SERGIU CIOIU - "Mă grăbesc încet. Nu alerg prin canalul timpului"

- Domnilor şi doamnelor de vârsta a treia le-a fermecat existenţa cu melodiile lui. Premiant la Mamaia, coleg de generaţie cu Dan Spătaru, a emigrat în Canada, dar se întoarce adesea în România, pe urmele succesului care nu l-a trădat -

"Cei ce-mi iubesc muzica m-au primit cu mare entuziasm"

- Aţi plecat de 40 de ani în Canada, dar dorul de ţară vă întoarce aproape an de an înapoi pentru a le oferi admiratorilor dvs. concerte. Pentru mai ti­nerii cititori ai revistei noastre, care nu v-au prins anii româneşti de glorie, cum ar trebui să înceapă firul carierei dvs. mu­zicale?

- Sunt născut în Bucureşti, oraşul de care sunt legat prin sen­timente profun­de. Părinţii mei au fost oameni obiş­nuiţi, tata, fi­nanţist, mama a terminat Dreptul, dar nu a profesat niciodată avo­ca­tu­ra. Din dragoste pentru familie, a rămas casnică. Din pă­cate, s-a stins foarte repede şi am rămas doar eu şi tata. Am copi­lărit pe strada Mircea Vul­că­nescu, am făcut liceul la "Sf Sava" şi apoi am dat admitere la IATC. Bi­neîn­ţeles că fiecare etapă a vie­ţii, din cele pomenite mai sus, a avut suişurile şi căderile ei, pe care le-am trecut în func­ţie de împrejurări. De exemplu, pen­tru că tata nu a vrut să intre în partid, a fost arestat doi ani, fără niciun proces, pen­tru mine şi mama ur­mând o perioadă grea. Ca să intru la Institut, a trebuit să-mi fac stagiul în "câmpul muncii" şi să mă folosesc de tot felul de tertipuri, ca să nu se afle la facultate că tata a fost arestat. Am folosit chiar şi un nume de împrumut... dar astea sunt poveşti de-acum, pe cine mai intere­sează? M-am însurat de tânăr cu o femeie pe care am iubit-o şi care mi-a rămas bună prietenă şi după ce ne-am despărţit. Soţia a doua, Doina, mama băia­tului meu, Leonard Constant, care face şi el muzică, mi-a fost de mare sprijin, a ştiut să înţeleagă în mare măsură felul meu mai puţin eşantionat de a fi. Sunt un personaj leniv, îmi place să visez, să-mi ima­ginez, să nu fac nimic din ce-ar trebui să fac. Bi­neînţeles, ca să te com­placi într-o asemenea situaţie, trebuie să te subven­ţioneze cineva, să te înţeleagă, să te susţină, să nu te acuze că nu eşti un bun provider, cum se spune. Acest cineva a fost soţia mea, Doina, care din pă­cate, în urma unui accident vascular este acum hemiplegică, având nevoie de ajutor. De câţiva ani, am început să vin mai des în ţară şi m-am trezit la realitate, mi-am dat seama că încă mai pot să fac ceva pentru mine, dar şi pentru cei care iubesc muzica mea şi care m-au primit extraordinar de entuziast. Este impresionant ca după o lungă ab­senţă de pe scenă să vezi că publicul încă te ştie şi că este dornic să te vadă în spectacole.

"Stai cuminte, băieţaş!"

- Pe lângă muzică, aţi făcut şi actorie, cât se poate de serios. Cum încap două să­bii într-o teacă?

