partizan ucis cu doi ani în urmă, le-a adus câteva alimente și haine, ce avusese la ea acasă. Bătrâna a mai stat cu ei un timp, cât Ciurică și Ișfănuț, cei doi partizani, apucaseră să mănânce, fiind lihniți de foame. Își puseseră și hainele la uscat pe sobă, îi plouase în­continuu de două zile și nu avuseseră un loc unde să se adă­postească. După ce au mai stat un pic de vorbă, bătrâna Sta­sia s-a ridicat să plece. I-a sărutat pe toți ai casei și a ieșit. Nimeni nu bănuia că sărutul acela fusese al lui Iuda: bătrâna venise, de fapt, cu toți cei 400 de soldați din sat după ea. Cel mai probabil banii au făcut-o pe această fe­meie singură și să­racă să trădeze, pe capul fiecărui parti­zan fiind puse re­com­­pense uriașe... Câtă vreme bătrâna i-a ținut de vorbă pe cei din casă, armata se așezase în trei cer­curi concentrice. Ime­diat ce ea a ieșit, s-a dezlănțuit iadul. Primele rafale de mitralieră au spart geamurile și au dărâmat lampa, cei din casă rămânând pe întuneric. Cei doi parti­zani s-au dus în camera din față, cuina, cum îi zic bănățenii. Erau sur­prinși fără haine pe ei și pe întu­neric nu își mai găseau nici munițiile. S-au așezat fiecare de câte o parte a ușii de la intrare. Rafalele trase în pereți și în ușă erau așa de multe încât ușa începuse să cedeze. Afară se trăgeau rachete pentru a lumina locul. Ișfănuț era pregătit să iasă și Ciurică îi striga să aștepte, pentru că nu își găsea sacul cu muniții. Dar deși erau foarte aproape, zgo­mo­tul îm­pușcăturilor și rachetelor era atât de puternic, încât nu se auzeau. "L-am auzit pe Ișfănuț spunând doar: «Las să mă o­moare pe mine pri-mul!». După care a aruncat o grenadă afa­ră și imediat după explozie, a ieșit. Am în­ceput să îmi caut sacul cu muniție. Nu cunoșteam casa și îmi dă­deam seama că nu cu­nosc nici terenul, în cazul în care ies de acolo. Am așteptat un moment potri­vit și am aruncat și eu o grenadă, după care am fu­git afară. Asta făcea par­te din instrucția parti­zanilor, în caz de încer­cui­re: o grenadă defensi­vă aruncată îți crea, even­tual, câteva momente de derută printre inamici, atât cât, dacă ai noroc, să poți fugi. Am fugit câțiva pași după ce grenada a explodat, după care m-am aruncat la pă­mânt, apoi m-am rosto­go­lit pâ­nă într-o grămadă de lem­ne, din curtea ve­ci­nu­lui. Casa lui Badiu era ciuruită de sus până jos și rachete pentru lumină erau trase încontinuu de ziceai că e linie de front acolo, nu margine de sat. Am crezut că nu o să ies viu. Din fericire, un mo­ment de derută s-a creat când gazda noastră, Ba­diu, și prietenul lui din casă au ieșit afară cu mâinile sus strigând: «Nu mai trageți! Nu suntem partizani!». Atunci am fugit din nou câțiva metri, am mai aruncat o gre­na­dă și m-am aruncat într-o groapă care era, spre no­rocul meu, un vechi drum de căruțe, ca un tranșeu. Pe-acolo m-am târât pâ­nă am putut să ies către dealul Padeș, apoi înspre Lacul Cerbului și în sfâr­șit în pădure. Eram dez­brăcat, doar în șosete, dar eram fericit că scăpasem dintr-o încercuire atât de grea. Eram nevătămat. Spre dimineață, în apro­pie­rea unui sălaș părăsit, l-am găsit și pe cama­radul Ișfănuț - scăpase și el cu viață".
Abia câteva zile mai târziu au aflat cine fusese trădătorul - bă­trâna Stasia. Tot ea mai denunțase și alți aproa­pe 20 de țărani susți­nători ai partizanilor care fuseseră arestați de securiști. De frica răz­bunării, femeia a avut pază militară per­ma­nentă în jurul casei pentru o perioadă de timp și i s-a promis mu­tarea în altă locali­tate. Nu a apucat să se mai mute. Doi parti­zani au răpit-o și au executat-o la marginea satului.


Viață de partizan

- Domnule Nico­lae, povestiți niște în­tâmplări incredibile pentru un om din ziua de azi. De unde aveați atâta putere și atâta curaj? Cum decur­geau zilele dvs. în munți? O viață care se putea curma în orice clipă...

