- Ştefane, vuieşte lumea de succesul turneului tău, pe care l-ai susţinut în Canada, la nivel de "first class". Ce te-a determinat să accepţi invitaţia? Nu eşti tocmai uşor de prins...
- Acest mini-turneu din Canada, din luna noiembrie, a venit, într-adevăr, după mulţi ani de solicitări de a cânta în afara ţării, pentru diaspora română nu doar din Canada, ci mai ales din Statele Unite. Însă toate discuţiile se opreau, de fiecare dată, la nivelul de organizare. La întrebarea "Unde cântăm?", răspunsurile erau vagi şi îmi dădeam seama că nu puteam risca să mergem până acolo fără să avem condiţiile normale de desfăşurare a unui spectacol. În ceea ce mă priveşte, nu era vorba de o problemă financiară - în România câştig mai bine pentru un spectacol decât în genul ăsta de turnee. Dacă e să cânt pentru diasporă, merg cu toată dragostea şi doar ca să ofer un spectacol pus la punct, care să mă reprezinte şi să-i facă pe oameni să se simtă bine. Până la urmă, e o problemă de conştiinţă faţă de profesia mea şi faţă de publicul de acolo, fiindcă eu consider că românii plecaţi în străinătate merită un concert aşa cum sunt şi cele pe care le fac în ţară: adică într-o sală adevărată, cu o anume desfăşurare, cu o anume amplitudine. N-am nimic cu cântările din restaurante, din licee sau din biserici, cu sarmale şi cu voie bună, că şi ele au rostul lor, dar concertele mele nu se încadrează în acest gen şi nu se potrivesc cu aceste locaţii. Nu ceream neapărat o Sala Palatului, dar ceream o sală normală, cu cel puţin 7-800 de locuri. Ei, până la urmă, Escu TV şi-a asumat riscul de a organiza genul ăsta de spectacole şi de concerte de anvergură. Discuţiile noastre au durat aproape 9 luni, până când am pus totul la punct, am fost mulţumit şi-am pornit la drum. Mai întâi către Montreal, unde iniţial am avut programat un singur concert, dar cererea a fost atât de mare, încât l-am mai organizat şi pe doilea. Evident că reacţia asta a oamenilor m-a bucurat enorm! În plus, am avut o sală superbă, "Jean Grimaldi", din cadrul Théâtre Desjardins, un loc ideal pentru ceea ce am pregătit eu şi trupa mea, pentru concertul "Ăsta-s eu". Apoi au urmat câte un concert în Toronto şi în Calgary, unde, la fel, am avut nişte săli superbe, din punct de vedere arhitectural. Peste tot, publicul a fost mult peste aşteptări! A fost un public extraordinar, dornic de un astfel de concert, inteligent, extrem de cald şi, spre surprinderea mea, cunoscător al aproape tuturor melodiilor. Pe de altă parte, mergând acolo, mi-am dat seama cât de important a fost pentru această parte a publicului meu arcul peste timp pe care l-am făcut cu concertul ăsta. În sensul că am legat nişte generaţii: pe cei care au plecat în Canada încă dinainte de '89 sau imediat după şi pe puştii care erau foarte mici când au părăsit România sau chiar s-au născut în Canada şi nu sunt foarte la curent cu ceea ce se întâmplă aici. După cum ţi-am zis, concertul s-a intitulat, sugestiv, "Ăsta-s eu" - am cântat toate piesele mele importante, din cursul anilor şi am punctat cu nişte momente care mă definesc ca artist şi ca om. Iar reacţiile au fost fantastice! Să te uiţi doar pe Facebook, pe Instagram şi pe restul reţelelor de socializare, unde oamenii mi-au scris! Ei au fost fericiţi şi noi, la rândul nostru, eu şi trupa, am fost fericiţi, am uitat cu totul de distanţele enorme parcurse, de oboseală, de tot! Plus că am cunoscut o grămadă de oameni şi o mulţime de poveşti de viaţă: după concerte, la fel ca în ţară, am stat mult timp la poze şi la autografe, la discuţii cu oamenii. Deci, una peste alta, a fost o experienţă fericită şi extrem de interesantă.
