Părintele IOANICHIE BĂLAN, în evocarea surorii sale, Maica MARIA BĂLAN, de la Agapia

- Maica Maria Bălan de la Mânăstirea Agapia este sora renumitului părinte Ioanichie Bălan de la Mânăstirea Sihăstria, un mare duhovnic, supranumit "cronicarul sfinţilor". Pe cei doi nu i-a legat doar înrudirea de sânge, ci şi o trainică iubire pentru Hristos, căruia şi-au dăruit vieţile -

S-a născut şi a crescut în satul Stăniţa din judeţul Neamţ, al nouălea copil al unei fa­milii de ţărani. Fratele ei, marele duhovnic Ioanichie Bălan de la Mânăstirea Sihăstria, a fost cel de-al doilea născut şi primul băiat. Între ei era o diferenţă de nouăsprezece ani, dar asta nu i-a îm­pie­dicat să se iubească, aşa cum nu­mai fraţii adevăraţi ştiu să o facă. Şi maica Maria, şi părintele Ioanichie, au trăit în mânăstiri afla­te la o aruncătură de deal dis­tanţă, în palma aceea de loc de la poalele munţilor Neam­ţului, care este un fel de Athos al României. Aici se află unele dintre cele mai mari şi mai sfinte sălaşe mona­hale ale ţă­rii, vegheate de sfinţi mai vechi sau mai noi, unii aş­teptându-şi ca­no­nizarea: Secu, Sihăstria, Sihla, Agapia, Văratec. Era seară, când am întâlnit-o. O seară care învelea povestea vieţii ei într-o lumină au­rie, parcă ve­nită dintr-o altă lu­me. "Perioada comunistă a fost o peri­oadă grea pentru credinţă, dar, în acelaşi timp, minunată, pen­tru că îi aveam pe toţi aceşti mari părinţi aproape de noi. Oameni sfinţi... Ştiţi ce fericire este să calci pe urmele sfinţilor?".

Începutul

"Care e fratele meu mamă?". În faţa ei stăteau doi monahi, îmbrăcaţi cu rase negre, largi şi bundiţe albe de miel. Cel tânăr, să fi avut vreo 30 de ani, cu părul bălai şi ochi de un albastru senin, era părintele Ioanichie Bălan, iar cel mai în vârstă, un bărbat în putere, puţin trecut de 40, era părintele Ilie Cleopa. Când tot satul s-a strâns în casă pentru a-i vedea, a înţeles şi Maria cine este, cu adevărat, fratele ei mai mare. Nu era om de rând. Era călugăr, dar nu orice călugăr, ci unul de la Mânăstirea Sihăstria, acolo unde stăreţea părintele Ilie Cleopa pe care, încă de atunci, lumea îl iubea şi cinstea ca pe un sfânt. De fapt aşa şi era. Când a predicat în biserica din Stă­niţa, toată lumea a început să plângă. De piatră să fi fost şi nu puteai să nu fii mişcat până în stră­funduri de cuvintele lui. Cuvinte de foc, venite de dincolo de lumi, strânse în inima lui cu truda rugă­ciunii, în nopţi de priveghere. Prin casă le-a trecut apoi tot satul. Au venit rânduri, rânduri, ca să vor­bească cu cei doi monahi, să le ceară sfatul şi, mai ales, să îşi aline durerile prin binecuvântarea lor. "Erau vremuri foarte grele. Nu începuse încă în forţă colectivizarea, dar trebuia ca orice ţăran să dea statului cote foarte mari din ce producea. Dacă nu reuşeau, atunci le intrau în case şi le confiscau tot ce aveau. Iar oamenii aşteptau de la părintele Cleopa şi de la fratele meu nu numai alinare, ci şi un sfat. Nu ştiau ce să facă în faţa unei dictaturi atât de nemiloase, care răspâdea numai frică. Îmi aduc aminte că, la plecare, părintele Ioanichie ne-a lăsat o valiză plină cu manuscrisele lui. Se gândea că va urma o prigoană în care, poate, va fi arestat. De arestare a scăpat, dar de prigoană, nu".

