- Ștefane, vuiește lumea de succesul turneului tău, pe care l-ai susținut în Canada, la nivel de "first class". Ce te-a determinat să accepți invitația? Nu ești tocmai ușor de prins...
- Acest mini-turneu din Canada, din luna noiembrie, a venit, într-adevăr, după mulți ani de solicitări de a cânta în afara țării, pentru diaspora română nu doar din Canada, ci mai ales din Statele Unite. Însă toate discuțiile se opreau, de fiecare dată, la nivelul de organizare. La întrebarea "Unde cântăm?", răspunsurile erau vagi și îmi dădeam seama că nu puteam risca să mergem până acolo fără să avem condițiile normale de desfășurare a unui spectacol. În ceea ce mă privește, nu era vorba de o problemă financiară - în România câștig mai bine pentru un spectacol decât în genul ăsta de turnee. Dacă e să cânt pentru diasporă, merg cu toată dragostea și doar ca să ofer un spectacol pus la punct, care să mă reprezinte și să-i facă pe oameni să se simtă bine. Până la urmă, e o problemă de conștiință față de profesia mea și față de publicul de acolo, fiindcă eu consider că românii plecați în străinătate merită un concert așa cum sunt și cele pe care le fac în țară: adică într-o sală adevărată, cu o anume desfășurare, cu o anume amplitudine. N-am nimic cu cântările din restaurante, din licee sau din biserici, cu sarmale și cu voie bună, că și ele au rostul lor, dar concertele mele nu se încadrează în acest gen și nu se potrivesc cu aceste locații. Nu ceream neapărat o Sala Palatului, dar ceream o sală normală, cu cel puțin 7-800 de locuri. Ei, până la urmă, Escu TV și-a asumat riscul de a organiza genul ăsta de spectacole și de concerte de anvergură. Discuțiile noastre au durat aproape 9 luni, până când am pus totul la punct, am fost mulțumit și-am pornit la drum. Mai întâi către Montreal, unde inițial am avut programat un singur concert, dar cererea a fost atât de mare, încât l-am mai organizat și pe doilea. Evident că reacția asta a oamenilor m-a bucurat enorm! În plus, am avut o sală superbă, "Jean Grimaldi", din cadrul Théâtre Desjardins, un loc ideal pentru ceea ce am pregătit eu și trupa mea, pentru concertul "Ăsta-s eu". Apoi au urmat câte un concert în Toronto și în Calgary, unde, la fel, am avut niște săli superbe, din punct de vedere arhitectural. Peste tot, publicul a fost mult peste așteptări! A fost un public extraordinar, dornic de un astfel de concert, inteligent, extrem de cald și, spre surprinderea mea, cunoscător al aproape tuturor melodiilor. Pe de altă parte, mergând acolo, mi-am dat seama cât de important a fost pentru această parte a publicului meu arcul peste timp pe care l-am făcut cu concertul ăsta. În sensul că am legat niște generații: pe cei care au plecat în Canada încă dinainte de '89 sau imediat după și pe puștii care erau foarte mici când au părăsit România sau chiar s-au născut în Canada și nu sunt foarte la curent cu ceea ce se întâmplă aici. După cum ți-am zis, concertul s-a intitulat, sugestiv, "Ăsta-s eu" - am cântat toate piesele mele importante, din cursul anilor și am punctat cu niște momente care mă definesc ca artist și ca om. Iar reacțiile au fost fantastice! Să te uiți doar pe Facebook, pe Instagram și pe restul rețelelor de socializare, unde oamenii mi-au scris! Ei au fost fericiți și noi, la rândul nostru, eu și trupa, am fost fericiți, am uitat cu totul de distanțele enorme parcurse, de oboseală, de tot! Plus că am cunoscut o grămadă de oameni și o mulțime de povești de viață: după concerte, la fel ca în țară, am stat mult timp la poze și la autografe, la discuții cu oamenii. Deci, una peste alta, a fost o experiență fericită și extrem de interesantă.
