DRAGOȘ BUHAGIAR - "Teatrul mi-a dat un soi de imunitate"

- Ningea în dimineața în care l-am întâlnit, iar teatrul în care ne-am adăpostit nu-și lepădase încă amorțeala de peste noapte. Până când actorii și regizorul s-au adunat în sală, am stat de vorbă și-am lăsat fulgii să îmbrace Bucureștiul în alb. L-am urmărit apoi pe scenă, în timp ce monta decorul, cot la cot cu ajutoarele lui: atent la fiecare schimbare de lumină, la fiecare cută a materialelor, la fiecare dâră inutilă de praf. Și-am înțeles: cel mai premiat scenograf român nu e doar un profesionist, ci și un "posedat" al artei sale. Un neobosit căutător, care arde până la capăt pentru visele lui! -

"Am fost toată viața mea pe drumuri"

- Dragoș, dă-mi voie să încep dialogul nostru chiar de la numele tău. Nu cred să existe prea mulți Buhagiari prin părțile noastre. Unde îți sunt rădăcinile?

- Undeva prin Malta, de unde, la sfârșitul se­co­lu­lui 19 începutul secolului 20, au plecat, cu afaceri, stră­bunicii mei din partea tatălui. Aveau utilaje de de­colmatat și de regu­larizat malurile Du­nă­rii. Au ajuns prima oa­ră la Sulina, au stat o vreme pe la Galați, apoi s-au stabilit la Bră­ila, într-o casă foar­te frumoasă pe malul Du­nării, unde a copi­lă­rit tatăl meu. Bi­neîn­țeles, venirea re­gi­mului comunist a adus schimbări ma­jore în viața familiei. Au cam rămas aici, de bună voie. Eu sunt, cred, a patra generație de la primii veniți.

- Și în Malta te-ai gândit să călătorești?

- N-am fost încă, dar toată lumea îmi trimite fotografii cu străzi și magazine cu numele meu, pentru că acolo e foarte des întâlnit. Buhagiar e ca Ionescu sau Popescu la noi. Dacă aș merge, nici n-aș mai avea pe cine găsi. Ultima ve­rigă a familiei, un pre­ot catolic, s-a stins când era bunicul meu tânăr. De altfel, bunicii mei nici nu și-au bătut prea tare capul cu originile lor malteze. N-au fost niște nostalgici, s-au simțit bine în România.

- De la ei moștenești spiritul ăsta nomad? Cu greu te prinde cineva în țară.

- Și dacă nu l-am moștenit, am ajuns așa, fiindcă am plecat la 14 ani de-acasă, de la Brăila, să fac Liceul de Artă la Cluj. Am fost toată viața mea pe drumuri. Și, dacă mă gândesc bine, nomadismul ăsta e chiar condiția teatrului. Pe vremuri, artiștii erau unii care mergeau cu căruța din oraș în oraș si se chema că fac "teatru". Întâmplarea a făcut să mă apropii de oameni care funcționează la fel, cum este domnul Silviu Purcărete, care a considerat că e bine să mă ia alături de el și de domnul Va­sile Șirli. De foarte mulți ani, umblu cu ei prin lume, din teatru în teatru. E o călătorie artistică fabuloasă, în care de la un punct încolo arta se confundă cu viața. De fiecare dată când ajungem într-un loc, încercăm să trăim ca niște localnici și să ne încărcăm cu tot ce e frumos și puternic acolo. La Tokyo, de pildă, ne-am petrecut multe ore în piața de pește și colindând la pas diferite zone ale orașului. La Salonic, ne-au înnebunit prospețimea și simplitatea mâncărurilor și, nu în ultimul rând, relaxarea și felul extrem de prietenos al oamenilor.

"Cu paltonul de tweed al bunicului am plecat să fac liceul la Cluj"

- Pare că funcționezi cu simțurile turate la ma­xi­mum, de la văz, la gust, la pipăit...

