Așa că atunci când o colegă de birou ne tot ruga să-i luăm din pisoiașii abia născuți de pisica ei, imediat m-am gândit la bucuria pe care le-aș face-o copiilor mei dacă le voi aduce acel boț de blăniță. Cum am anunțat acasă, fiica mea a și venit la birou și a luat-o pe Negruța. Un ghemotoc pufos, de un negru strălucitor, fără cea mai mică pată albă, așa, acolo, o linie albă, un punctișor alb... Nimic, nimic. Aceasta, deși frații ei erau bălani sau tărcați. În schimb avea niște urechi și niște mustăți ... Ce urechi! Ce mustăți! Și unele, și altele erau mari, lungi, mărețe, frumoase, impunătoare, ceea ce îi dădea Negruței noastre un aer atât de solemn. Exact ce vroiau micuții mei, ca să fie încântați și să se laude cu pisicuța lor, care era o pisică... ALTFEL! Câtă bucurie pe copii! Toată casa vuia de chicote, râsete, se făceau comparații cu pisica lui Petre, cu câinele lui Victor ...
Toți cei patru copii ai mei, o fată și trei băieți, erau fericiți de apariția ghemotocului negru. Pisicuța a stat foarte puțin liniștită și ascunsă. Destul de repede a ieșit din ascunzișul provizoriu și a început inspectarea casei. Să fi simțit ea, atât de repede, dragostea care i se acorda deja? Rapid, luase în stăpânire fiecare colțișor. Se plimba agale, nu temător, doar prevăzător, dar trecea peste tot, din cameră în hol, din hol în bucătărie, revenea de unde plecase, o lua în altă direcție și peste tot unde erau uși deschise pătrundea precaut. Se mai uita în urmă, dar înainta mereu, din ce în ce mai sigur, revenea de unde plecase și tot așa. Copiii mergeau după ea, se împleticeau unii după alții, distrându-se teribil. În câteva minute, toată locuința era inspectată. Devenise stăpâna absolută și de prisos să mai spun că fiecare membru al familiei, cum venea acasă, se ducea direct la... Zombi.
Da, așa a botezat-o fiul meu cel mic. Nici că putea fi un alt nume mai potrivit pentru mica negruță cu urechi mari și mustăți așijderea, cu manifestări iuți și neprevăzute și care, deja, după câteva săptămâni, ne conducea și ne controla pe toți. Noi eram la cheremul ei. Ea era stăpâna casei. Nu era ea chiar vrăjitoare, dar stăpâna casei era, cu siguranță. Totul se învârtea în jurul ei: "Unde e Zombi? A mâncat Zombi? Ai văzut-o pe Zombi? Mamă, ce sforăie... parcă trece un tractor prin fața casei...".
Cât am tremurat cu toții atunci când am zărit-o plimbându-se grațios pe pervazul ferestrei, în exteriorul ei, noi locuind la etajul 6... Ne uitam speriați unii la alții, iar ea ne privea mirată, parcă întrebându-ne: "V-ați speriat? De ce? Doar sunt o Zombi!". Dar acest eveniment nu a însemnat nimic față de ziua în care tatăl, conducându-i pe cei doi micuți școlari până la lift, i-a dat ocazia lui Zombi ca la deschiderea ușii, să se furișeze pe scări... Tatăl nu a realizat imediat că Zombi nu era în casă. Când și-a dat seama, a fost disperat. A început să o caute, inspectând fiecare etaj, a căutat-o în jurul blocului, a întrebat pe toți vecinii, pisicuța nicăieri. Era sigur că a înșfăcat-o vreun câine sau a călcat-o vreo mașină. Disperat, a revenit în apartament și nu-și putea închipui ce le va spune copiilor, cum le va explica dispariția pisicii, când deodată, un mieunat firav și pierit se auzi la ușă. În fața ei, Zombi stătea în poziția ei preferată, de regină egipteană. "S-a întâmplat ceva?", părea să întrebe și a intrat în casă lejer, fără a i se citi pe chip cel mai mic regret pentru spaima creată stăpânului... Ce am mai râs, seara, când o vecină ne-a spus râzând cum domnul... tata, om în toată firea, a stat minute în șir printre blocuri, căutându-și disperat pisicuța, descriind-o tuturor celor pe care-i întâlnea, întrebând în stânga și-n dreapta dacă nu zăriseră pe undeva o pisicuță neagră, cu mustăți și urechi mari...
După câțiva ani buni de bucurii și viață dulce atât pentru familie cât și pentru pisică, fiica mea a ajuns în Spania, ca profesoară de limbă engleză. Dorul de Zombi nu a părăsit-o și m-a obligat ca la prima mea călătorie în Spania, să i-o aduc și pe ea. Băieții crescuseră și ei, au fost de acord. În avion a fost foarte liniștită, ghemuită în cutia de transport, privea temător în jurul ei, dar curând s-a obișnuit, a și mâncat un triunghi de brânză topită, a dormit. Pot spune că i-a plăcut călătoria cu avionul. Ajunsă la Madrid, repede-repede a luat în stăpânire noua locuință, și-a zărit tăvița pregătită special pentru ea, luând-o și pe ea în stăpânire. Dar a urmat repede și un moment nefericit în care lui Zombi i s-a prezentat un frumos motan spaniol. Trebuia, nu-i așa?, ca Zombi să aibă și pui la fel de frumoși și năzdrăvani ca ea. Ei bine, întâlnirea a fost cumplită. Degeaba îi dădea târcoale motănelul spaniol. Zombi avea o figură nefericită: gheare încleștate, sâsâit de șarpe, părul ridicat în sus de frică, de neputință, de ciudă, numai ea știe care era motivul disperării ei! Până la urmă s-a produs împerecherea, discret, noaptea, departe de ochii stăpânilor-oameni curioși. Eeee... chiar prea curioși.
Ce mamă a fost Zombi! Desăvârșită! N-a dormit zile și nopți, la cel mai mic zgomot avea un ochi deschis, gata să-și apere, să-și salveze, eventual, puii... Cu câtă seriozitate îl lua de ceafă pe un puiuț, îl așeza lângă ea, alerga imediat după celălalt și între timp primul fugea în sens opus. Se vedea că era obosită, dar nu renunța, își privea puii cu dragoste, iar cu conștiinciozitate de mamă perfectă, își continua supravegherea...
Dar Zombi era grijulie și cu noi, cu stăpânii ei. Atunci când unuia dintre noi nu ne era prea bine, știa să ne stea alături și, așa cum se spune despre pisici, știa să îndepărteze durerile...
Întrucât în casa noastră se citește mult, nu se putea ca Zombi să nu iubească mult cărțile. Moțăie sau chiar își face somnul pe cărți, stă pe laptop, pe care adoarme sau stă acolo ore întregi, privind în jurul ei... Stă ca o băbuță la fereastră numai când plouă sau tună și fulgeră, fuge și se ghemuiește lângă noi, uitându-se, nu înfricoșat, dar scârbit, întrebându-se, parcă, cum de suportam, noi, oamenii, stropii care bat în geam.
Sunt 12 ani de când o iubim pe Zombi. Ne-a încântat și încă ne încântă cu giumbușlucurile ei, cu felul ei de a fi, cu aceleași mustăți și urechi mari, semețe, impunătoare, care-i dau acea notă de superioritate, de faraoană egipteană. Zombi își arată mai greu dragostea față de noi, stăpânii-oameni, însă ne liniștim repede și ne gândim că deși este doar o pisică, nu poate fi decât o pisică fericită și foarte mulțumită de viața ei.
VALI CONSTANTINESCU - București