- Și tot "una peste alta", anul ăsta ți-a fost mai ușor sau mai greu decât anii trecuți?
- Anul ăsta a fost extrem de aglomerat profesional, fiindcă s-au adunat o mulțime de lucruri: am făcut un serial de comedie, de televiziune, pentru care am filmat o lună de zile, am avut turneul ăsta din Canada, am avut concertele de Ziua Femeii, am emisiunea "X Factor", am fost la mai multe festivaluri de teatru, am avut și multe deplasări prin țară, cu piesele de teatru în care joc, am avut și filmări de clip, urmează concertele de Crăciun... S-au adunat foarte multe, dar nu mă plâng. Mă rog la Dumnezeu doar să fiu sănătos și să fac toate lucrurile cu aceeași bucurie. Pentru că, în momentul în care nu voi mai simți bucurie, o să mă retrag. Îmi dau seama că fără bucuria asta nu se poate - eu nu pot să "mă duc la serviciu"! Când o să simt că "mă duc la serviciu", va însemna că a venit timpul să pun ghetele în cui.
"Ce-ar fi fost dacă rămâneam doar băiatul lui Ștefan Bănică?"
- Deocamdată funcționezi la turație maximă. Și asta, de ani de zile! Există un secret al acestei efervescențe și al succesului?
- Probabil consecvența și dragostea pentru ceea ce fac. Dar sigur am avut și noroc - norocul face parte din reușită în majoritatea cazurilor. Gândește-te ce-ar fi fost dacă rămâneam doar "băiatu' lu' Ștefan Bănică" și nu apărea un "boom" ca "Liceenii". Cât timp ar fi trebuit să mă lupt cu titulatura de "băiatu' lu' Ștefan Bănică" până să-mi croiesc un drum în actorie, în muzică și în televiziune! În rest, cred că în proporție de 99%, secretul îl reprezintă preocuparea - care te duce apoi spre detalii, pentru că, adesea, detaliile fac diferența. Important cred că e și să înveți din propriile greșeli. Se spune că un om inteligent nu greșește de două ori la fel, pentru c-ar însemna că n-a învățat nimic din greșeala anterioară. Dar totul are un preț, pe care eu îl simt din ce în ce mai acut: timpul dedicat mie, ca om, care, de fapt, nu e doar al meu, ci aparține și familiei mele și oamenilor dragi. Mereu încerc să împac și capra și varza și asta e ceva foarte greu! Uite, de pildă, fiica mea, Violeta, e născută pe 15 decembrie, iar acum împlinește 11 ani, în vreme ce cu show-urile de Crăciun am ajuns la seria cu numărul 17. Ce înseamnă asta? Că nu cred că a existat vreun an în care să fi putut să stau cu ea toată ziua, pe 15 decembrie. Ceea ce, pentru mine, ca părinte, e un preț foarte mare. Și apropo de secretul succesului, mai sunt două lucruri, pe care mi le-a spus taică-miu. Primul se referă la meseria mea, de actor: "Actoria înseamnă fixare și măsură." Târziu am înțeles cât de pline sunt aceste două cuvinte, câtă greutate au și cât adevăr conțin. Iar al doilea e că "succesul e ușor de obținut, dar mai greu de menținut". Și aici tata a avut perfectă dreptate! Aceste două "maxime" le-am preluat și eu și le spun copiilor mei, iar dacă printre cititorii "Formulei As" se află tineri care ar vrea s-o ia și ei pe același drum ca mine, atunci astea sunt cele două lucruri pe care le-aș recomanda de la bun început să le țină minte.
"E important ca la maturitate să nu pierzi copilul din tine"
- Te-ai și maturizat între timp. Se simte la tine un plus de înțelepciune foarte bine venit...