Dragoste de frate

Părintele Ioanichie Bălan şi-a iubit sora şi a ve­gheat asupra ei toată viaţa. La bătrâneţe avea să îi spu­nă unui ucenic, preot de mir: "Părinte, noi călu­gării avem parte de toate binecuvântările de la Dum­nezeu, afară de aceea de a ne ţine pruncii în braţe. Această mare bucurie v-a hărăzit-o Domnul numai vouă, celor din lume. Dar să ştii că şi eu am avut oleacă parte de ea, pentru că mi-am ţinut în braţe surioara, pe Maria. Când am plecat la mânăstire, eu aveam 19 ani, iar ea avea două luni. Pe ea am îmbrăţişat-o ultima şi cu amintirea ei am trăit tot timpul".
Anii au trecut, fetiţa s-a făcut mare, dar, din liniştea mânăstirii, fra­tele a continuat să vegheze asupra ei. Şi nu doar cu rugăciuni. "Pe mine părintele m-a iubit mult. Îmi aduc aminte că îi spunea mamei - «Nu ştiu de ce, dar îmi e foarte dragă fata asta». Şi să ştiţi că a vegheat necon­tenit asupra mea. La un moment dat m-am îmbolnăvit rău de TBC, şi, pe când eram în spital, primeam de la el scrisori, iar paginile erau pătate cu lacrimile lui... Era foarte îngrijo­rat de sănătatea mea. L-am simţit tot timpul foarte duios, un suflet foarte sensibil".

Capitala sfinţilor

Maria era studentă, şi când părintele Ioanichie venea la ea, la Bu­cu­reşti, să o vadă, stră­bă­teau capitala la pas. Li se deschideau toate uşile, erau pri­miţi cu drag peste tot. În anii aceia ce­nuşii, Bucureştiul avea o reţea nevă­zută de autorităţi, pe care circula dragos­tea de Dumnezeu. În pofida dictaturii, în bisericile ameninţate cu demolarea, în apar­tamentele înghe­ţate sau în chiliile mi­cuţe ale mânăsti­rilor, te puteai întâlni cu părinţi precum Du­mitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Sofian Boghiu, Ila­rion Argatu sau Be­nedict Ghiuş. În gru­purile acestea, care ardeau de credinţă şi care practicau o re­zistenţă spirituală la dictatură, maica Ma­ria a intrat prin mij­locirea părintelui Ioanichie Bălan, un călugăr preţuit, căr­turar, foarte iubit. "Toţi erau foarte primitori, foarte iubitori, mer­geam oricând la ei acasă sau la mânăstire. La Cer­nica, la părintele Benedict Ghiuş, ajungeam, într-o vreme, zilnic, pentru că îl ajutam la ediţia Proloa­gelor. Eram îndrăgostită de Cernica, când intram pe aleea care duce spre biserică mă simţeam extra­ordinar de fericită. Îl iubesc mult pe Sfântul Cali­nic, care e întotdeauna cald şi iubitor! După ce mă închinam moaştelor lui din biserică, ajungeam la chilia părintelui Benedict Ghiuş. Ştiţi cum era? Un sfânt! Aşa l-am simţit tot timpul. Îmi e greu să vă explic de ce, pentru că lucrurile astea se trăiesc, nu se explică. Era un om foarte cult, a avut multe da­ruri de la Dumnezeu: cânta foarte frumos, era un scriitor talentat şi un predicator excepţional. Îl iubea pe Francisc de Assisi şi-mi recita poezii de el în traducerea lui Ioan Marin Sadoveanu. Un călu­găr foarte interiorizat, dar, în acelaşi timp, foarte prietenos, o fire delicată. Era foarte tăcut - se în­tâmpla ca, atunci când eram doar noi doi, după ce terminam ce aveam de lucru la Proloage, să tacă pur şi simplu, adâncindu-se în rugăciunea inimii. În mod normal, în astfel de momente, dacă cineva nu îţi vorbeşte atât de mult, te simţi stânjenit, ne­firesc, ţi se pune un nod în gât. Ei bine, cu părintele puteam să stau un ceas fără să spunem nimic şi nu simţeam cum trece timpul, pentru că harul lui se răspândea între noi".