- Vreau să vă spun că eu am fost din capul locului tentat de teatru, mi-am dorit întotdeauna să mă schimb, să îmbrac haina unui alt rol, să mă joc, să fiu altcineva, să-mi pun o mască şi să mă transform, să împru­mut o altă personalitate. Am fost singur la părinţi şi mi s-a spus că pruncii care n-au fraţi au această ten­dinţă de a se juca singuri, de a intra mai uşor în mai multe roluri, de a-şi schimba identitatea mai mult decât alţi copii. Am simţit mereu bucuria de a de­veni altcineva, de a mă juca, de a mă deprinde cu aces­­te călătorii imaginare, pentru că fiecare nou personaj întruchipat este, poate fi, o călătorie alături de destinul unui om. Teatrul şi filmul, de asemenea, în­seamnă magia prin care se poate face un melanj între cântec (muzică), pictură (decor şi sceno­gra­fie) şi jocul personajelor. Tot acest arsenal de mij­loace de exprimare, de teh­nici, m-a atras şi m-a inspirat, în acelaşi timp.
De obicei, unii actori nu se identifică cu personajele pe care le joacă. Nu a fost şi ca­zul meu. Când a trebuit să dau ad­mitere, m-am identificat cu per­sonaje "grele", din piesa "Ho­ţii", de Schiller, cu "Hamlet", de Shakespeare. Mi-am imaginat că pentru a reuşi, trebuie să fii cât mai sobru, dramatic, mar­ţial. În vremea aceea ascultam mult teatru radiofonic. Interpre­tân­du-l pe Hamlet am şi câş­tigat admite­rea la Institutul de Teatru. Dar după ce-am intrat, bineînţeles că am fost temperat de das­călii mei extraordinari. "Stai cuminte, băieţaş!", mi-au spus, "teatrul nu începe cu Hamlet, nici cu Scapin, nici cu vreun alt personaj din Commedia dell'arte. Întâi şi întâi stai să vedem cum te mişti, cum vorbeşti, dacă ai dicţie, şi-abia apoi vin rolurile mari. Am învăţat, încetul cu în­cetul, de la toţi profesorii mei, nu doar de la unul. De la fiecare am luat câte ce­va, deşi pot să spun că de la Ion Cojar am aflat mai multe din se­cre­tele meseriei de actor. A fost un profesor extraor­di­nar, la fel ca Dina Cocea, Cos­tache Antoniu şi Sanda Manu, care mi-au în­drumat primii paşi. I-am avut dascăli şi pe Al. Finţi şi Ion Finteşteanu, mari perso­na­li­tăţi, care m-au atras prin ca­pacitatea lor de a se dărui stu­denţilor, de a îm­părtăşi ceea ce ştiau cu cei tineri. Este o mare artă să ştii să te dărui şi să dărui, ca das­căl. În galeria aceasta intră şi Marieta Sa­dova şi Aura Bu­zes­cu, pro­fesoa­rele pe care le pomeneşte şi Florin Piersic, care m-a ajutat mult în primii ani de actorie, şi care mi-a rămas pri­e­ten. Am învăţat multe de la el şi îl apreciez pentru modestia lui, pentru talentul şi farmecul cu care ştie să-şi apropie publicul.

"Eu am ales să fac spectacole de tipul one man show"

- Întruchipând atâtea roluri pe scenă, trecând de la unul la altul, jucând o personalitate sau alta, nu-şi pierde actorul identitatea?

- Actorul trebuie în primul rând să înveţe să vorbească în aşa fel încât să nu trădeze limba ma­ternă, limba română, în cazul nostru. S-o vorbească bine, articulat, corect. În al doilea rând, un lucru care nu se învaţă la institutele de teatru este orga­nicitatea, capacitatea de a juca natural un rol, fără artificii vizibile de către spectator. În felul acesta nu există niciun risc să te înstrăinezi de tine. Mulţi actori înţeleg că a juca teatru înseamnă să pompeze prea mult în nişte stări şi sentimente, să umfle, să exa­gereze, ceea ce nu poate fi pe gustul specta­torului rafinat. În al treilea rând, teatrul este un joc, o artă colectivă. E foarte important să ştie, să con­ştientizeze toţi de pe scenă acest lucru, pentru că ei trebuie să comunice subtil în timpul spectacolului, să se pună în valoare unul pe altul, să-şi facă loc, nu să strige doar nişte replici unul către altul. Eu am ales să mă manifest individual, să cânt adică, sau să fac spectacole de tipul one man show. Am jucat pu­ţin teatru, am ales teatrul muzical, spectacolele de estradă, într-o anumită perioadă a vieţii mi-a fost mai aproape muzica, dar am învăţat şi din actorie ceva. Vedeţi dumneavoastră, e important câtă viaţă pune actorul în rolul lui.

- Sunteţi profesor la Departamentul de Teatru al Universităţii din Otawa, în Canada. V-a fost de fo­los experienţa din România? Există actori ro­mâni al căror calibru să vă inspire în ceea ce faceţi?