- Cred că am fost an­tre­nat așa de mic. Bunicii din partea mamei locuiau la curte, într-o casă de pă­mânt. Bunicul devenise în ultima parte a vieții și pes­car profesionist. Când ve­nea de la pescuit, făceam focul, curățam peștele și-l prăjeam pe tablă. În va­canță, pregăteam uruiala pentru porci, culegeam ro­șii din grădină, coceam vi­nete, le scurgeam și le gă­team. Și toate astea, fără să simt că muncesc, într-o stare de libertate totală. Puteam alerga desculț prin praf cât voiam și mă puteam scălda în apa de ploaie adunată în șanțuri, sim­țindu-mă totodată pro­tejat și foarte iubit. Toate lucrurile astea mi-au hră­nit sensibilitățile și, mai târziu, s-au transformat în plăcerea de a potrivi gusturi, mirosuri, culori și texturi.

- Vizibilă nu doar pe scenă, ci și în felul în care te îmbraci. Am admirat totdeauna la tine felul în care asortezi culorile.

- Ei, asta cred că am moștenit mai degrabă de la celălalt bunic, bunicul Buhagiar, care avea talent la desen, dar căruia familia nu i-a permis să urmeze Academia de Artă. Era elegant și rafinat în vesti­mentație. Se îmbrăca în costume de stofă tweed făcute la comandă, purta pantofi "budapester" care scârțâiau la mers și ținea hainele doar pe umerașe, niciodată în cuier. Cu paltonul de stofă englezească al bunicului, strâmtat de părinți, am plecat la 14 ani la Cluj, să fac liceul. Și cu toate că era destul de fancy, m-am trezit acolo un pic derutat în materie de vestimentație, mă simțeam cam cel mai sărăcuț. În ochii mei, Clujul încă avea aerul unui oraș din fos­tul Imperiu. Occidentul era aproape. Eram ro­mâni și maghiari, într-o clasă foarte bună și crea­tivă, de altfel, toți s-au realizat și sunt acum răspân­diți prin lume. Colegii mei aveau rude prin Ungaria, foloseau cosmetice care la noi începeau să lip­sească. De haine nu mai spun... Ceea ce m-a fă­cut și pe mine să fiu foarte atent cu ce mă îmbrac. Îmi aduc aminte că am făcut atunci rost din Maramureș de o "tundră" de lână. Am purtat-o câțiva ani... ară­tam ca un hippy întârziat, cu părul mare. Am rămas și mai târziu cu atenția asta la ce pun pe mine și la cum se îmbracă alții. Din atenția la frumusețe și la defecte se nasc și costumele de scenă. Dintr-un ac­cident de volum, de culoare, creez un personaj. De exemplu, n-am putut să nu remarc că în Grecia, de unde m-am întors recent, femeile aveau un stil de final de anii 80. Se purtau foarte glamouroase, în ciuda unor vârste înaintate. Dimineața, la cafea, erau deja coafate perfect, machiate, cu ruj vizibil, cam prea evident, dar nu neapărat de prost gust. La fel cum la Omsk și la Sankt Petersburg, am devenit nostalgic, pentru că femeile purtau mai mult rochii decât pantaloni. Pe de-o parte, păreau ușor demo­date, pe de altă parte, nu puteam să nu recunosc că aveau eleganță, erau feminine și sexy, chiar și la 50 sau 60 de ani.

- Ți-a părut vreodată rău că nu ai urmat o carieră de artist plastic? În fond, pentru asta te-ai pregătit în liceu.

- La Brăila, în clasele 5-8, am făcut Școala de Arte și Muzică. Dar și în ciclul primar desenam în­continuu. Săraca mama era chemată mereu la școa­lă, unde învățătoarea se plângea că nu sunt atent la ore, că stau și desenez. În primii ani de li­ceu, deși eram considerat un elev cu potențial la culoare, mă atrăgeau mult mai mult construcțiile, texturile și ideea de design. Dorința de scenografie a încolțit în mine prin clasa a 11-a, pentru că în­cepusem să merg foarte des la teatru. Așa că nu, nu mi-a părut nicio­dată rău că n-am continuat cu pictura. De multe ori, sunt exact ca un pictor, care se depărtează de scenă, până în ultimul rând, doar ca să vadă mai bine unde trebuie să mai adauge o explozie de lumină, o tușă de culoare, un volum.

