Prea rar față de cât aș vrea și față de cât ar trebui. Aș vrea să merg mai des acasă, să-i ajut mai mult, să-i scap de greutățile care le-au gârbovit umerii. Sunt părinții mei, îmi sunt dragi, pentru mine aproape că au tot vârsta pe care o aveau când eram eu copil, doar din când în când mi se ia vălul de pe față, mi se destramă vraja și văd că timpul a lăsat urme și asupra lor. Mă doare faptul că au îmbătrânit, că pasul nu le mai e atât de sprinten ca odinioară, și că nu mai pot să muncească atât cât ar vrea. La 68 de ani, tatălui meu îi tremură mâinile pe coarnele plugului, iar după o zi de coasă se simte istovit.
În tinerețe, când ar fi putut să muncească, a trebuit să plece pe șantier, să facă naveta, iar mama să se descurce singură cu gospodăria, cu doi copii și cu norma de la C.A.P. Iar acum, când să-și ducă bătrânețile în tihnă, trudesc amândoi de parcă "ar mai avea de însurat ori de măritat" (cum zice mama). Dar nu e vorba numai de asta. Cine nu a trăit la sat nu înțelege, dar acolo, în acea comunitate locală, între acei oameni bătrâni, mai există competiție, mai există ambiție și dragoste pentru lucrul bine făcut. Ce aspect anacronic! (veți gândi, probabil!). Și totuși, el există! Să rămâi în urmă cu semănatul porumbului? Să rămâi în urmă cu tăiatul, arăcitul și legatul viei? Să ai buruieni în vie? Să nu ai măcar un cal, o vacă, câteva oi, un porc și câteva cloști cu pui? Să fii de râsul satului? Păi atunci, de ce mai trăiești pe lume? (cum ar zice tata).
De mi-ar sta în puteri, le-aș dărui măcar un an de liniște, un an în care să nu le mai pese că pensia-i prea mică și nevoile-s prea mari. Și cu toate aceste neajunsuri, nu ies în stradă și nu fac grevă niciodată! Îndură în tăcere, suspină, oftează adânc și-și văd de treaba lor. Din ce în ce mai încet, din ce în ce mai greu. Doar păsările cerului le văd chinul și-i mai înveselesc cu trilurile lor în zilele senine de vară. Și ei știu să se bucure de cântecul ciocârliei, al pupezei ori al cucului, știu că au fost lăsate de Dumnezeu pentru bucuria omului. Și mai știu să se bucure de florile câmpului, dar și de mieii, vițeii ori puișorii care le însuflețesc ograda primăvara, devreme.
Poate ne văd în ei pe noi, copiii plecați în lume, care de multe ori, prinși în vâltoarea vieții, uităm să le dăm vești, măcar atât, doar atât! Se mulțumesc cu atât de puțin! Ei știu că și noi avem problemele și necazurile noastre și nu cer mai mult de la noi.
Sunt pregătiți pentru "marea trecere". Încearcă să ne convingă și pe noi de firescul ei: "Să nu ne plângeți, că noi suntem bătrâni, trebuie să murim". Iar ei o acceptă cu seninătate, vrând parcă să confirme autenticitatea mitului mioritic: "Și de-o fi să mor,/ Tu să le spui lor/ Ca să mă îngroape/ Aice pe-aproape/ În stâna de oi,/ Să fiu tot cu voi...".
Și, gândindu-se tot la noi, înstrăinații, copiii lor plecați departe, pentru a ne scuti de griji și cheltuieli, au avut tăria de a-și comanda chiar "tronurile" (sicriele) - după ce și-au pregătit hainele și vasele ce se vor da de pomană la moartea lor. Le țin pe prispă, nu-i sperie, le privesc, știind că va veni o zi în care vor pleca din această lume, fără nici o altă bogăție.
La început, tata n-a vrut să accepte ideea de a-și vedea "tronul", dar încet-încet mama l-a convins: "Nu vezi, omule, că vremurile sunt din ce în ce mai grele, de unde să aibă copiii bani, au și ei cheltuielile lor?!".
Între noi există o comunicare ce nu dă greș niciodată. Ei simt de la distanță când sunt veselă, când sunt tristă, ori când hotărăsc să merg acasă. Și acum, când scriu, eu îi simt, îi văd pe câmp, în așteptarea zăpezii, cu grija mutată în anul viitor: s-o face grâul? Cum o să fie porumbul?
Doamne, veghează asupra lor și fă-le bătrânețile senine, liniștite și lipsite de griji! Ajută-i să-și poarte lutul din trupurile bătrâne mai ușor decât fulgii iernii pe care îi așteptăm.
ILEANA CÂRSTEA