De vorbă cu pictoriţa Letiţia Oprişan - "Am 81 de ani, dar forţa mea creşte mereu. Sunt un alergător de cursă lungă"

Casa în care am intrat este invadată cu to­tul de culori.

De pe pereţii fiecărei ca­me­re izvorăsc imagini halucinante. Culorile din tablouri ard. Pare incredibil, dar locul în care mă aflu nu este o sală de expoziţie, ci un a­par­tament din­tr-un bloc bucureştean. Sunt acasă la marea pic­to­riţă Letiţia Oprişan, o casă pe care a trans­format-o într-un ade­vă­rat templu al pic­tu­rii. De ani şi ani, aici îşi oficiază, zi şi noap­te, ritualul stră­lu­ci­tor al for­melor şi culo­ri­lor ei. Când o pri­veşti, nici nu îţi trece prin cap că are 81 de ani! Cu chipul ei ra­dios, învă­luit perma­nent într-un zâmbet cu­ceritor, doamna Le­­tiţia Oprişan pare că îşi extrage tine­re­ţea din chiar exu­be­ranţa culorilor ei ri­si­pite în tablouri. Pic­turi minunate, care au instalat-o firesc în plu­­tonul fruntaş al pic­­turii româneşti. Vi­surile de mărire ar­tistică nu au urmărit-o într-atât, cât pofta de-a iscodi lucruri noi. O patimă a picturii din care au ieşit 5000 de tablouri! Absolut fabulos! Şi pare că nu se va opri, cumva, niciodată. Născută pe pământuri mol­da­ve, Letiţia Oprişan a moştenit înclinaţia locului spre arte frumoase, felul poetic al moldovenilor de a fi, dar nu şi lenea lor boierească. La 81 de ani, es­te, cum singură spune, o alergătoare de cursă lungă.

Lansare la "Gazeta de perete" a şcolii

- Aş vrea să începem cu începutul, mergând uşurel pe firul vieţii dvs., d-nă Letiţia Oprişan. V-aţi născut şi aţi copilărit la Căbeşti-Podu Tur­cului, nu departe de Bacău. Cât a contat pentru for­ma­rea dvs. locul în care aţi copilărit?

- Poate că a însemnat totul. Şi binecuvântarea mea artistică, pentru că de acolo îmi trag harul, dar şi pier­zania mea o vreme, până la 16 ani, pe drumul artei. Să vă povestesc. Un verişor de-al meu, poet, Sergiu Adam, a scris un volum numit Ţara de lut. Locul pe care îl pomenea erau câteva sate de lângă Podu Turcului, acolo unde m-am născut eu. Şi acolo, când se mergea înspre Bacău, erau nişte dea­luri de lut. Când ploua, atât de tare se în­nămoleau, că nu puteai să treci de ele nici pe jos, nici cu ma­şina. Asta era "Ţara de lut", care în vremea aceea, în anii '50, nu avea şosele, iar oa­menii erau foarte săraci. Dar tot pe atunci, exista obiceiul ca anume comisii de pro­fesori de la şcolile de artă să vină prin ţară, prin sate şi şcoli, ca să caute şi să descopere talente. Mulţi colegi de-ai mei au fost selectaţi din şcolile ge­ne­rale, de aceste co­mi­sii de profesori. La noi trebuia să vină profesori de la Şcoa­la de artă din Iaşi. Dar la mine n-au mai ajuns. Că ploua. Şi maşinile comisiei s-au în­fun­dat în lutul acelui ţinut neprimitor. Aşa că eu n-am ştiut că în România există şcoli de artă. Habar n-am avut! Şi când am terminat şapte cla­se, în 1951, şi tre­buia să mă duc la un li­ceu, părinţii au ni­merit să mă dea la Şcoala financiară. Aco­lo am început să mă bat pentru dru­mul meu în artă...

- Ştiaţi că aveţi talent?