- Dacă ai putea alege, căror imagini din co­pilărie le-ai da viață într-un decor de teatru?

- Ooh, dar am și făcut-o deja în "Oblomov", cu o imagine poetică pe care o port cu mine din copi­lărie. Dormeam în camerele "de la față" ale casei bunicilor mei materni, era o răcoare foarte plăcută acolo. Și, când mă trezeam dimineața, dădeam la o parte perdeaua de tifon a ușii de la intrare și în fața mea se întindea o mică pajiște de lăcrămioare. Această imagine absolut fabuloasă s-a transformat peste ani în mica grădină cu iriși din "Oblomov". Tot așa s-a născut și firul de lumină care poposea pe patul lui Mihai Constantin la începutul specta­co­lului. Era firul de lumină care-mi tortura, uneori, somnul de după-amiază în casa bunicilor Buhagiar.

"E periculos ca o scenografie să fie decorativă"

- Ce urmărești când lucrezi la o scenografie? Pe ce se concentrează atenția ta?

- Cred că preocuparea mea cea mai mare e spațiul, pe care îmi doresc să-l fac cât mai maleabil, mai versatil, să devină altceva foarte rapid, o dată cu jocul actorilor. Un scaun poate fi scaun, apoi poa­te fi pat. Un dulap devine ușă, lectică sau chiar ieșire din scenă. Îmi plac spațiile epurate, am căutat ca scenografiile mele să fie cât mai aerisite. Să nu existe obiecte inutile, ci doar cât e nevoie, nimic în plus. E periculos ca o scenografie să fie decorativă. De aceea cel mai bine e să creezi spațiul împreună cu regizorul, ca spațiul să fie strâns legat de nece­si­tăți. Sunt încă în căutarea unei forme de teatru cât mai aproape de sufletul meu. Mă simt uneori ca un căutător de aur, tot sap, până mai dau de câte un filon.

- Și inspirația din ce se hrănește?

- În primul rând, din text, pe care îl citesc cu atenție și încerc să descopăr cât mai multe în el. Mă poate ajuta orice are legatură cu textul, de la des­coperirile regizorului, până la perioada și contextul în care a fost scris. Tot ce văd sau aud mă hrănește: cărțile, muzica, o expoziție de icoane bizantine de secolul 11 văzută re­cent la Thessaloniki, o stradă plină de viață, o clădire cu o arhitectură coerentă sau nu, o pie­să veche de mo­bilier. Toate se sedimentează undeva și ies la iveală când am nevoie. Alt­fel, partea care îmi pla­ce cel mai mult e lucrul la scenă cu toată lumea, când ies idei din energiile tuturor.

- Alături de re­gizorul Silviu Purcă­rete, formezi un cuplu artistic foarte bine rodat. Cum s-a născut această prietenie?

- S-a născut dintr-un soi de respect artistic reciproc, cred. Toată tinerețea mea mi-am dorit să-l întâlnesc pe scenă pe domnul Silviu Purcărete, pentru că simțeam că rezonez cu modelul de teatru pe care îl propunea. Până la urmă, întâlnirea s-a în­tâmplat acum zece ani, la Iași, la "Uriașii mun­ților". A fost un proiect superb, de care îmi aduc amin­te cu multă emoție, fiindcă eram foarte moti­vați, deși condițiile de producție erau vitrege. Îmi amintesc că am "dezgropat" costume din magazie, le-am dat la curățat și le-am așezat pe culori într-un covor-fluviu pe toată scena. Aratau foarte poetic, ca niște "aluviuni" ale teatrului... Ideea spațiului pe care am găsit-o atunci împreună a funcționat foarte bine. Între timp, am călătorit amândoi enorm de mult și am făcut spectacole la Sibiu, la Cluj, la Iași, în Franța, în Ungaria, în Rusia, în Japonia, în Grecia ș.a.m.d. Așa s-a legat o prietenie strânsă și o mare prețuire. Dânsul e mai reținut în public, ce-i drept, dar e extrem de volubil în momentele de intimitate. Sufletul lui e de fapt al unui copil, căruia îi place să se înconjoare tot de copii.

