Prea rar faţă de cât aş vrea şi faţă de cât ar trebui. Aş vrea să merg mai des acasă, să-i ajut mai mult, să-i scap de greutăţile care le-au gârbovit umerii. Sunt părinţii mei, îmi sunt dragi, pentru mine aproape că au tot vârsta pe care o aveau când eram eu copil, doar din când în când mi se ia vălul de pe faţă, mi se destramă vraja şi văd că timpul a lăsat urme şi asupra lor. Mă doare faptul că au îmbătrânit, că pasul nu le mai e atât de sprinten ca odinioară, şi că nu mai pot să muncească atât cât ar vrea. La 68 de ani, tatălui meu îi tremură mâinile pe coarnele plugului, iar după o zi de coasă se simte istovit.
În tinereţe, când ar fi putut să muncească, a trebuit să plece pe şantier, să facă naveta, iar mama să se descurce singură cu gospodăria, cu doi copii şi cu norma de la C.A.P. Iar acum, când să-şi ducă bătrâneţile în tihnă, trudesc amândoi de parcă "ar mai avea de însurat ori de măritat" (cum zice mama). Dar nu e vorba numai de asta. Cine nu a trăit la sat nu înţelege, dar acolo, în acea comunitate locală, între acei oameni bătrâni, mai există competiţie, mai există ambiţie şi dragoste pentru lucrul bine făcut. Ce aspect anacronic! (veţi gândi, probabil!). Şi totuşi, el există! Să rămâi în urmă cu semănatul porumbului? Să rămâi în urmă cu tăiatul, arăcitul şi legatul viei? Să ai buruieni în vie? Să nu ai măcar un cal, o vacă, câteva oi, un porc şi câteva cloşti cu pui? Să fii de râsul satului? Păi atunci, de ce mai trăieşti pe lume? (cum ar zice tata).
De mi-ar sta în puteri, le-aş dărui măcar un an de linişte, un an în care să nu le mai pese că pensia-i prea mică şi nevoile-s prea mari. Şi cu toate aceste neajunsuri, nu ies în stradă şi nu fac grevă niciodată! Îndură în tăcere, suspină, oftează adânc şi-şi văd de treaba lor. Din ce în ce mai încet, din ce în ce mai greu. Doar păsările cerului le văd chinul şi-i mai înveselesc cu trilurile lor în zilele senine de vară. Şi ei ştiu să se bucure de cântecul ciocârliei, al pupezei ori al cucului, ştiu că au fost lăsate de Dumnezeu pentru bucuria omului. Şi mai ştiu să se bucure de florile câmpului, dar şi de mieii, viţeii ori puişorii care le însufleţesc ograda primăvara, devreme.
Poate ne văd în ei pe noi, copiii plecaţi în lume, care de multe ori, prinşi în vâltoarea vieţii, uităm să le dăm veşti, măcar atât, doar atât! Se mulţumesc cu atât de puţin! Ei ştiu că şi noi avem problemele şi necazurile noastre şi nu cer mai mult de la noi.
Sunt pregătiţi pentru "marea trecere". Încearcă să ne convingă şi pe noi de firescul ei: "Să nu ne plângeţi, că noi suntem bătrâni, trebuie să murim". Iar ei o acceptă cu seninătate, vrând parcă să confirme autenticitatea mitului mioritic: "Şi de-o fi să mor,/ Tu să le spui lor/ Ca să mă îngroape/ Aice pe-aproape/ În stâna de oi,/ Să fiu tot cu voi...".
Şi, gândindu-se tot la noi, înstrăinaţii, copiii lor plecaţi departe, pentru a ne scuti de griji şi cheltuieli, au avut tăria de a-şi comanda chiar "tronurile" (sicriele) - după ce şi-au pregătit hainele şi vasele ce se vor da de pomană la moartea lor. Le ţin pe prispă, nu-i sperie, le privesc, ştiind că va veni o zi în care vor pleca din această lume, fără nici o altă bogăţie.
La început, tata n-a vrut să accepte ideea de a-şi vedea "tronul", dar încet-încet mama l-a convins: "Nu vezi, omule, că vremurile sunt din ce în ce mai grele, de unde să aibă copiii bani, au şi ei cheltuielile lor?!".
Doamne, veghează asupra lor şi fă-le bătrâneţile senine, liniştite şi lipsite de griji! Ajută-i să-şi poarte lutul din trupurile bătrâne mai uşor decât fulgii iernii pe care îi aşteptăm.
ILEANA CÂRSTEA
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