Prigoana

Părintele Ilie Cleopa şi părintele Ioanichie Bălan erau prea puternici, prea curaţi, cuvântările lor erau prea iubite în popor, pentru ca Securitatea să îi lase împreună. Aşa că i-au despărţit. Pe părintele Ioanichie Bălan l-au alungat din Mânăstirea Si­hăstria, trimiţându-l la Mânăstirea Bis­tri­ţa, lângă Piatra Neamţ, ca să poată fi supravegheat mai uşor de turnători. Tot acolo a fost în­chinoviat şi părin­tele Iustin Pârvu, care avea în spate ani grei de închi­soa­re. Fără să ştie, comuniştii făcuseră lucrarea Domnului. Aici, la Bistriţia, pă­rintele Ioanichie Bălan a continuat să lucreze la cărţile sale în care i-a strâns pe toţi marii sfinţi ai mânăs­tiri­lor noastre, salvân­du-i de la uitare. "Când pleca din mânăstire, securiş­tii intrau şi îi per­cheziţionau chilia. La un moment dat, i-au luat un manu­scris. Cu greu i l-au dat înapoi, deşi nu avea în el nimic politic. El nu se ocupa deloc de politică, dar totuşi, predicile sale, care erau foarte iubite, erau o palmă pentru regim. Până la urmă, mutarea la Bistriţa a fost de la Dum­nezeu, pentru că părintele a fost foarte iubit acolo. Veneau la el oamenii din Piatra Neamţ şi din toate satele din împrejurimi. La fel şi la părintele Iustin Pârvu, care la Bistriţa era îngropat în lume. Nici nu avea timp să ajungă la Sfânta Liturghie, atât era de căutat de oameni. Era foarte iubit, pentru că era blând şi trecut prin suferinţa temniţei".

Cartea de la răsărit

Mergea de copilă la Mânăstirea Sihăstria, la fra­tele ei, părintele Ioanichie, dar chemarea spre mâ­năs­tire s-a plămădit în timp. "Îmi aduc aminte că, la un moment dat, părintele m-a luat şi m-a dus în mica bibliotecă a mânăstirii. «Uite», mi-a spus, «la răsărit am aşezat cărţile sfinte, iar la apus pe cele­lalte. Alegeţi una şi citeşte-o!». M-am uitat peste titluri şi i-am spus: «Eu aş vrea una de la apus!». «Nu surioară, te rog eu, ia şi tu o carte sfântă, de la răsărit. Uite, îţi dau ascultare să citeşti Faptele Apostolilor». Pe vremea aceea. nu exista curent la Mânăstirea Sihăstria. Citeam la lampă şi era atât de frumos! La strană se cânta liniş­tit, nu era o cântare bizantină, ci o linie melodică foarte simplă. Era de fapt o rugăciune cântată, în care muzica trecea pe locul doi, iar pe pri­mul loc era dragostea de Dom­nul. Aşa am cunoscut eu mânăstirea. Eram în 1968, la Văratec şi o aju­tam pe maica Agafia, verişoară de a doua cu mine, când mi-a spus: «Ştii că părintele Ioanichie s-ar bucura dacă ai veni la mânăstire?». Am sim­ţit că a căzut cerul pe mine! M-am rugat, am înconjurat biserica şi apoi am luat o hotărâre. Eram în anul doi, iar mie îmi plăcea să duc lucrurile la capăt. Aşa că m-am decis să termin întâi facultatea (în cadrul ASE - n.r.). După absolvire, fratele meu, părintele Ioanichie, s-a gândit să mă încerce şi mi-a cerut să mai aştept. Cred că părintele a vrut să îmi vadă statornicia şi să treacă valul de prigoană care se dezlăn­ţui­se asupra mânăstirilor, după decre­tul 410 din 1959, când fuseseră izgoniţi toţi călu­gării din obştile lor. Decretul nu era abrogat, chiar dacă monahii începuseră să se întoarcă în parte în obştile lor. Însă făceau asta ilegal, supravieţuind în mânăstiri în tot felul de forme, ca muzeografi sau angajaţi ai unor ateliere artizanale".