- Și tu reușești să scoți la iveală copilul din tine?

- Uneori da, alteori îmi pierd pur și simplu răbdarea și curiozitatea, mi se pare că devin ursuz și ironic... (râde)

"Aș putea să mor singur, într-un oraș străin"

- Dragoș, hai să mutăm atenția puțin și pe viața privată. Nu te costă prea mult stilul ăsta de viață nomad?

- Cu siguranță, m-a costat și mă costă. Mi-a afectat viața personală. Toate proiectele astea te sug la un moment dat de energie și se ajunge într-un punct în care nimeni nu mai e dispus să lase de la el. Dar ce știu e că eu n-am mințit niciodată în ce privește meseria mea. Așa sunt dintot­dea­una, toți cei care m-au cu­nos­cut m-au cu­nos­cut în miș­care. Sigur că, la un moment dat, o femeie se poate întreba: "De ce ar trebui să-l aștept pe omul ăsta, care e plecat de acasă cu lunile?". Nu e vorba că pun cariera pe primul plan, ci că îmi place la nebunie meseria asta. Așa m-am învățat de la 14 ani, de când am plecat de acasă. Iar în teatru nu te poți comporta ca un angajat cu program fix. Re­gi­zorii importanți nu stau într-un loc, circulă. Și a­tunci, trebuie să te decizi. Vrei doar să câștigi niște bani și să mergi la serviciu sau vrei să faci lucrurile așa cum simți? Eu am făcut o alegere cu 10 ani în urmă, am re­nun­țat să mai fac publicitate și am rămas cu 20-25 % din venituri, brusc, numai pentru că mi-am dorit să mă apropii de teatru cu adevărat. Deci cine interac­țio­nează cu mine și se gândește că ar putea forma un cuplu cu mine trebuie să ducă situația asta. Din fe­ricire, acum o am alături pe actrița Cendana Tri­fan, care e și foarte generoasă, și foarte răbdătoare. Deși știu că nu-i e ușor.

- Oricum, e și ceva de lup singuratic în firea ta.

- E adevărat că meseria asta presupune să petrec foarte mult timp eu cu mine. Acum două ierni, lucram la Lju­bljana și locuiam în centrul istoric la etaj, într-o casă superbă, cu o terasă uriașă, de pe care vedeam tot orașul. Ningea, era o atmosferă de Crăciun superbă și pentru prima oară în viața mea mi-a încolțit gândul că aș putea să mor undeva singur, într-un oraș străin, departe de familie. Era o senzație stranie, dar nu-mi era frică...

- Ce pui în bagaj, Dragoș, când pleci în călă­toriile tale?

- Pun de toate, ca să mă simt cât mai în largul meu în casele în care locuiesc, altminteri dintre cele mai bune. Ar fi nedrept să mă plâng. Am o bucătărie mobilă, într-un soi de valiză, pentru că îmi place să gătesc și mă relaxează. Îmi iau cărți, mu­zică, boxe portabile, CD-uri pentru mașină, laptopul și foarte multe haine. Și-mi găsesc mereu în casele în care stau câte-un loc unde pot face un mic altar frumos mi­rositor cu bețișoare sau uleiuri parfumate, cu fo­to­grafii care îmi sunt dragi, cu rozariile și cu icoana Fecioarei Maria, pe care o port după mine.

- Cu fiica ta din prima căsătorie mai apuci să te vezi?

- Da, apuc să mă văd, a venit și ea la premiera din Thessaloniki și am petrecut împreună câteva zile foarte frumoase. Alma e studentă în anul II la Regie-Film, îmi calcă într-un fel pe urme, deși n-am încercat nicio clipă să o influențez. Din contră, am încercat să o învăț să se ocupe singură de ce-și do­rește. I-am promis, de altfel, că o să încep să o ajut abia după ce demonstrează că își dorește cu ade­vă­rat să facă asta. Dar văd că se ocupă și e cu adevărat pasionată. Sper să-și găsească propriul ei drum.