- Maturitatea înseamnă că ajungi să-ți dai seama de esențe și de nuanțe. Înseamnă că, de multe ori, nu te mai agiți din orice motiv, pentru că știi ce e important, de fapt. Pe de altă parte, maturitatea are valoare atât timp cât nu-ți pierzi exuberanța, bucuria, explozia emoțională, care vin din prospețimea copilăriei, a adolescenței. Eu tot timpul le spun spectatorilor mei sau celor care mă complimentează pentru cum arăt: tinerețea nu constă în felul în care arăți, ci constă în felul în care gândești, simți și te raportezi la ceea ce ți se întâmplă. De-asta - vezi! - cântecul "Ani de liceu" - al lui Florin Bogardo, pe care îl cântăm și noi în concerte, într-o variantă reorchestrată de mine - n-o să moară niciodată, pentru că el cuprinde acel spirit tânăr, pe care l-a creat filmul. Și poate tu o să zici: "Mă, Ștefane, da' nu ești prea bătrân să-l mai cânți și-acu', la 51 de ani?! Cum să mai cânți «Ani de liceu»?!" Păi, îl cânt, pentru că energia pe care o degajă acest cântec e ceea ce contează. Eu spun mereu: adolescența e cea mai frumoasă perioadă din viața unui om, e perioada în care te deschizi, când visezi, când ai senzația că absolut toate posibilitățile sunt în mâinile tale. E important deci ca și la maturitate să lași să existe în continuare copilul din tine.
"Ca la 20 de ani, fără griji și fără bani!"
- Psihologii afirmă că, în zilele noastre, fericirea începe după 50 de ani. Confirmi?
- (râde) Vorba cântecului lu' Voltaj: "Ca la 20 de ani, fără griji și fără bani!" La 20 de ani, nu ai griji legate de ziua de mâine: vrei să-ți termini școala, să te îndrăgostești... Asta e frumusețea vârstei, pe care trebuie s-o trăiești atunci: nici mai devreme, nici mai târziu. Din păcate, unele generații vor să facă lucrurile astea mult mai devreme, ceea ce nu e în regulă. Iar maturitatea asta și înseamnă: să-ți dai seama că unele lucruri sunt potrivite la timpul lor. Dacă încerci să le devansezi, strici echilibrul. Dacă le întârzii, parcă nu e așa de rău. Un exemplu, în sensul ăsta, sunt chiar eu, care mă consider un "întârziat". (râde) Dar chestia asta pe mine mă bucură, că, într-un fel, mă ține în priză. Până la urmă, cred că fiecare perioadă, fiecare vârstă are frumusețea ei. La tinerețe, ai și spaime, și visuri mari, îți spui "nu am posibilități, da' dac-aș putea", "las' că văd eu" și uneori te ajută adrenalina sau curajul ăla adesea inconștient. Apoi, la maturitate, începi să-ți dai seama cum stau lucrurile, începi să ai așteptări realiste, dar nici atunci nu e bine să fii atât de "programat": totul e o chestie de echilibru emoțional. În fond, jocul cu viața e ca jocul de-a v-ați ascunselea: niciodată nu știi cine și când vine să-ți zică "Un, doi, trei, te-am scuipat!". Și-am mai observat ceva: lucrurile importante din viață vin, de obicei, pe neașteptate, nu sunt neapărat alea pe care le-ai gândit îndelung și le-ai așteptat. Adică socoteala de-acasă nu se potrivește întotdeauna cu cea din târg.
- Ștefane, să vorbim și despre teatru. Cu toate că muzica îți definește viața, nu renunți la actorie. Cum arată agenda ta?