Rugăciunea părintelui Paisie Olaru

"Mai ai bucurie?". Asta o întreba părintele Ioa­nichie. ori de câte ori se întâlneau. Ştia că orice călugăriţă, în primii ani de la intrarea în mânăstire, e foarte fericită. Un dar de sus îţi inundă inima şi te face să pluteşti peste orice încercare. Maica Maria îşi aminteşte limpede acei ani ai începutului, când Dumnezeu a purtat-o pe palme. "Când ai chemare de la Hris­tos pentru călugărie, nu vii la mâ­năstire, ci alergi la ea! E harul lui Dum­nezeu, un har mare, care te ajută la început, iar apoi el slăbeşte şi vin încercările, ca să te smereşti. Iar la mine a fost foarte mare bucuria intrării în mânăstire. Îmi venea să le îmbră­ţişez pe toate maicile, atât eram de fericită! Era foarte multă iubire între noi. Mi se întâmpla, când munceam la câmp, să rămân în urmă şi să mă trezesc în faţă cu una-două maici, care îşi terminau rândul lor de prăşit şi ve­neau repede să mi-l facă şi pe al meu. Sau, când ningea, ne sculam în miez de noapte şi mergeam la maicile bătrâne să le desză­pezim căsuţa. Era foarte frumos în anii aceia. Am şi avut o maică stareţă deosebită - Eustochia Cio­canu, o scumpă, fostă studentă a părintelui Stăni­loae. Am iubit-o mult!".
Maica Maria şi-a ales să intre în călugărie la Mânăstirea Agapia, unde se nevoieşte şi acum, pen­tru a fi aproape de părintele Pai­sie Olaru, care în vremurile ace­lea trăia la Schitu Sihla. Mii de pe­lerini luau în piept cără­rile mun­ţilor Neamţului, pen­tru a ajun­ge la chilia micuţă a duhovnicului cel sfânt. "Când am intrat în mâ­năstire, i-am cerut maicii stareţe să mă lase să urc la părintele Paisie cel puţin o dată pe lună. Şi mer­geam la el şi noaptea, pentru că ziua aveam treabă. Pe vre­mea aceea, la Sihla erau nu­mai căsuţe vechi, luminate fie­care de câte o candelă. Părin­tele locuia sus, într-o chiliuţă mică, sub stâncă. Era ca o mamă! Puteai să îţi pui capul în poala lui la spoveda­nie... (plânge) Toată viaţa îmi dori­sem un duhovnic ca el. Era foarte bun la suflet. Foarte bun! Ne povăţuia cu foarte multă dragoste. La miezul nopţii, ne strângea ca o cloşcă sub epitrahilul lui şi spunea o rugăciune minunată, compusă de el: «Bine­cu­vin­tează, Doamne, oste­neala lor, şi căsuţa lor, şi pâinea lor, şi copiii lor, şi viaţa lor şi cu sfârşit bun îi miluieşte, iar din­colo, la ziua Jude­căţii, un colţişor de rai le dă­ruieşte, că binecuvân­tat eşti în vecii vecilor.» Şi încheia spunându-ne de fiecare dată: «Să ne în­tâl­nim la poarta raiului!» Era foarte scump! Avea mereu mici poezioare, prin care îţi aşternea un zâmbet pe faţă. Când urcam pe munte spunea: «Hai la rai, la rai, la rai, cu căruţa cu doi cai!» Apoi ne explica că cei doi cai sunt trupul şi sufletul, iar în căruţa sunt faptele noastre. Noi, măicuţele tinere, mai aveam între noi mici înghionteli, eu, una, sufe­ream mult pentru nedrep­tăţi, aşa se întâmplă în mâ­năstire, pentru că venim din lume cu ambiţii de care ne lepădăm greu. Iar părintele Paisie mă învăţa să le văd pe toate mai­cile mai bune decât mine. Adică să mă smeresc. Îmi spunea să merg în biserică şi să spun în faţa icoa­nei: «Eu sunt vino­vată pentru toa­te!» Dar o spunea cu atâta drag! Te mustra cu mul­tă dragoste, ca să te smereşti, dar te şi înţelegea".