- Fiecare partizan tre­buia să își res­pecte cu strictețe jurământul. Fiecare trebuia să aibă asupra sa, cusută în gulerul cămășii, o fiolă cu stricnină, pentru că sinuci­de­rea era mai ono­rabilă decât trăda­rea. Eram înarmați cu automate, pisto­lete și grenade de­fensi­ve. În general nu atacam trupele de secu­ri­tate aflate în urmărirea noas­tră, iar când eram des­coperiți, prefe­ram să evităm lupta - fiind o dispro­porție uriașă între numărul nostru și cel al trupelor care ne căutau. Trădă­torii erau aspru pedepsiți. Călăul celui vinovat de trădare era fie cel ce fusese afectat de trădare, fie era ales prin tragere la sorți. Cel ce pica să facă execuția prin tragere la sorți nu putea să re­fuze, indiferent dacă pedepsitul îi era camarad, fa­milie sau rudă. Dacă nu era călău tras la sorți, putea să refuze să participe la execuție, însă nu o putea împiedica. Din cauză că eram permanent hăituiți și vânați, cu securiști puși la pândă în diver­se locuri din munte și capcane pregătite, aproape mereu dor­meam îmbrăcați și cu armele pe piept. Vara eram îm­părțiți în grupuri mici, de 2-3, și iarna ne făceam adă­post în pământ, unde trăiam până în primăvară...

- Mai apucați să vă bucurați de anotimpuri? Să simțiți cum vine primăvara în munți?

- Primăverile erau grele în munți. Începeau ploile mărunte, reci, și de lungă durată, își amintește Nicolae Ciurică. Uneori țineau și două săptămâni, fără întrerupere. Nu aveam unde să ne schimbăm sau unde să ne uscăm hainele. Foc făceam doar noaptea, ca să nu se vadă fumul, dar și atunci cu mari precauții. Umezeala făcea ca alimentele să se strice și nici muniția nu mai funcționa corect. Din cauza ploilor și a umezelii, nici zgomotele nu le mai puteam percepe bine, frunzele deveneau umede și atenuau pașii cuiva care se apropia. Ăsta era totuși un avantaj și pentru noi, că ne puteam mișca mai ușor, fără să atragem atenția. Era cel mai bun mo­ment să mergem după provizii. Când primăvara tre­cea și înfrunzea pădurea, ea devenea mai întunecoa­să și ne ascundeam mai ușor. Când ne rătăceam unii de alții, aveam semnale de recunoaștere, în general cântec de pasăre - huhurezul sau gheunoaia, iar în ca­zuri extreme, se trăgea un foc de armă, ca să ne regăsim. Dar cel mai greu anotimp era iarna. Nu ne mai puteam adăposti pe la săteni, în șuri sau graj­duri. Nu ne mai puteam mișca, pentru că orice de­plasare lăsa urme în zăpadă. În fiecare iarnă pregă­team alt adăpost, de teamă ca cel vechi să nu fie descoperit...

- În anii aceștia grei, ați simțit că natura vă este prieten sau dușman?

- Natura ne dădea semne și asta ne ajuta destul de mult, indiferent de anotimp. De exemplu, când cânta huhurezul pe vârf de munte, prevestea uscă­ciune, iar când striga din fundul văii, anunța ploaie. Pe timp de secetă, broasca cu pielea netedă stătea ascunsă în locuri umede, la umbră, chiar și o săptă­mână-două, fără să mănânce nimic. În momentul în care pleca prin pădure după hrană, partizanii știau că în câteva ore va ploua. La fel salamandrele - nu ieșeau din ascunzători, decât cu câteva ore înainte de ploaie, iar cu ceva timp înainte să se facă iarăși senin, se retrăgeau înapoi, în ascunzători. Căpri­oarele, atunci când urmau vânturi puternice sau furtuni, se strângeau în anumite locuri, în anumite vă­găuni, la adăpost. Melcii urcau pe copacii cu coajă netedă, pe fag sau paltin, și rămâneau acolo, lipiți, cât timp era secetă. Când începeau să co­boare, era semn că în câteva ore va începe ploaia. Încet-încet, natura, pădurea ne deveniseră tovarășe de viață, de multe ori părea că ne țin partea, că ne dau semne, că ne apără și ne sprijină, în momentele grele, de deznădejde...

- Țăranii din zonă v-au fost și ei alături, i-ați simțit că vă sunt solidari?

