Aşa că atunci când o colegă de birou ne tot ruga să-i luăm din pisoiaşii abia născuţi de pisica ei, imediat m-am gândit la bucuria pe care le-aş face-o copiilor mei dacă le voi aduce acel boţ de blăniţă. Cum am anunţat acasă, fiica mea a şi venit la birou şi a luat-o pe Negruţa. Un ghemotoc pufos, de un negru strălucitor, fără cea mai mică pată albă, aşa, acolo, o linie albă, un punctişor alb... Nimic, nimic. Aceasta, deşi fraţii ei erau bălani sau tărcaţi. În schimb avea nişte urechi şi nişte mustăţi ... Ce urechi! Ce mustăţi! Şi unele, şi altele erau mari, lungi, măreţe, frumoase, impunătoare, ceea ce îi dădea Negruţei noastre un aer atât de solemn. Exact ce vroiau micuţii mei, ca să fie încântaţi şi să se laude cu pisicuţa lor, care era o pisică... ALTFEL! Câtă bucurie pe copii! Toată casa vuia de chicote, râsete, se făceau comparaţii cu pisica lui Petre, cu câinele lui Victor ...
Toţi cei patru copii ai mei, o fată şi trei băieţi, erau fericiţi de apariţia ghemotocului negru. Pisicuţa a stat foarte puţin liniştită şi ascunsă. Destul de repede a ieşit din ascunzişul provizoriu şi a început inspectarea casei. Să fi simţit ea, atât de repede, dragostea care i se acorda deja? Rapid, luase în stăpânire fiecare colţişor. Se plimba agale, nu temător, doar prevăzător, dar trecea peste tot, din cameră în hol, din hol în bucătărie, revenea de unde plecase, o lua în altă direcţie şi peste tot unde erau uşi deschise pătrundea precaut. Se mai uita în urmă, dar înainta mereu, din ce în ce mai sigur, revenea de unde plecase şi tot aşa. Copiii mergeau după ea, se împleticeau unii după alţii, distrându-se teribil. În câteva minute, toată locuinţa era inspectată. Devenise stăpâna absolută şi de prisos să mai spun că fiecare membru al familiei, cum venea acasă, se ducea direct la... Zombi.
Da, aşa a botezat-o fiul meu cel mic. Nici că putea fi un alt nume mai potrivit pentru mica negruţă cu urechi mari şi mustăţi aşijderea, cu manifestări iuţi şi neprevăzute şi care, deja, după câteva săptămâni, ne conducea şi ne controla pe toţi. Noi eram la cheremul ei. Ea era stăpâna casei. Nu era ea chiar vrăjitoare, dar stăpâna casei era, cu siguranţă. Totul se învârtea în jurul ei: "Unde e Zombi? A mâncat Zombi? Ai văzut-o pe Zombi? Mamă, ce sforăie... parcă trece un tractor prin faţa casei...".
Cât am tremurat cu toţii atunci când am zărit-o plimbându-se graţios pe pervazul ferestrei, în exteriorul ei, noi locuind la etajul 6... Ne uitam speriaţi unii la alţii, iar ea ne privea mirată, parcă întrebându-ne: "V-aţi speriat? De ce? Doar sunt o Zombi!". Dar acest eveniment nu a însemnat nimic faţă de ziua în care tatăl, conducându-i pe cei doi micuţi şcolari până la lift, i-a dat ocazia lui Zombi ca la deschiderea uşii, să se furişeze pe scări... Tatăl nu a realizat imediat că Zombi nu era în casă. Când şi-a dat seama, a fost disperat. A început să o caute, inspectând fiecare etaj, a căutat-o în jurul blocului, a întrebat pe toţi vecinii, pisicuţa nicăieri. Era sigur că a înşfăcat-o vreun câine sau a călcat-o vreo maşină. Disperat, a revenit în apartament şi nu-şi putea închipui ce le va spune copiilor, cum le va explica dispariţia pisicii, când deodată, un mieunat firav şi pierit se auzi la uşă. În faţa ei, Zombi stătea în poziţia ei preferată, de regină egipteană. "S-a întâmplat ceva?", părea să întrebe şi a intrat în casă lejer, fără a i se citi pe chip cel mai mic regret pentru spaima creată stăpânului... Ce am mai râs, seara, când o vecină ne-a spus râzând cum domnul... tata, om în toată firea, a stat minute în şir printre blocuri, căutându-şi disperat pisicuţa, descriind-o tuturor celor pe care-i întâlnea, întrebând în stânga şi-n dreapta dacă nu zăriseră pe undeva o pisicuţă neagră, cu mustăţi şi urechi mari...
