Nico de Transilvania - "Am ştiut că prin plecarea mea în Anglia, o să mă apropii şi mai mult de România"

- Pe numele ei adevărat, Nicoleta Cărpineanu, DJ-ul "Nico de Transilvania", sălăjeancă de lângă Zalău, s-a întors în România şi pune muzica în slujba salvării patrimoniului tradiţional şi a pădurilor -

Bunica şi lumea veche

- Locuieşti de mulţi ani în Anglia, unde eşti un DJ de succes, şi ai călătorit în toată lumea, din Dubai până la New York. Ce te-a făcut să te întorci în România?

- Adevărul este că sufleteşte eu nu am părăsit niciodată România, deşi sunt plecată de 20 de ani. Am păstrat o legătură puternică cu ţara mea. Mun­ca mea ca dj asta a şi fost - să arăt lumii muzica şi tradiţiile ţării din care am plecat. Întotdeauna am simţit că mă voi întoarce într-o zi şi poate să sune ciudat, dar am ştiut că prin ple­carea mea în Anglia o să mă apropii şi mai mult de România. Acum pot să arăt lumii de unde vin şi tradiţiile în care am fost crescută, cât şi natura care a fost în jurul meu. E ceva legat şi de strămoşii mei, de familia mea. În toţi aceşti ani de străinătate şi de călătorii, inima mea a fost tot în satul Ortelec, lângă Zalău, unde a trăit bunica mea. Avea o casă aproape de pă­dure, pădurea era locul meu de joacă şi de-asta ştiu ciupercile, plantele... Asta a fost foarte important în copilăria şi viaţa mea. Toate vacanţele mi le-am petrecut acolo. Bunica mea a fost un om foarte special. Ea îşi cosea ia la lu­mina lămpii cu petrol, avea cuptor şi toate se făceau acolo, sub ochii mei de copil, de la pâine la dulceţuri. Îşi "făcea tindă", cum se spune la noi, şi îmi arăta cum înfloresc de la o zi la alta plantele din grădină. Ea pentru mine a fost un model de femeie puternică... Toată lumea a iu­bit-o pe bunica. Ea şi cânta, şi de la ea am în­văţat foarte multe cântece vechi. Ştia şi po­veşti... Prin bunica am înţeles foarte multe lu­cruri despre lumea veche, despre lumea ei şi a străbunilor ei şi, cumva, asta m-a făcut să înţeleg că şi eu ar trebui să le dau mai departe, că este o responsabilitate să ai o astfel de moş­tenire şi că trebuie să ai grijă să nu se piardă. Pe-atunci nu mi-am dat seama de lucrurile astea, eram doar un copil. Însă am început să înţeleg când am crescut, când am văzut că nu toţi oamenii au astfel de amintiri ca mine şi că sunt norocoasă că am avut o astfel de copilărie. A fost ceva bine aşezat în sufletul meu şi nu aveam cum să trec peste aşa ceva. Toate astea m-au făcut să mă întorc în Ro­mânia.

Un pod între România şi Anglia

- Ai vreun proiect?

- Da, m-am întors cu un proiect prin care aş vrea să leg cele două lumi în care am trăit, cea din România şi cea din Anglia, dar să leg şi lu­mea veche de cea nouă. Iniţial, am avut o viziune mult mai mică: am vrut doar să înregistrez un album de muzică cu in­fluenţe româneşti. Nu ştiam dacă este posibil, dar o mare încurajare a fost o finanţare dată de AFCN (n. red. Ad­mi­nistraţia Fondului Na­ţio­nal Cultural). Aşa mi-am strâns o echipă numai de super-profesionişti din Anglia şi din România şi m-am apucat de treabă. Mi-am dat seama că pe lângă înre­gis­trările audio, pu­tem să facem şi o înre­gis­trare video, şi să avem la sfâr­şit, de ce nu, un film do­cu­men­tar despre câţiva rap­sozi bătrâni, care încă mai ştiu cântece foar­te vechi. Acum pro­iectul es­te în­che­iat. Albumul a fost lansat cu succes, zic eu, în Bucu­reşti, Cluj şi Lon­dra, una dintre piese fiind pri­mită cu entu­ziasm la ra­dio, în Anglia. În plus, a­vem şi un scurtmetraj do­cu­mentar şi multe, multe înregistrări. De­­ja mă gân­desc la un lungmetraj do­cu­­men­tar despre aceşti ultimi rapsozi şi la o bi­blio­tecă virtuală de su­nete româ­neşti, unde să arhivez to­ate înre­gis­trările şi de unde oricine să poată lua ceea ce doreşte.

- Muzica pe care o compui şi o promovezi este electronică, mai degrabă de club. Cum se împacă asta cu muzica veche, tradiţională, a ultimilor rapsozi din Carpaţi?