- Da. Am ştiut tot timpul că am talent. Când eram în şcoala primară, de­se­nam ceea ce era în abecedar sau în alte cărţi, pe caietul meu de teme. De­senam tot, nu mă puteam opri. Mai târziu, am făcut caricaturi la "Gazeta de perete", singura în care mă puteam desfăşura. Nu vă­zusem un pictor în viaţa mea şi nici vreo pictură. Dar văzându-mi caricaturile, un pro­fesor din Bârlad, era preot şi profesor de matematică, a vrut să ştie cine le-a făcut şi eu m-am prezentat la el. Şi-mi spune: "Le-ai făcut tu aşa, singură?" "Da!". "Ce cauţi fetiţo aici, de ce nu eşti la Şcoala de artă plastică?". Atunci am auzit pentru prima dată de Şcoala de artă plastică. Aveam 16 ani. Şi parcă mi-a turnat o gă­leată de apă rece în cap. Dar nu voiau să mă lase să plec nici di­rectorul şcolii, şi nici părinţii. Tre­buia să termin şcoala aia şi să mă fac contabilă, dacă era după ei. Directorul avea şi pretenţii, zicea că eu am talent la finanţe. Dacă aveam talent, era din cauza acuităţii mele vizuale de pictor. Erau, de exemplu, nişte ta­bele. Ceilalţi nu le înţelegeau. Dar eu imediat le re­ţineam şi le desenam şi la tablă. În sfârşit, după încercări grele şi sinuoase, am plecat la Şcoala de Artă.

- Având în vedere că v-aţi născut în "ţara de lut", atât de uitată şi de săracă, de unde credeţi că aţi moştenit talentul?

- Şi tata, şi mama s-au născut cu talent. Nu şi l-au fructificat, din aceleaşi motive ca şi mine. Nu au ştiut ce să facă cu talentul lor, unde să-l cultive. Îl foloseau în treburile obişnuite. Tata avea o intuiţie puternică, o inteligenţă intuitivă, se pricepea să facă, în special, tot felul de maşinării. Şi-a construit singur, de pildă, o maşină de curse. Bunicul meu a introdus primul autoturism în sat. Autoturismul ăla i-a revenit lui tata. Tata a luat motorul, şasiul şi alte chestii şi şi-a făcut un autobuz mare, cu care a în­ceput să câştige binişor. Şi mai construia diverse me­canisme din piese disparate. Oricine venea la el, până şi cu ceasuri, le repara. Deşi nu îl învăţase ni­meni. În plus, amândoi părinţii mei aveau talent la desen. Mama făcea croitorie pe baza desenului. Şi regreta că nu s-a făcut scriitoare.

Flămândă, pe treptele facultăţii

- Unde v-aţi dus să studiaţi?