- Şi tot "una peste alta", anul ăsta ţi-a fost mai uşor sau mai greu decât anii trecuţi?
- Anul ăsta a fost extrem de aglomerat profesional, fiindcă s-au adunat o mulţime de lucruri: am făcut un serial de comedie, de televiziune, pentru care am filmat o lună de zile, am avut turneul ăsta din Canada, am avut concertele de Ziua Femeii, am emisiunea "X Factor", am fost la mai multe festivaluri de teatru, am avut şi multe deplasări prin ţară, cu piesele de teatru în care joc, am avut şi filmări de clip, urmează concertele de Crăciun... S-au adunat foarte multe, dar nu mă plâng. Mă rog la Dumnezeu doar să fiu sănătos şi să fac toate lucrurile cu aceeaşi bucurie. Pentru că, în momentul în care nu voi mai simţi bucurie, o să mă retrag. Îmi dau seama că fără bucuria asta nu se poate - eu nu pot să "mă duc la serviciu"! Când o să simt că "mă duc la serviciu", va însemna că a venit timpul să pun ghetele în cui.
"Ce-ar fi fost dacă rămâneam doar băiatul lui Ştefan Bănică?"
Pe scena Sălii Palatului din Bucureşti
- Probabil consecvenţa şi dragostea pentru ceea ce fac. Dar sigur am avut şi noroc - norocul face parte din reuşită în majoritatea cazurilor. Gândeşte-te ce-ar fi fost dacă rămâneam doar "băiatu' lu' Ştefan Bănică" şi nu apărea un "boom" ca "Liceenii". Cât timp ar fi trebuit să mă lupt cu titulatura de "băiatu' lu' Ştefan Bănică" până să-mi croiesc un drum în actorie, în muzică şi în televiziune! În rest, cred că în proporţie de 99%, secretul îl reprezintă preocuparea - care te duce apoi spre detalii, pentru că, adesea, detaliile fac diferenţa. Important cred că e şi să înveţi din propriile greşeli. Se spune că un om inteligent nu greşeşte de două ori la fel, pentru c-ar însemna că n-a învăţat nimic din greşeala anterioară. Dar totul are un preţ, pe care eu îl simt din ce în ce mai acut: timpul dedicat mie, ca om, care, de fapt, nu e doar al meu, ci aparţine şi familiei mele şi oamenilor dragi. Mereu încerc să împac şi capra şi varza şi asta e ceva foarte greu! Uite, de pildă, fiica mea, Violeta, e născută pe 15 decembrie, iar acum împlineşte 11 ani, în vreme ce cu show-urile de Crăciun am ajuns la seria cu numărul 17. Ce înseamnă asta? Că nu cred că a existat vreun an în care să fi putut să stau cu ea toată ziua, pe 15 decembrie. Ceea ce, pentru mine, ca părinte, e un preţ foarte mare. Şi apropo de secretul succesului, mai sunt două lucruri, pe care mi le-a spus taică-miu. Primul se referă la meseria mea, de actor: "Actoria înseamnă fixare şi măsură." Târziu am înţeles cât de pline sunt aceste două cuvinte, câtă greutate au şi cât adevăr conţin. Iar al doilea e că "succesul e uşor de obţinut, dar mai greu de menţinut". Şi aici tata a avut perfectă dreptate! Aceste două "maxime" le-am preluat şi eu şi le spun copiilor mei, iar dacă printre cititorii "Formulei As" se află tineri care ar vrea s-o ia şi ei pe acelaşi drum ca mine, atunci astea sunt cele două lucruri pe care le-aş recomanda de la bun început să le ţină minte.
"E important ca la maturitate să nu pierzi copilul din tine"
Un seducător înnăscut
- Te-ai şi maturizat între timp. Se simte la tine un plus de înţelepciune foarte bine venit...