- Da, iar unul dintre aceştia a fost Ştefan Ior­dache, un actor care s-a identificat total cu rolurile lui, care a creat roluri cu sângele lui. E unul dintre cei mai mari actori pe care i-am avut tocmai pentru dăruirea totală care l-a făcut să construiască roluri memorabile. Sigur că sunt şi actori care merg doar până la jumătatea acestui drum, dar care reuşesc să creeze roluri formidabile. Îmi vin acum în minte Olga Tudorache şi Liliana Tomescu, care au avut roluri mari în sute de reperezentaţii şi au jucat până la vârste de invidiat. Mie îmi place să mă opresc la jumătatea drumului, îmi place să controlez bine rolul, să nu mă las jucat de el sau influenţat într-atât, încât să nu mă mai pot întoarce la viaţa mea co­tidiană. Sigur că sunt actori care rămân marcaţi pe viaţă de un rol pe care l-au jucat şi nu mai pot să iasă din starea care i-a ajutat să-l joace. Din tot ceea ce v-am spus până acum se înţelege, cred, că fiecare spectacol este o lume aparte, nu seamănă unul cu altul, chiar dacă au fost sute de reprezentaţii cu acelaşi rol. Dintre colegii mei de generaţie aş vrea să mai amintesc câteva nume: Ion Caramitru, Mo­nica Ghiuţă, Costel Constantin, Mariana Mihuţ, Ovi­diu Iuliu Moldovan, Ştefan Radof, Valeria Seciu, Ilinca Tomoroveanu, Florina Cercel, Rodica Mandache, Virgil Ogăşanu, Mihai Stan, Andrei Za­haria şi mai sunt şi alţii, care pot ilustra perfect ceea ce am spus până acum despre jocul actorilor.

Fanfara din parcul Zăvoi

- Să ne întoarcem la muzică. Când a intrat în viaţa dumneavoastră?

- Devreme de tot. Ţin minte că aveam doar câţiva ani când mergeam la Râmnicu Vâlcea, unde era născut tatăl meu. Mergeam la plimbare în parcul Zăvoi, unde era un chioşc în care în zilele de săr­bă­toare cânta fanfara. Am fost foarte impresionat de mişcările capelmaistrului care dirija. Tata mi-a cum­părat o tobiţă şi am început imediat să cânt la ea. Sigur că ceea ce s-a auzit apoi n-a fost chiar mu­zică. Important a fost însă altceva, şi anume, faptul că pentru mine, de atunci începând, muzica a rămas legată de o anume stare, de o atmosferă calmă, tih­nită. Fanfara cânta, oamenii se plimbau, sporovăiau liniştiţi, în jurul meu era armonie, aşa că în capul meu acestea au rămas legate cumva mereu. Când am mai crescut, de pe la 10-12 ani, m-au dus pă­rin­ţii la concerte, la Ateneu şi la alte spectacole. Eu cred că de mici copiii ar trebui familiarizaţi cu mu­zica. Minunat este dacă pot să şi înveţe să cânte la un instrument, dar şi dacă nu este posibil acest lu­cru, e bine ca muzica să facă parte din viaţa lor, sub o formă sau alta. Este extraordinar cum acţio­nează aceste exerciţii muzicale asupra personalităţii unui copil. Ei învaţă astfel despre zgomot, sunet, ritm, ar­monie. La urma urmei, întregul univers se ba­zea­ză pe regulile muzicii, aşa că e păcat să nu le cu­noaş­tem ca să înţelegem mai bine lumea în care trăim.

- De la toba de tinichea şi până la spectacolele dvs. de azi, adevărate one man show-uri, e ca­le lun­­gă. A fost ane­voios drumul?

- Eram prin anul doi de studenţie, când am in­ter­pretat în faţa colegilor de la IATC un cântecel amu­zant, care se intitula "Ce mai faci, Maria?". Era cântecelul unui ti­mid, care nu îndrăznea să-şi măr­turisească dra­gos­tea. Am intrat bine în rol şi inter­pretarea a fost un suc­ces. Colegii mei m-au în­cu­rajat. Dar hotărârea de a cânta la modul serios am luat-o de-abia după ce l-am văzut pe Gilbert Bé­caud, într-un concert la Sa­la Palatului. Atunci m-am îndrăgostit de şanso­nete. În aceeaşi perioadă, din cauza unor probleme de sănă­tate ale părinţilor mei, a trebuit să caut să rămân în Bucureşti, să nu plec într-un teatru din pro­vincie la repartiţie, cum se obişnuia, şi aşa am ajuns să joc pe scena Teatrului Satiric Muzical "Cons­tantin Tă­nase", unde, într-o primă instanţă, i-am imitat pe Charles Aznavour, Gilbert Becaud, Yves Montand. Aşa am debutat ca interpret în faţa marelui public. Destul de repede, în 1966, am fost premiat la Fes­ti­valul de la Mamaia, pentru inter­pre­tarea a două cântece compuse de Alexandru Mandy, a urmat apoi primul disc şi aşa am pătruns mai bine în lu­mea muzicii. Alexandru Mandy mi-a oferit multe din creaţiile sale, zeci, la număr. Acestea au fost re­pede remarcate de ascultători şi apreciate, pen­tru că erau cântece de o anume atmosferă calmă, uşor jucăuşă, care aveau un text simplu dar care spuneau o poveste teatrală. Mi s-au potrivit ca o mănuşă. Am interpretat şi am compus şi eu, de-a lungul carierei mele muzicale, multe cântece pe versurile marilor noştri poeţi: Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Bacovia, Minulescu, Miron Radu Paraschivescu, Romu­lus Vulpescu, Adrian Pău­nes­cu.