- Şcoala de Artă de la Iaşi era cea mai aproape. Dar voi regreta toată viaţa că nu m-am dus la Bucu­reşti. Mama striga după mine: "Să nu ieşi din ţara ta!". Pare incredibil, dar pentru mama, ţara era tot Moldova. Deşi Unirea Principatelor se făcuse de vreo 100 de ani. Prima gară de lângă noi era la aceeaşi depărtare de Bucureşti ca şi de Iaşi. Dar mi-a sunat în cap această poruncă a mamei. Şi am dat examen la Iaşi, unde am intrat prima, din 100 de candidaţi, într-o clasă de şapte elevi. Dar după ce am terminat Şcoala de artă cu media 10, din ca­uza dosarului meu de cadre, plin de probleme po­litice grave, n-am putut intra la facul­tate trei ani. Tata provenea dintr-o familie avută. Tatăl său fusese primar. Un om special. Şi au fost şi câţiva legionari în familie, că mişcarea fusese foarte puternică în Moldova. Umbrele astea au planat tare asupra mea. Având media 10, eu puteam să intru fără examen la facultate. Şi m-am pomenit că nu pot să intru. M-au pus să dau examen la Pictură şi m-au picat. Dar eu n-am vrut să plec de acolo şi am stat flămândă o săp­tămână pe treptele şcolii. Apoi m-am dus sin­gură la minister, să-mi caut adevărul: de ce n-am in­trat? Era vacanţă, şi prin birouri erau doar oameni plictisiţi. Dar cuiva tot i s-a făcut milă de mine şi mi-a spus că lucrările nu mi le-a văzut nici o co­misie: fuseseră duse direct la subsol, încă înainte de examen. În anul următor, m-am dus la Cluj, cu o tru­pă mai mare de colegi, ce aveau aceeaşi pro­ble­mă de dosar ca şi mine. Nici acolo nu ne-a primit. Şi n-am avut încotro şi am plecat iar acasă. Unde mă aştepta cearta părinţilor. Am intrat într-o de­presie adâncă, dar m-am refăcut singură, pentru că am putere să trec peste toate. De altfel, pe atunci, şi mai ales la ţară, nu stătea nimeni să îţi caute în coarne, pentru o biată depresie. În al treilea an, în 1961, am venit din nou la Bucureşti, şi atunci am intrat. Se schimbaseră condiţiile. Şcolile de artă şi de literatură avuseseră până atunci comisari ruşi, ca­re patrulau printre studenţi. Ei erau cu dosarele. Dar tocmai atunci, ruşii plecaseră. Am intrat mai întâi la sculptură, iar după câţiva ani, am ajuns, în sfârşit, la pictură, la clasa lui Alexandru Ciucu­ren­cu. El şi-a ales şapte studenţi, toţi băieţi, singura fa­tă eram eu. Pe urmă ne-a dat prima temă de pictură. Şi când a văzut ce natură statică am făcut toţi, a spus: "Măi, băieţi, voi nu ştiţi nimic!". Şi ne-a luat ca de la început. Ne controla din două în două zile. Şi uite aşa am dus doi ani, iar când am terminat anul cinci, mă po­menesc cu 10 la Ciucurencu. Eu şi Ilie Boca, şi el, tot băcăuan, am fost singurii. "Ăsta-i un semn!" - mi-am zis. "Înseamnă că eu am o respon­sa­bilitate faţă de tine, Doamne!".

"Încă din copilărie am fost subnutrită"

- Şi de atunci, aţi început să lucraţi exploziv.

- Eu lucrez cu adevărat în flux continuu. Am făcut în viaţa mea 4500 de lucrări de pictură şi grafică. Pe cele de pe calculator nici nu le-am mai so­cotit. Am încă 100, şi din ele. Când eram la Bacău, aveam atelierul alături de al lui Ilie Boca. El lucra enorm, încă de atunci, din tinereţe, de i se dusese buhul. A venit şi Horia Bernea, de la Bucu­reşti, să-l cunoască pe tânărul pictor băcăuan, care făcuse în câţiva ani 3000 de tablouri. Eu, în schimb, chiar în vremea aia eram bolnavă, că am ieşit din fa­cultate bolnavă de denutriţie. Şi era cumplit. Ni­meni nu m-a putut vindeca de denutriţie, m-am vindecat eu, dar abia în anii '80. Din copilărie am răbdat de foame, pentru că i-au luat lui tata toate po­sibilităţile de a face rost de bani. Şi în toată copi­lăria mea, începând de la nouă ani, am fost sub­nu­trită. Iar în facultate, am fost malnutrită. Că mân­carea de la cantină era groaznică. Aşa că în ultimii doi ani de facultate, mi s-a declanşat denu­triţia, a treia fază. Adică, nu mai puteam mânca nimic. M-am vindecat abia în 1982. Când mă duceam la doc­tori, nu-mi spuneau nimic. Până când un student mi-a spus că nu aveau voie să scrie diagnosticul de denutriţie. Ceauşescu nu admitea în ţara lui de­nu­triţi. Dar uite că aşa, în halul în care eram, lucram şi atunci, deşi nu în ritm alert. Pictam cât pictam, pâ­nă ce adormeam cu pensulele în mână şi-mi că­deau.

"Trăiesc în concubinaj cu arta mea"

- La Bacău v-aţi dus imediat după ce aţi ter­minat facultatea?