- Maturitatea înseamnă că ajungi să-ţi dai seama de esenţe şi de nuanţe. Înseamnă că, de multe ori, nu te mai agiţi din orice motiv, pentru că ştii ce e important, de fapt. Pe de altă parte, maturitatea are valoare atât timp cât nu-ţi pierzi exuberanţa, bucuria, explozia emoţională, care vin din prospeţimea copilăriei, a adolescenţei. Eu tot timpul le spun spectatorilor mei sau celor care mă complimentează pentru cum arăt: tinereţea nu constă în felul în care arăţi, ci constă în felul în care gândeşti, simţi şi te raportezi la ceea ce ţi se întâmplă. De-asta - vezi! - cântecul "Ani de liceu" - al lui Florin Bogardo, pe care îl cântăm şi noi în concerte, într-o variantă reorchestrată de mine - n-o să moară niciodată, pentru că el cuprinde acel spirit tânăr, pe care l-a creat filmul. Şi poate tu o să zici: "Mă, Ştefane, da' nu eşti prea bătrân să-l mai cânţi şi-acu', la 51 de ani?! Cum să mai cânţi «Ani de liceu»?!" Păi, îl cânt, pentru că energia pe care o degajă acest cântec e ceea ce contează. Eu spun mereu: adolescenţa e cea mai frumoasă perioadă din viaţa unui om, e perioada în care te deschizi, când visezi, când ai senzaţia că absolut toate posibilităţile sunt în mâinile tale. E important deci ca şi la maturitate să laşi să existe în continuare copilul din tine.
"Ca la 20 de ani, fără griji şi fără bani!"
- (râde) Vorba cântecului lu' Voltaj: "Ca la 20 de ani, fără griji şi fără bani!" La 20 de ani, nu ai griji legate de ziua de mâine: vrei să-ţi termini şcoala, să te îndrăgosteşti... Asta e frumuseţea vârstei, pe care trebuie s-o trăieşti atunci: nici mai devreme, nici mai târziu. Din păcate, unele generaţii vor să facă lucrurile astea mult mai devreme, ceea ce nu e în regulă. Iar maturitatea asta şi înseamnă: să-ţi dai seama că unele lucruri sunt potrivite la timpul lor. Dacă încerci să le devansezi, strici echilibrul. Dacă le întârzii, parcă nu e aşa de rău. Un exemplu, în sensul ăsta, sunt chiar eu, care mă consider un "întârziat". (râde) Dar chestia asta pe mine mă bucură, că, într-un fel, mă ţine în priză. Până la urmă, cred că fiecare perioadă, fiecare vârstă are frumuseţea ei. La tinereţe, ai şi spaime, şi visuri mari, îţi spui "nu am posibilităţi, da' dac-aş putea", "las' că văd eu" şi uneori te ajută adrenalina sau curajul ăla adesea inconştient. Apoi, la maturitate, începi să-ţi dai seama cum stau lucrurile, începi să ai aşteptări realiste, dar nici atunci nu e bine să fii atât de "programat": totul e o chestie de echilibru emoţional. În fond, jocul cu viaţa e ca jocul de-a v-aţi ascunselea: niciodată nu ştii cine şi când vine să-ţi zică "Un, doi, trei, te-am scuipat!". Şi-am mai observat ceva: lucrurile importante din viaţă vin, de obicei, pe neaşteptate, nu sunt neapărat alea pe care le-ai gândit îndelung şi le-ai aşteptat. Adică socoteala de-acasă nu se potriveşte întotdeauna cu cea din târg.
- Ştefane, să vorbim şi despre teatru. Cu toate că muzica îţi defineşte viaţa, nu renunţi la actorie. Cum arată agenda ta?