"Actorii se îndrăgostesc pe scenă unii de alții"

- Ești mereu în priză, chiar și în timpul unui sim­plu interviu. Te-a schimbat în anii ăștia me­seria pe care o faci?

- Cred că din cauza meseriei am devenit îngro­zitor de exact și de ordonat. Pe scenă și în ateliere trebuie să le zic oamenilor în permanență ce au de făcut și asta m-a făcut foarte directiv și-n viața privată. Uneori, mă trezesc că, fără să vreau, trasez sarcini și ordonez pe toată lumea. Dar asta nu înseamnă că eu mă dau în lături de la treabă. Mă organizez, îmi fac singur ordine în haine și gătesc. N-am cerut niciodată cuiva să facă lucrurile astea în locul meu. Pentru mine, partenera de viață nu trebuie să fie o "nevastă", ci mai degrabă o amantă.

- Ce cauți cu întâietate la o femeie?

- Un tip de tandrețe, pe care să fie dispusă să o ofere. Un tip de atenție, de umanitate. Povestea asta cu egalitatea între sexe e o mare pierdere pentru toată lumea. Sigur că e foarte important ca femeile să se dezvolte profesional, să aibă grijă de ele, dar femeile sunt mai puternice oricum, forța lor e în altă parte, nu e nevoie să caute puterea cu orice preț. Concurența asta face ca, într-un final, să fim cu toții, și noi bărbații, și ele, mult mai singuri. Adevărul trist e că femeia ține o căsnicie. Când ea nu mai vrea, se duce totul de râpă.

- Am observat că cei mai mulți artiști râvnesc la comunicare artistică în cuplu.

- Nu mi-am pus niciodată problema ca parte­nerele mele să fie din mediul artistic. Lucrurile așa s-au legat. Și sigur că o vreme e frumos, pentru că e normal să rezonezi la lucrurile astea. Apoi, lu­crurile se cam denaturează. Actorii se îndrăgostesc pe scenă unii de alții și au senzația că e ceva real. Nu poți să nu ai acea îndrăgostire pe scenă, e parte din joc, dar trebuie să nu uiți să te trezești la apla­uze. (râde)

- Nu crezi că tentațiile sunt de ambele părți?

- Eu am trăit și am văzut foarte multe în jurul meu, am învățat că, atunci când apa e fierbinte, nu trebuie să bagi mâna, că arde... "Arde, Bibicule, arde!" Sunt genul concret! (râde)

"Locul meu e în coasta regizorului"

- Îți e de ajuns ce faci, Dragoș? Nu te deran­jează că faci o meserie de umbră?

- Deloc. Când munca mea a venit în prim plan, spec­tacolul n-a fost de calitate. Locul meu e ime­diat în coasta regizorului, care dă direcția spec­tacolului. Nu doar că nu mă deranjează, dar faptul de a lucra în echipă îmi dă infinite satisfacții. Toc­mai pentru că nu mă moleșește nicio clipă con­fortul artistic, ci mă simt viu, provocat și mereu în priză. Când ești parte dintr-o echipă extraordinară, ideile bune nu vin doar pe scenă, ci mereu: când conducem, când gătim, când ne plimbăm prin piețe. Nici nu-ți mai dai seama când meseria îți de­vine cel mai bun aliat, când teatrul devine, pur și simplu, viață.

- Ce-ți aduce felul ăsta de a trăi intens me­se­ria? Vindecă teatrul ceva în tine?

- Nu știu dacă vindecă, dar ce știu e că-mi dă o siguranță și o pace foarte adâncă. Faptul că pot să fac meseria asta, că am găsit ceva al meu pe lumea asta îmi dă o liniște interioară pe care nu mi-o poate lua nimeni. Tea­trul mi-a dat un soi de imunitate. Simt că mi-am găsit locul, că ni­meni nu-mi mai poate face nimic rău.