- Oamenii ne sprijineau pe față sau pe ascuns. Unii ne aduceau sus, în munte, mâncare, haine, medicamente sau informații. Alții ne lăsau porțile grajdurilor deschise și nu puțini erau cei care lăsau câte o vacă nemulsă, știind că peste noapte parti­zanii vor trece pe acolo. Mulți țărani păstraseră, ascunse bine, arme și muniții din al doilea război mondial. Era atât de mult armament as­cuns de țărani, încât aceasta era cea mai mică grijă a noastră: mâncarea putea să fie o pro­ble­mă mai mare decât o traistă de cartușe sau o mitralieră. Unii dintre ei au fost chiar eroi, oa­meni simpli, care au dat dovadă de caracter și onoare, și nici sub cele mai cumplite bătăi nu au vrut să spună ce știau. Au fost, firește, și oameni slabi, a căror trădare a băgat în pușcării zeci de familii și a dus la execuții. Oricum, fără sprijinul țăranilor, rezistența antico­munistă nu ar fi durat atât de mult. Noi eram pentru ei simbolul libertății și dreptății, cred, așa cum ei erau pentru noi principalul motiv de a rămâne în viață și de a lupta mai departe.

- Ce acțiuni concrete făceați, de fapt?

- Acțiunile partizanilor erau de intimidare a secu­rității și a activiștilor de partid, de oprire a co­lectivizării și de susținere a populației care trecea prin încercări grele. În Mehadica, de exemplu, îm­brăcați în milițieni, am chemat la magazin gestio­narul care nu dădea alimente oamenilor decât rațio­nalizat sau pe pile și după ce l-am obligat să des­chidă magazinul, am chemat oamenii din sat și le-am împărțit tot ce-am găsit pe rafturi. Pe acti­viștii servitori ai partidului îi răpeam și îi speriam, îi puneam să își mănânce în fața noastră carnetul de partid. Alteori aveam și misiuni mai dure, cum a fost încercarea de asasinare a torționarului Kling, care teroriza oamenii din satele Banatului, sau executarea turnătorilor din cauza cărora erau uciși partizani, iar familiile noastre și ale celor ce ne sprijiniseră aveau de suferit ani grei de pușcărie. Timp de aproape patru ani, am trăit în munți, de la Godeanu și Țarcu până la Orșova. Practic, am fost în toți munții Banatului și Mehedințiului. Acționam în satele de la poalele acestor munți. Am scăpat din opt încercuiri. Pe unde am umblat, am văzut oa­meni de o ticăloșie de neînchipuit, rude denunțând rude, știind că asta înseamnă moartea, dar și țărani simpli, care pentru țara lor sau pentru cei ce luptau în numele libertății și-au pus viața în joc sau au îndurat torturi groaznice, fără să spună nimic din ce știau. Patru ani de viață am fost ca un ani­mal hăituit și pândit prin păduri, pentru cre­dința într-o altfel de via­ță și o altfel de Ro­mâ­nie.