- Agenda mea cuprinde în momentul de faţă "Jake şi femeile lui", piesa lui Neil Simon, pe care o joc la Teatrul Metropolis, dar cu care am mers şi merg în continuare prin toată ţara. Anul ăsta cred că am avut 15-20 de reprezentaţii în mai multe oraşe, pe lângă cele din Bucureşti. E un spectacol care are deja doi ani şi probabil că va fi longeviv, pentru că textul e excelent, iar distribuţia, la fel. Mi-ar plăcea să aibă şi el aceeaşi "viaţă" ca "Desculţ în parc", pe care l-am jucat 20 de ani! Prin comparaţie, "Jake" e încă boboc. (râde) Iar la Teatrul de Comedie, continui să joc "Puricele/La Pulce", de Georges Feydeau, unde fac un dublu rol. E un alt spectacol foarte cerut şi pe care, tot aşa, în limita timpului, îl jucăm şi în ţară. Ceea ce mie îmi face foarte bine, în sensul că simt nevoia să împart bucuria acestor spectacole cu cât mai mulţi oameni. Gândeşte-te că sala mare de la Teatrul Metropolis are 150 de locuri, iar dacă joc "Jake" de patru ori pe lună, ori douăsprezece luni... fă şi tu un calcul! Şi cam la fel stau lucrurile şi în cazul spectacolului "La Pulce", Teatrul de Comedie având 300 de locuri. De-asta zic că mă simt privilegiat să pot merge cât mai mult în ţară cu aceste spectacole şi să le împărtăşesc cu cât mai mulţi oameni. E important pentru mine.
"O să fie multă însufleţire la concertele de Crăciun"
Al dvs., Ştefan Bănică
- În Bucureşti, la Sala Palatului, plănuiserăm iniţial trei concerte, pe 14, 15 şi 16 decembrie, dar datorită cererii, am mai adăugat unul, pe 13 decembrie, iar pe 19 decembrie, ducem concertul de Crăciun şi la Cluj, la Sala Polivalentă, pentru al treilea an consecutiv.
- Ce ai pregătit pentru anul acesta?
- Va fi, în primul rând, întâlnirea cu publicul nostru. Plus invitaţii-surpriză, despre care, evident, nu pot să-ţi spun prea multe, c-aş strica surpriza. O să fie multă bucurie, o să cântăm cântece pe care le-am lansat în concertele de Crăciun de-a lungul anilor, o să fie invitaţi din generaţii diferite, unii total neaşteptaţi şi, peste toate, o să fie acea stare unică, pe care n-o regăsim decât în concertele de Crăciun, acea energie ca într-o mare familie reunită în apropierea Crăciunului! E ceva incredibil! Şi hai să-ţi mai dau un indiciu: Sala Palatului e a doua mea casă. Ei, anul acesta, Sala Palatului va fi "probabil" transformată într-o casă! Gata! Altele nu-ţi mai zic! (râde)
"Miezul tradiţiei e bucuria de a fi împreună"
- Încet, încet, concertele tale s-au încrustat în marea sărbătoare a Crăciunului, devenind, şi ele, tradiţie. Un sentiment de "durată" reconfortant. Nu ţi se pare tradiţia depăşită, înapoiată?
- Cred că această grabă permanentă pe care o trăim, acest ritm de viaţă, mereu contracronometru, ne fac pe mulţi dintre noi să uităm nişte lucruri esenţiale. Tradiţia nu înseamnă, de pildă, ca toată lumea să se aşeze la masă, ca în 1900, când capul familiei spunea o rugăciune şi ceilalţi stăteau cu frunţile plecate. Poţi să procedezi şi acum aşa, dar numai dacă simţi. Dacă nu simţi, nu e obligatoriu. În schimb, ceea ce trebuie păstrat e miezul acestei tradiţii: bucuria de a fi împreună, respectul reciproc, bucuria de a împărtăşi lucruri. Avem senzaţia că facem asta prin Instagram sau Facebook, prin reţelele de socializare. E doar o senzaţie, realist vorbind! Crăciunul e cea mai frumoasă sărbătoare creştină, al cărei rost chiar acesta e: să ne reamintească valoarea familiei şi să ne unească pe unii cu ceilalţi. Dar e foarte important să realizezi asta tu însuţi, altfel te uiţi în luna decembrie la reclamele făcute de nişte agenţii de publicitate, care te învaţă cât de importante sunt familia şi tradiţiile, doar că acolo e vorba doar de marketing, pentru vânzarea produselor.