- Agenda mea cuprinde în momentul de față "Jake și femeile lui", piesa lui Neil Simon, pe care o joc la Teatrul Metropolis, dar cu care am mers și merg în continuare prin toată țara. Anul ăsta cred că am avut 15-20 de reprezentații în mai multe orașe, pe lângă cele din București. E un spectacol care are deja doi ani și probabil că va fi longeviv, pentru că textul e excelent, iar distribuția, la fel. Mi-ar plăcea să aibă și el aceeași "viață" ca "Desculț în parc", pe care l-am jucat 20 de ani! Prin comparație, "Jake" e încă boboc. (râde) Iar la Teatrul de Comedie, continui să joc "Puricele/La Pulce", de Georges Feydeau, unde fac un dublu rol. E un alt spectacol foarte cerut și pe care, tot așa, în limita timpului, îl jucăm și în țară. Ceea ce mie îmi face foarte bine, în sensul că simt nevoia să împart bucuria acestor spectacole cu cât mai mulți oameni. Gândește-te că sala mare de la Teatrul Metropolis are 150 de locuri, iar dacă joc "Jake" de patru ori pe lună, ori douăsprezece luni... fă și tu un calcul! Și cam la fel stau lucrurile și în cazul spectacolului "La Pulce", Teatrul de Comedie având 300 de locuri. De-asta zic că mă simt privilegiat să pot merge cât mai mult în țară cu aceste spectacole și să le împărtășesc cu cât mai mulți oameni. E important pentru mine.
"O să fie multă însuflețire la concertele de Crăciun"
- Luna decembrie a sosit și urmează mult așteptatele tale concerte de Crăciun. Care este programul lor?
- În București, la Sala Palatului, plănuiserăm inițial trei concerte, pe 14, 15 și 16 decembrie, dar datorită cererii, am mai adăugat unul, pe 13 decembrie, iar pe 19 decembrie, ducem concertul de Crăciun și la Cluj, la Sala Polivalentă, pentru al treilea an consecutiv.
- Ce ai pregătit pentru anul acesta?
- Va fi, în primul rând, întâlnirea cu publicul nostru. Plus invitații-surpriză, despre care, evident, nu pot să-ți spun prea multe, c-aș strica surpriza. O să fie multă bucurie, o să cântăm cântece pe care le-am lansat în concertele de Crăciun de-a lungul anilor, o să fie invitați din generații diferite, unii total neașteptați și, peste toate, o să fie acea stare unică, pe care n-o regăsim decât în concertele de Crăciun, acea energie ca într-o mare familie reunită în apropierea Crăciunului! E ceva incredibil! Și hai să-ți mai dau un indiciu: Sala Palatului e a doua mea casă. Ei, anul acesta, Sala Palatului va fi "probabil" transformată într-o casă! Gata! Altele nu-ți mai zic! (râde)
"Miezul tradiției e bucuria de a fi împreună"
- Încet, încet, concertele tale s-au încrustat în marea sărbătoare a Crăciunului, devenind, și ele, tradiție. Un sentiment de "durată" reconfortant. Nu ți se pare tradiția depășită, înapoiată?
- Cred că această grabă permanentă pe care o trăim, acest ritm de viață, mereu contracronometru, ne fac pe mulți dintre noi să uităm niște lucruri esențiale. Tradiția nu înseamnă, de pildă, ca toată lumea să se așeze la masă, ca în 1900, când capul familiei spunea o rugăciune și ceilalți stăteau cu frunțile plecate. Poți să procedezi și acum așa, dar numai dacă simți. Dacă nu simți, nu e obligatoriu. În schimb, ceea ce trebuie păstrat e miezul acestei tradiții: bucuria de a fi împreună, respectul reciproc, bucuria de a împărtăși lucruri. Avem senzația că facem asta prin Instagram sau Facebook, prin rețelele de socializare. E doar o senzație, realist vorbind! Crăciunul e cea mai frumoasă sărbătoare creștină, al cărei rost chiar acesta e: să ne reamintească valoarea familiei și să ne unească pe unii cu ceilalți. Dar e foarte important să realizezi asta tu însuți, altfel te uiți în luna decembrie la reclamele făcute de niște agenții de publicitate, care te învață cât de importante sunt familia și tradițiile, doar că acolo e vorba doar de marketing, pentru vânzarea produselor.
"De la «amant» la «Trabant»"
- Majoritatea oamenilor au ajuns să sărbătorească Crăciunul comercial, fără "taina" care îl face cea mai frumoasă sărbătoare din an. Cum îți explici desprinderea de trăirea spirituală, de "Crăciunul datinilor", zidit în copilăria fiecăruia dintre noi?