Joia patimilor

În 1954, Securita­tea împânzise munții Bana­tului și Mehe­din­țiului pentru a anihila miș­ca­rea partizanilor. Fusese adusă și armata și trupe speciale care organi­za­seră scotociri și pânde în toți munții, căutări cu câini dresați. O întreagă rețea de sute de infor­matori fusese infiltrată printre țărani, și repre­siunile împotriva celor ce nu denunțau par­tizanii erau tot mai mari. Teroarea se instalase în satele de munte ale Banatului. Securiști îmbrăcăți în parti­zani umblau pe munți, doar ca să vadă dacă țăranii merg să îi denunțe după aceea. Și, cine nu o făcea, avea parte de arest și bătăi groaznice.
Pe 21 aprilie 1954, Ciurică și camaradul său, Stănescu, au ajuns în satul Cornereva, la un vechi prieten - Toma Duicu, zis Roma. S-au bucurat îm­preună de reîntâlnire, după care cei doi partizani au hotărât să rămână peste noapte la o altă familie, Urdăreanu, o familie mai săracă, dar care avea casă mai la marginea satului, unde erau mai protejați de privirile indiscrete. Au ajuns la Ilie Urdăreanu noaptea și s-au culcat un pic după miezul nopții, frânți de oboseala dru­mu­lui. După câteva ore de somn, spre zorii zilei, Ciu­rică s-a trezit cu patul unei arme în piept. Când a des­chis ochii, a văzut 7 sau 8 securiști care s-au nă­pustit asupra lui. Nu a avut timp să reacțio­neze, nu a avut timp să mai facă nimic. Și el, și Stănescu erau prinși. Au fost legați bine, cu mâinile la spate, și urcați în ca­mioane separate. Următoarea oprire a fost la sediul securității din Caransebeș. Aproape toată unitatea era în curte să îi vadă pe "bandiții" după care aler­gaseră ani de zile, fără să îi poată prinde. Deși legat cu mâinile la spate, lui Ciurică i s-a spus să co­boare. "Nu pu­team să cobor, că nu era oblonul camionului dat jos. Securistul a răcnit iar la mine să cobor. Atunci mi-am luat avânt și am sărit pe marginea oblonu­lui. Am stat în echilibru și de aco­lo am sărit jos, în picioare, așa legat cum eram. Ti­nerețea, mersul pe munți de atâția ani îmi dăduseră toată această vigoare. Când am sărit jos din vârful camionului, așa legat cum eram, securiștii au făcut un pas înapoi, nu le venea să creadă. Și-atunci coman­dantul a strigat: «Lanțurile imediat, mă! Nu vedeți că ăsta zboară?!». Mi-au pus imediat cătușe la mâini și lanțuri la picioare și de atunci a început calvarul anchetelor. Era 23 aprilie, Joia pati­milor...".
După cum era de așteptat, ancheta a însemnat interogatorii nesfârșite și bătăi fără milă, prin care securiștii încercau să afle numele celor ce i-au sprijinit pe partizani în munți. A fost apoi mutat la Craiova, unde s-a ținut și procesul. S-a cerut pe­deapsa cu moartea de către procuror. După câteva zile a aflat verdictul: din fericire, primise 25 de ani de pușcărie. Pe lângă el, a fost condamnat din nou și tatăl său la 6 ani de pușcărie și confiscarea averii. A urmat detenția la Jilava, la Fort 13, una dintre cele mai groaznice pușcării comuniste. Într-o ca­meră subterană pentru 40 de persoane, fără gea­muri, erau înghesuiți peste 100 de deținuți. Stăteau cu rândul întinși pe jos, la pragul ușii, ca să mai respire un pic de aer. Credea că mai rău nu se poate și că nu va supraviețui. Și a fost mutat. La Baia Sprie, la muncă forțată în minele de plumb. Con­diții de detenție aproape la fel de rele, numai că în plus trebuia să muncească forțat în subteran, până la epuizare. Aerul din mină era toxic, apa de pe ziduri era acidă și îți ardea pielea, munca era inu­mană. Cine nu își făcea norma nu primea mâncare sau era băgat în izolare, "la Neagra", o cameră de doi metri pătrați, fără ferestre, în care erai ținut legat cu lanțuri de mâini și de picioare. Privind la deținuții mai vechi, fără dinți în gură sau cu pielea plină de răni infectate din cauza acidului din mină, Ciurică și-a dat seama că nu execută o condamnare la închisoare, ci una la moarte lentă. A simulat ne­bunia, în speranța că îl vor muta de acolo. Apoi a simulat o sinucidere. În cele din urmă, i-a venit ideea salvatoare: a simulat o criză de epilepsie. Și-a dat un pumn în nas și a început să se tăvălească în celulă, cu sânge pe față și ochii dați peste cap. Doctorul a constatat "epilepsia", și Ciurică a fost transferat la Gherla, o altă închisoare destinată de­ținuților politici. Și aici condițiile de detenție erau groaznice, cu bătăi zilnice și mâncare mize­rabilă, dar după iadul prin care trecuse, să poată dormi fie și pe o scândură de lemn, să aibă o fe­reastră și să poată schimba câteva vorbe cu cei din jur, i se părea un lux. Iar cei ce erau în pușcărie, alături de el, erau... toată floarea intelectulității din acea vreme. Tot ce era mai bun și mai vertical în România găseai în acei ani în pușcăriile comuniste. Acolo a învățat mult, de la engleză și franceză, la alfabet Morse, isto­rie și câte altele. În 1956, Gheorghiu Dej a dat amnistia pentru deținuții po­litici și a fost eliberat și el. Trenurile erau pline în acele zile de fantomele pușcăria­șilor care mergeau spre casă, cadavre ambulante care îi speriau pe oamenii obișnuiți. Ciurică s-a întors la ai lui. Avea 33 de ani, un metru opt­zeci și 39 de ki­lograme.

Epilog

Nicolae Ciurică s-a căsă­torit și are doi băieți care îi duc numele mai departe. Și-a făcut un rost în viață pentru el și familia lui, deschizându-și un mic atelier de tăbăcărie, mese­rie învățată tot în puș­căria de la Gherla. Trăiește și astăzi, ală­turi de soția sa, Maria, în satul Teregova. Are 88 de ani și este ultimul partizan anticomunist în viață. Președintele Iohannis i-a acordat medalia Ordinul Național "Ser­viciu Cre­dincios" în grad de Cavaler.
În încheierea lungului interviu pe care mi l-a acordat cu bunăvoință, l-am întrebat pe domnul Nicolae Ciurică dacă astăzi, privind în urmă, ar mai alege să treacă prin ceea ce a trecut.
"Știu că v-ar plăcea să vă spun că da. Mi-am sacrificat toată tinere­țea pentru libertate, pentru dreptate și pentru această țară, pe care o iubesc ne­spus de mult. Însă privind la cine conduce astăzi România și cum au ajuns să fie tratați românii în propriul lor pământ, vă spun sincer că nu aș mai face ce am făcut. Nu m-am sa­cri­ficat eu și toți camarazii mei pentru ceea ce vedem astăzi în țară și în clasa politică. Ro­mânia merită mai mult".