După câţiva ani buni de bucurii şi viaţă dulce atât pentru familie cât şi pentru pisică, fiica mea a ajuns în Spania, ca profesoară de limbă engleză. Dorul de Zombi nu a părăsit-o şi m-a obligat ca la prima mea călătorie în Spania, să i-o aduc şi pe ea. Băieţii crescuseră şi ei, au fost de acord. În avion a fost foarte liniştită, ghemuită în cutia de transport, privea temător în jurul ei, dar curând s-a obişnuit, a şi mâncat un triunghi de brânză topită, a dormit. Pot spune că i-a plăcut călătoria cu avionul. Ajunsă la Madrid, repede-repede a luat în stăpânire noua locuinţă, şi-a zărit tăviţa pregătită special pentru ea, luând-o şi pe ea în stăpânire. Dar a urmat repede şi un moment nefericit în care lui Zombi i s-a prezentat un frumos motan spaniol. Trebuia, nu-i aşa?, ca Zombi să aibă şi pui la fel de frumoşi şi năzdrăvani ca ea. Ei bine, întâlnirea a fost cumplită. Degeaba îi dădea târcoale motănelul spaniol. Zombi avea o figură nefericită: gheare încleştate, sâsâit de şarpe, părul ridicat în sus de frică, de neputinţă, de ciudă, numai ea ştie care era motivul disperării ei! Până la urmă s-a produs împerecherea, discret, noaptea, departe de ochii stăpânilor-oameni curioşi. Eeee... chiar prea curioşi.
Ce mamă a fost Zombi! Desăvârşită! N-a dormit zile şi nopţi, la cel mai mic zgomot avea un ochi deschis, gata să-şi apere, să-şi salveze, eventual, puii... Cu câtă seriozitate îl lua de ceafă pe un puiuţ, îl aşeza lângă ea, alerga imediat după celălalt şi între timp primul fugea în sens opus. Se vedea că era obosită, dar nu renunţa, îşi privea puii cu dragoste, iar cu conştiinciozitate de mamă perfectă, îşi continua supravegherea...
Dar Zombi era grijulie şi cu noi, cu stăpânii ei. Atunci când unuia dintre noi nu ne era prea bine, ştia să ne stea alături şi, aşa cum se spune despre pisici, ştia să îndepărteze durerile...
Întrucât în casa noastră se citeşte mult, nu se putea ca Zombi să nu iubească mult cărţile. Moţăie sau chiar îşi face somnul pe cărţi, stă pe laptop, pe care adoarme sau stă acolo ore întregi, privind în jurul ei... Stă ca o băbuţă la fereastră numai când plouă sau tună şi fulgeră, fuge şi se ghemuieşte lângă noi, uitându-se, nu înfricoşat, dar scârbit, întrebându-se, parcă, cum de suportam, noi, oamenii, stropii care bat în geam.
Sunt 12 ani de când o iubim pe Zombi. Ne-a încântat şi încă ne încântă cu giumbuşlucurile ei, cu felul ei de a fi, cu aceleaşi mustăţi şi urechi mari, semeţe, impunătoare, care-i dau acea notă de superioritate, de faraoană egipteană. Zombi îşi arată mai greu dragostea faţă de noi, stăpânii-oameni, însă ne liniştim repede şi ne gândim că deşi este doar o pisică, nu poate fi decât o pisică fericită şi foarte mulţumită de viaţa ei.
VALI CONSTANTINESCU - Bucureşti
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