- Nu. M-am dus după ce am divorţat, am avut o căsnicie scurtă şi toxică. Nu puteam deloc să pictez Era ceva de nesuportat. M-am dus la Bacău, pentru că am discutat cu Ilie Boca, şi el m-a chemat acolo; urmau să facă o filială a UAP şi era un atelier liber. Eu nu avusesem în viaţa mea un atelier. Era mic, dar am fost aşa de bucuroasă! Am stat în atelier, mă descurcam greu cu denutriţia, trebuia să mănânc la cantina şcolii. Am supravieţuit eroic. Şi atunci am strâns bani şi mi-am cumpărat această casă în Bucureşti. Pictez în sufragerie, că am mai multă lumină, am spaţiu, am linişte. Şi pot să lucrez şi noaptea. Iar desenul îl fac pe masa de la bucătărie. Acolo am toate instru­mentele. Aşa că în casa mea, eu sunt în concubinaj cu arta. Nu am alt partener decât arta mea. Am 81 de ani, dar forţa mea creşte mereu. Sunt un alergător de cursă lungă.

- De unde vă trageţi puterea?

- Poate părea ciudat, dar pofta de lucru mi s-a declanşat după Revoluţie. Libertatea din psi­hicul meu a fost legată de Revoluţie. Eu am crezut foarte mult într-o schimbare în bine, având atâtea gre­utăţi în familie. Înainte de 1989, su­fletul meu era întunecat, aşa că, invo­lun­tar, pictam întunecat. Apoi, după 1990, mi-au năvălit, în sfârşit, pe pânze, direct din inimă, culorile luminoase. În sufletul meu, răsărise, în sfârşit, soarele. Multă bucu­rie şi energie, care, iată, nu m-au pă­răsit până azi.

"E greu să pui laolaltă roşu şi verde. Dar eu am pus!"

- Este momentul să vă întreb despre culorile picturilor dvs. Sunt extraor­di­nar de puternice! Pur şi simplu îţi ard privirea. Cum aţi ajuns să le stăpâniţi?

- În afară de metamorfoza despre care v-am povestit, culorile acestea pu­ter­­nice mi-au fost "predate" ini­ţial de pro­fesorul meu din facultate, pictorul Ale­xandru Ciucurencu. Pentru că el picta în culori pri­mare, în culori de lumină, ne-a impus şi nouă să nu avem pe paletă decât culori de lumină. Dar ade­vărata mea reconstrucţie co­lo­ris­tică s-a petrecut după Revoluţie, aşa cum v-am mai spus. Chiar şi înainte de '89, eu credeam într-o eliberare, speram cu încăpăţânare că va veni şi vre­mea mea: să fac şi să pictez ce vreau şi ce visez, dar mă simţeam îm­pie­dicată de conjuncturi. Acum ele au dispărut. A dis­părut teama. Până şi linia duc­tului, a desenului, mi s-a schimbat. Înainte de 1990, fă­ceam com­po­zi­ţii mai aşezate, mai cu fri­că. Pe urmă am sărit pes­te frici. M-am elibe­rat.

- Culorile cu care pic­taţi sunt în stare pu­ră, preparată fiecare în borcanul şi cu pensu­la ei, nu combinate pe pa­letă...

- Aşa e. Alţii lucrea­ză numai cu negru, gri şi maro şi mai dau cu un ocru, gata. Pe când eu ca­ut o întreagă simfonie pe o suprafaţă pictată. Şi am mai avut ambiţia să lucrez în culori com­ple­men­tare, ceea ce-i foarte greu. E greu să le pui laolaltă, roşu cu verde. Dar eu am pus şi am fost răsplătită pentru îndrăzneala mea. Picturile mele le-au plăcut mai ales amatorilor de artă din străinătate. Mi s-au cumpărat tablourile, până am rămas fără lucrări în atelier.

"La mila îngerilor"

- Unde vă căutaţi temele picturilor dvs. În viaţă, în natură?