- Eu, unul, ca să nu vorbesc despre alții, știu că în niciun an, până acum, nu am lipsit de-acasă în seara de Ajun. Pentru că vreau să fiu cu familia mea. Nu mă duc nicăieri, indiferent cine m-ar chema și de ce. O zi pe an, măcar, să fiu și eu cu ai mei, de dimineață până seara! Asta, într-o meserie în care, crede-mă, pentru Crăciun, solicitările curg pe bandă rulantă, și mai ales la mine! Le refuz însă pe toate, pentru că numai așa pot să păstrez miezul ăla de unitate a familiei, despre care am vorbit. Ce face X și ce face Y nu contează. X și Y trebuie să se uite la ei în casă și să vadă dacă simt bucuria asta, de a sta în sânul familiei. Nu e vorba că judec pe cineva, dar aud adesea dialoguri de genul următor, purtate de tineri: "Ce faci de Crăciun?" "A, păi, mă duc la club!" Pentru mulți, sărbătoarea Crăciunului e doar un motiv de distracție. E trist! Iar asta vine dintr-o lipsă de educație, poate dintr-o lipsă de atenție a părinților față de copiii lor, din necultivarea acestei tradiții, care, dincolo de religiozitate, e un lucru extrem de frumos, de omenesc. Acum, tableta și telefonul sunt indispensabile pentru mulți dintre noi, dar mai ales pentru cei foarte tineri. Pentru unii, ele au devenit chiar un drog: sunt convins că dacă s-ar da o lege prin care aparatele astea ne-ar fi confiscate, mulți ar intra în sevraj. Informațiile care vin din mediul on-line sunt extrem de rapide și de necesare, dar, de multe ori, sunt laconice și superficiale. Tradițiile, în esența lor, se uită din cauza lipsei de informare reală și a lipsei de căutare reală. E ca în jocul ăla din copilăria noastră: telefonul fără fir. Unul spune "amant", următorul îi șoptește la ureche celuilalt "galant" și, până la urmă, de la "amant" ajungem la "Trabant". Înțelegi? Se pierde sensul inițial al cuvântului.
"Viața e scurtă și merită să fie trăită frumos"
- Ștefane, și cum arată Crăciunul tău?
- Sincer, fac tot ce ține de mine ca pe 24 decembrie să fiu acasă. Că - uite! - pe 23, până la ora 1:00 noaptea, o să fiu în direct, la televizor, că așa e programul: e finala "X Factor". Au fost și ani în care, între 23 și 24 decembrie n-am dormit deloc: am venit acasă pe la 6-7 dimineața, direct de la montajul TV al concertului de Crăciun. Și-am trecut la treabă, la împodobit bradu'. Uneori, probabil, nu împodobeam chiar bradu', dar, la oboseala aia, cine știe pe cine împodobeam! (râde). În unii ani, nici nu am apucat să-l împodobesc cu totul - dar, sigur, măcar un glob tot am pus și eu acolo. Și uite-așa mă simt acasă! Ziua asta, de 24 decembrie, e sfântă: am pierdut și avioane și pe 24 tot am ajuns acasă! Sigur, ai putea să spui: "Mă, da' degeaba ești acasă, dacă ești zombi!" Ei, nu-i așa! Când îi văd pe toți ai mei că sunt la masă sau așa, prin casă, când ne adunăm cu toții la un loc, e... ceva mai presus de oboseală și de hăituială și de griji, e ceva care "mă face bine" ca prin farmec. Știi, pe măsură ce anii trec, îmi dau seama că momentele astea sunt din ce în ce mai valoroase.
- Să presupunem că suntem în seara de 24 decembrie, la tine acasă, alături de familia ta, și cititorii "Formulei AS" vin la colindat. Ce le spui?
- Crăciun fericit! Să fie sănătoși, să se bucure de ai lor, să se bucure de viață și să nu uite să fie liberi aici - și arăt cu degetul la tâmplă - și aici - și arăt cu degetul la inimă! Să trăiască așa cum vor și cu cine vor! Viața e scurtă și merită să fie trăită frumos!