Plecarea părintelui Ioanichie

După plecarea la Domnul a părintelui Cleopa Ilie, petrecută pe 2 decembrie 1998, părin­tele Ioanichie Bălan le spunea ucenici­lor că ar vrea să se retragă. Îi dăruise lui Hristos toată viaţa, risi­pind-o prin toate colţurile ţării, pe unde umblase în cău­tarea isto­riilor sfinţilor de demult. Căr­ţi­le sale, pe care a cres­cut o generaţie, erau citite acum de toţi creştinii, de la cei simpli şi până la ie­rarhi. Îşi împli­nise menirea şi îşi căuta, la cei 70 de ani, odihna în rugăciune, o odihnă după care tânjise toată viaţa. "Părintele Ioa­nichie a fost un con­tem­plativ. Îi plăcea mult să se roage. Scria în jurnalul lui că, după ce venea de la Utrenie, pe la ceasul două din noapte, mergea în cimitir să se roa­ge la mor­min­tele ma­rilor părinţi ai Si­hăs­triei". Până la urmă, Domnul i-a îm­plinit do­rinţa de a se retrage, printr-o boală grea. Ultimii ani, până la plecarea sa la cer petrecută în 2007, avea să cunoască un singur drum - de la chilie la biserică şi înapoi, purtat mereu de ucenici. Maica Maria l-a îngrijit în ultima parte a vieţii. «Să rămâi aici că îmi eşti ca o mamă!», îi spunea de câte ori venea la el, la Sihăstria. În cele din urmă a ră­mas. "Fratele meu a fost un om foarte delicat, a avut un suflet foarte sensibil, de poet. Când, în ulti­mii ani, îi citeam din Eminescu, plângea. Am fost ală­turi de el când a trecut la Domnul, în noaptea zi­lei de 22 noiembrie. Intrase în comă cu zece zile înainte, şi pe la patul lui a fost un adevărat peleri­naj. Veneau să îl mai vadă o dată, rânduri, rânduri de credin­cioşi, pre­oţi, călugări, ierarhi. Pe 21 noiem­brie, la 8 sea­ra, stăteam lân­gă dân­sul şi îi ci­team la Psal­tire. În mod normal, respira foar­te greu, dar, pe când am ajuns la psalmul 119, am ob­servat că a început să respire nor­mal. Apoi respiraţia i-a fost din ce în ce mai lină, şi noaptea, la ora 2 şi 20, s-a stins. Afară înce­puse să ningă... A murit în pace. Uneori îl visez. L-am visat îm­bră­­cat în haine preo­ţeşti - m-a binecuvân­tat şi a dispărut. Era foarte bucuros. Foar­te bucuros! M-am trezit feri­cită, luminată! Mi-a fost foarte drag! Şi nu nu­mai el, de care am fost legată ca o soră de fratele ei, ci şi ceilalţi părinţi ai veacului trecut. Au fost, cu toţii, părinţi adevăraţi! Cu ei alături nici nu am simţit că trăiesc într-o dictatură. Am fost atât de fericită! Simt că ei încă ne vor­besc şi astăzi. Eu, una, mă gândesc mereu la ei. Pentru mine vor ră­mâne un reper până la moarte. Mă gân­desc ce ar spune ei, ce ar face ei în locul meu acum? Şi cu gân­dul acesta în minte îmi e uşor să aleg, să ţin calea dreaptă spre Dumnezeu".