"De la «amant» la «Trabant»"
Spectacole de la nota 10 în sus
- Eu, unul, ca să nu vorbesc despre alţii, ştiu că în niciun an, până acum, nu am lipsit de-acasă în seara de Ajun. Pentru că vreau să fiu cu familia mea. Nu mă duc nicăieri, indiferent cine m-ar chema şi de ce. O zi pe an, măcar, să fiu şi eu cu ai mei, de dimineaţă până seara! Asta, într-o meserie în care, crede-mă, pentru Crăciun, solicitările curg pe bandă rulantă, şi mai ales la mine! Le refuz însă pe toate, pentru că numai aşa pot să păstrez miezul ăla de unitate a familiei, despre care am vorbit. Ce face X şi ce face Y nu contează. X şi Y trebuie să se uite la ei în casă şi să vadă dacă simt bucuria asta, de a sta în sânul familiei. Nu e vorba că judec pe cineva, dar aud adesea dialoguri de genul următor, purtate de tineri: "Ce faci de Crăciun?" "A, păi, mă duc la club!" Pentru mulţi, sărbătoarea Crăciunului e doar un motiv de distracţie. E trist! Iar asta vine dintr-o lipsă de educaţie, poate dintr-o lipsă de atenţie a părinţilor faţă de copiii lor, din necultivarea acestei tradiţii, care, dincolo de religiozitate, e un lucru extrem de frumos, de omenesc. Acum, tableta şi telefonul sunt indispensabile pentru mulţi dintre noi, dar mai ales pentru cei foarte tineri. Pentru unii, ele au devenit chiar un drog: sunt convins că dacă s-ar da o lege prin care aparatele astea ne-ar fi confiscate, mulţi ar intra în sevraj. Informaţiile care vin din mediul on-line sunt extrem de rapide şi de necesare, dar, de multe ori, sunt laconice şi superficiale. Tradiţiile, în esenţa lor, se uită din cauza lipsei de informare reală şi a lipsei de căutare reală. E ca în jocul ăla din copilăria noastră: telefonul fără fir. Unul spune "amant", următorul îi şopteşte la ureche celuilalt "galant" şi, până la urmă, de la "amant" ajungem la "Trabant". Înţelegi? Se pierde sensul iniţial al cuvântului.
"Viaţa e scurtă şi merită să fie trăită frumos"
Celebrând Crăciunul pe scenă
- Sincer, fac tot ce ţine de mine ca pe 24 decembrie să fiu acasă. Că - uite! - pe 23, până la ora 1:00 noaptea, o să fiu în direct, la televizor, că aşa e programul: e finala "X Factor". Au fost şi ani în care, între 23 şi 24 decembrie n-am dormit deloc: am venit acasă pe la 6-7 dimineaţa, direct de la montajul TV al concertului de Crăciun. Şi-am trecut la treabă, la împodobit bradu'. Uneori, probabil, nu împodobeam chiar bradu', dar, la oboseala aia, cine ştie pe cine împodobeam! (râde). În unii ani, nici nu am apucat să-l împodobesc cu totul - dar, sigur, măcar un glob tot am pus şi eu acolo. Şi uite-aşa mă simt acasă! Ziua asta, de 24 decembrie, e sfântă: am pierdut şi avioane şi pe 24 tot am ajuns acasă! Sigur, ai putea să spui: "Mă, da' degeaba eşti acasă, dacă eşti zombi!" Ei, nu-i aşa! Când îi văd pe toţi ai mei că sunt la masă sau aşa, prin casă, când ne adunăm cu toţii la un loc, e... ceva mai presus de oboseală şi de hăituială şi de griji, e ceva care "mă face bine" ca prin farmec. Ştii, pe măsură ce anii trec, îmi dau seama că momentele astea sunt din ce în ce mai valoroase.
- Să presupunem că suntem în seara de 24 decembrie, la tine acasă, alături de familia ta, şi cititorii "Formulei AS" vin la colindat. Ce le spui?
- Crăciun fericit! Să fie sănătoşi, să se bucure de ai lor, să se bucure de viaţă şi să nu uite să fie liberi aici - şi arăt cu degetul la tâmplă - şi aici - şi arăt cu degetul la inimă! Să trăiască aşa cum vor şi cu cine vor! Viaţa e scurtă şi merită să fie trăită frumos!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