- Vedeţi, ca pictor, eu m-am desprins de natură, pentru că una e frumuseţea naturii, alta este fru­museţea artei. Mi-e greu să văd şi la alţii că fac acest efort inutil: să încerci să transpui ceea ce vezi într-un peisaj mirific, pe pânză. Niciodată n-o să iasă ceea ce vezi. În plus, această legătură cu natura, în timp ce lucrezi, este emoţională şi mistică. Te absoarbe. Îţi ia tot elanul. Şi îţi ia şi din forţa culo­rilor. Căci Natura este de neimitat. Poate de aceea, eu cred că subiectele mele sunt mai degrabă la mila îngerilor. Aşa cum îmi vine inspiraţia.

- Lumea vă înţelege tablourile?

- Nu ştiu în ce măsură le înţeleg!... Când am avut ocazia să fiu la târgurile de artă cu picturile mele, veneau oameni şi mă întrebau ce stil e ăsta. Sigur, pe mine mă deranjează că oamenii care privesc o pictură şi care nu sunt iniţiaţi în artă, cred că noi, artiştii, luăm teoria unui curent şi aderăm la el. Nu e aşa. Ce ştiu, totuşi, este că multe picturi de ale mele, în culori tari şi în sonorităţi luminoase, sunt greu de suportat de către oamenii mai blajini.

- Numărul impresionant al pic­tu­rilor dvs. a avut şi un revers material pozitiv? Aţi putut să trăiţi de pe urma lor?

- Eu nu am pictat pentru bani. N-am făcut ta­blouri cu flori, care mergeau la vânzare. Eram con­tra pictu­rii comerciale. Nu era pe sufletul meu. Am vândut ceva prin magazinele Fondului Plastic. Dar n-am îndrăznit decât foarte târziu să duc acolo pic­turi. Făceam în schimb felicitări pictate frumos, încât adusesem un stil în magazinele lor. Şi am câş­tigat bine cu ele îna­inte de Revoluţie, şi pe urmă, câţi­va ani. Asta, până au venit kitsch-uri­le din Oc­ci­dent şi ne-au anihilat magazinele. Când ex­pu­neam în maga­zi­nele Fondului Plastic, acolo totul mi se vindea. Aveau un spirit elitist, fără nicio le­gătură cu socialismul de aur. Şi veşmintele, şi po­doa­bele, şi picturile erau ex­trem de frumoase, a­veau, în mod cert, va­loare artistică. Iar mie mi se vindeau de cum ajun­geau în magazin. Mă duceam la magazin, să le văd mai bine, că ate­lierul meu era mic, şi-mi spuneau: "Le-am dat!". Din orice galerie din Bucureşti, cum mi le puneau în vitrină, cum le luau. Dar acum, că magazinele Uniunii au dispărut, eu vând numai prin expoziţii.

- Doamnă Letiţia Oprişan, pentru vârsta pe care o aveţi, 81 de ani, energia dvs. este uluitoare. Aveţi un anume stil de viaţă care vă sprijină?

- Nu mi-am pus niciodată în cap ideea că sunt bătrână, că merg greu, că trebuie să-mi iau o cârjă. Şi dacă nu-i în cap ideea, nici în pictură nu-i. Când sunt bolnavă, scriu poezie. Nu las spiritul să lân­ce­zească. Sunt unii care la anii de pensie sunt dezorien­taţi, nu mai ştiu ce să facă. La noi, artiştii care avem şansa să lucrăm până la capătul vieţii, cu pensula în mână, nu există plictis.

- Se spune că forţa artiştilor vine din locul naşterii lor. Oare există un secret în pământul Moldovei, din cauza căruia s-au născut acolo atâţia pictori mari?

- Pe Valea Zeletinului, unde m-am născut şi am copilărit eu, musteşte, cred, o vână de har. Uneori, dacă eşti atent, aproape poţi să o pipăi cum pluteşte prin aer. Podu Turcului îmi pare şi azi la fel ca atunci când eram copil, o cetate strivită între dea­lurile de lut. O capcană de unde nu aveai cum scă­pa. Doar mintea iscoditoare săpa galerii în lut. Ga­lerii ale sufletului, din care ţâşnea ins­­pi­raţia, în toate culorile curcu­be­u­lui. Cu zestrea asta am plecat eu în lume, din Valea Zeletinului.