Sub influenţa marilor şansonetişti francezi

- Succesul din ţară a fost urmat în scurt timp de recunoaşterea inter­na­ţio­na­lă. Au urmat turnee şi spec­tacole în mai multe ţări, iar reputata revistă franceză "Le Figaro" v-a comparat cu Bécaud şi cu Yves Montand.

- Având deja succes în mu­zică, după doar trei sta­giuni am părăsit teatrul, nu înainte de a susţine mai multe spectacole în Franţa, pe celebra scenă "Olym­pia", de la Paris. I-am cunoscut atunci pe Bruno Coquatrix, directorul Teatrului "Olym­pia", şi pe Charles Aznavour, care m-a impresionat prin faptul că, în ciuda figurii de bonom modest, ascundea un caracter puternic, vertical. Era su­ficient să te uiţi la el şi simţeai că are multe de spus. Actor, interpret, muzician, şi-a compus singur multe din cântecele care l-au făcut celebru. M-a impresio­nat prin felul deosebit de cald şi de pertinent în care vorbea cu cei care îl acompaniau. Tot atunci i-am cunoscut pe Jacques Brel, Gilbert Bécaud, Georges Brassens. Pot spune că una dintre şcolile mele a fost aceea a acestor mari interpreţi care m-au influenţat. Ro­mu­lus Vulpescu a tradus cântecele lor şi le-am cântat apoi în româneşte, fiind foarte apreciate şi de spec­tatorii români. Fiul meu pregăteşte acum reali­zarea unui disc în care voi interpreta cântecele lui Brassens, care merită să fie readuse în atenţia as­cultătorilor.

- Să rămânem în anii '60. Care era atmosfera în muzica uşoară românească din acea vreme?

- Anii '60, pentru divertismentul muzical, pen­tru pop-ul mondial, dar şi pentru muzica uşoară ro­mâ­nească, au fost anii cei mai buni şi efervescenţi, în care s-au creat multe cântece şi au apărut fe­nomene şi mişcări muzicale noi. Au făcut istorie gru­purile POP şi ROCK, cu nume de ră­su­net mon­dial, atât în mu­zica ame­ricană cât şi în cea euro­pea­nă. În ceea ce pri­veşte lumea mu­zicii uşoare ro­mâ­neşti, aceş­tia au fost anii în care s-au afirmat Mar­ga­reta Pâs­laru, Au­ra Ur­zi­ceanu, Au­relian Andre­es­cu, Doi­na Badea, Dan Spătaru, Pom­pi­lia Stoian, Cons­tantin Drăghici, Ilinca Cerbacef, Anca Agemolu, Anda Călugăreanu, Jean Păunescu, Petre Geambaşu, Puica Igiroşanu, Ileana Popovici şi alte câteva voci expresive, cele mai multe lansate la Festivalul de la Mamaia. La acest Festival s-au întrecut mari compozitori ai acelei epoci, Henry Mălineanu, Ely Roman, Ghe­rase Dendrino, Nicolae Kirculescu, Radu Şerban, Edmond Deda, Camelia Dăscălescu, Laurenţiu Pro­feta, Temistocle Popa, George Grigoriu, Vasile Ve­selovski, Aurel Giroveanu, Gelu Solomonescu, Richard Oszanitzki, Ion Alexandru, Jolt Keresteli, Horia Moculescu, Ion Cristinoiu, Dan Stoian, Vasile Vasilache Jr., Noru Demetriad, Mihai Dum­bravă, Cornel Fugaru, ca să numesc doar o parte dintre cei care lansaseră, deja, multe cântece, în acea decadă. I-aş mai aminti pe Alexandru Mandy şi Florin Bogardo, compozitori care s-au apropiat de poezie şi de teatru. Florin Bogardo a fost chiar unul dintre primii cantautori care au lansat cântece excelent orchestrate şi foarte bine interpretate, pe versurile unor mari poeţi.  Mai vreau să spun că acei ani '60 au pus temelia unui repertoriu interesant, ca­re se poate asculta cu plăcere şi astăzi, la care au contribuit şi textieri care au ştiut că melodiile ins­pi­rate, ale unor excelenţi compozitori, au nevoie de texte pe măsură, texte cu poveste, cu conţinut poetic.
Tot în acea perioadă au apărut şi formaţiile rock româneşti, Olimpic 64, cu spectacole ambiţioase, realizate de Dorin Liviu Zaharia, Karma Caliuga, pe texte speciale culese de el din Mihai Eminescu, Rabindranath Tagore, Dante Alighieri, Serghei Esenin, Erik Karlfeld, Ion Mircea şi Dorin Liviu Za­haria. Phoenix, cu acele cantofabule pe versuri de Şerban Foarţă şi Andrei Ujică. Roşu şi Ne­gru, Sincron, Sideral, Mondial, Sfinx, Magic şi al­tele care au mers pe linia unui repertoriu cu nuanţe psihedelice, în special Sfinx, prin preluări, sau cu piese originale în acest stil, concepute de Sideral şi Mondial.
Nu am fost unul dintre cei care s-au identificat, ca interpret, cu acest val, dar i-am apreciat şi am le­gat prietenie cu unii dintre ei, în special cu Di­mitrie Inglessis, cu care am colaborat la realizarea pri­mu­lui one man show, NOCTURN IV şi cu Do­rin Liviu Zaharia, care mi-a scris un cântec foarte interesant, Panorama Snobilor.
Mi-aduc aminte, când am lansat Cântecul Vân­tului, m-am împrietenit cu Dan Spătaru, care im­pu­nea printr-un farmec deosebit, ce-l apropia de mo­delul italian la modă atunci, Giani Morandi. Tot atunci i-am cunoscut pe Anda Călugăreanu (o che­ma, de fapt, Anca, dar şi-a schimbat numele ca să nu se creeze cacofonie la rostirea lui), pe Pom­pi­lia Sto­ian, pe Aurelian Andreescu, una dintre vo­cile cele mai bune de la noi, etalon al calităţii mu­zicii ro­mâneşti din acei ani. Anda Călugăreanu a fost o femeie-spectacol, o interpretă nepereche, cu o largă paletă interpretativă şi cu un joc de scenă re­marcabil, adaptat la orice situaţie. În acei ani, a început să se vehiculeze folkul românesc, omul cu chi­tara - generaţia în blugi, pe versurile unor poeţi care au dat naştere acestui stil, deosebit de folkul american, devenit, repede, pop-folk, sau de clasicul western-country. Trebuie să reţinem că în acea epocă s-a creat o muzică melodioasă, curată, bine armonizată.

- Ce proiecte legaţi de anul care a venit?

- Începând cu acea perioadă, când am absolvit IATC, ca actor, s-a creionat pentru mine un drum ceva mai singular, pe care l-am părăsit o vreme, din motive mai greu de explicat; unele sunt conjunc­tu­rale, altele ţin de caracterul meu reflexiv, meditativ, de pasiunea pentru pedagogia de teatru pe care o practic în Canada, de tot felul de nevoi stringente, dar, uite am revenit şi, de trei ani, am reluat acest drum, am scris o carte în dialog cu Puşa Roth, am lansat patru albume cu cântece şi poeme rostite, aştept realizarea unui nou album, cu alte cântece, proprii, pe versurile unor mari poeţi, şi toate acestea într-un moment în care ştiu că anii ce s-au scurs sunt mult mai numeroşi decât cei care mi-au mai rămas Visul cel mai drag este să trăiesc atâta vreme cât va mai trăi şi speranţa pe care o am că civilizaţia occidentală nu va dispărea. Mă grăbesc încet, adică nu alerg prin canalul timpului şi sper, sper, ca tot omul.

Fotografii din arhiva personală Sergiu Cioiu