- Se împacă foarte bine şi tocmai asta a şi fost ideea: să aduc cât mai aproape de tineri mu­zi­ca veche, care este câ­teo­dată departe de ei sau pe nedrept uitată. Al­­bumul meu, care se cheamă Be One, am vrut să fie ceva ac­ce­si­bil ori­cui din lumea în­treagă, nu am vrut să fie ceva doar pentru ro­mâni sau doar pentru en­­glezi. Este o muzică de club, de dans, care se poate asculta şi la radio. Am vrut să fie aşa şi din dorinţa de a ajunge cu elementele tradi­ţionale la tineri. Pentru că eu consider că e foar­te im­por­tant să îi atragem pe tineri, indiferent cum, să le trezim curiozitatea sau atenţia în legătură cu tradi­ţiile şi moştenirea culturală pe care străbunicii şi bunicii ne-au lăsat-o. Dacă pentru această con­ti­nuitate culturală e nevoie să merg într-un club şi să mixez, o fac cu mare drag. Ăsta a fost unul din­tre scopurile mele, de a păstra vie legătura între ge­neraţia mai în vârstă şi cea tânără. Această le­gătură este foarte importantă. Babu Ion mi-a zis ceva, acolo, la căsuţa lui din Munţii Orăştiei - "Draga mea, cu toţii venim de undeva, nimeni nu a ajuns aici pe picioarele lui". Şi oricât de banal ar părea, cred că asta e foarte important, să înţe­legem că ceea ce suntem astăzi o datorăm îna­intaşilor noştri şi ceea ce vor fi în viitor oa­me­nii este ceea ce facem şi lăsăm noi astăzi. Toată teh­no­logia şi libertatea pe care le avem azi, posibi­li­tatea de a călători oriunde în lume, nu au venit din senin: tinerii uită că cineva s-a străduit din greu ca noi să fim unde suntem astăzi. Ca noi să trăim viaţa asta, au fost oa­meni care au construit îna­intea noastră. Şi tinerilor care ascultă muzică elec­tro­nică şi tehno şi house am vrut să le spun prin acest album că, de fapt, muzica tot de la oameni ca Babu şi Bu­na a pornit: de la un fluier, de la o vioară, de la o drâmbă...

Buna Ana, Babu Nicolae şi Babu Ion

- Ce oameni şi ce locuri speciale ai în­tâlnit? Ce te-a impresionat cel mai mult pe parcursul proiectului tău?

- Am înregistrat în Cluj, în Bucureşti şi în Hune­doara, şi am întâlnit oameni speciali, ca Leo­nard Iordache şi ţambalul său magic, sau pe cei de la Mahala Rai Banda. Dar de departe, cele mai speciale momente au fost în satele risipite prin Munţii Orăştiei. Au fost personaje fantastice, ca Buna Ana din Orăştioara, Babu Nicolae din Târsa sau Babu Ion din Gră­dişte, de care nu ai cum să nu te îndră­gos­teşti. Şi cred că toţi cei din echipă, indiferent de naţio­na­li­tate, s-au regăsit cumva în aceşti oameni atât de simpli şi atât de curaţi. Cu toţii vrem să păstrăm co­nexiunea cu bu­ni­cii noştri, cu na­tura. Buna Ana mi s-a părut atât de fragilă şi totuşi, atât de des­chisă, a vorbit atât de fru­mos, fără să încerce să fie altci­ne­va... m-a emoţionat până la la­crimi, pentru că mi-a amintit foar­te mult de bunica mea. Iar Babu Ion a devenit inspiraţia mea. Lo­cuieşte într-o căsuţă mi­că, în munţi, la marginea pă­du­rii. A fost atât de deschis şi pri­mitor şi cu mult zâmbet şi cu mul­te poveşti... mi-a zis să mergem să îmi cânte în pădure, unde se aude altfel fluierul... Comoara noastră cred că acolo este, la bătrânii noştri, pentru că au foarte multe lucruri să ne înveţe. E ceva des­tul de rar să vezi aşa ceva astăzi. Şi acolo, alături de ultimii rapsozi din munţii dacilor am mai înţe­les ceva: legătura puternică pe care aceşti oa­meni o au cu natura. Ei au un respect aproape re­ligios faţă de pădure şi, în general, faţă de na­tură, şi asta este un lucru foarte im­por­tant, pe care ar trebui să îl în­văţăm de la ei. De aceea, mi-am pro­pus ca acest proiect să se con­ti­nue cu un gest faţă de casa aces­tor oa­meni, faţă de pădurile în ca­re trăiesc ei. De altfel, prima oară când m-am în­tors în România, am venit cu pro­iec­tul Fo­rests Without Fron­tiers (Pă­duri fără frontiere), prin care do­ream să pun umărul la sal­va­rea pă­du­rilor virgine. Avem o co­moară ne­preţuită în aceste păduri încă nea­tinse, e ceva unic în Europa şi chiar în lume. Când spun în An­glia că în România avem păduri ne­a­tinse de sute de ani, oamenii sunt ui­miţi. Acum, după ce am întâlnit aceşti bătrâni speciali în Munţii Orăştiei, am în­ţeles că a salva natura nu înseamnă doar salvarea pădurilor, ci şi a oamenilor care au trăit lângă ele, respectarea tradiţiilor şi obiceiurilor lor milenare.

Întrebarea rădăcinilor

- Cum ţi s-au părut casele bătrânilor pe care i-ai vizitat?

- În primul rând, au fost atât de primitori! Noi am năvălit peste ei cu toată echipa şi tot echi­pamentul, gălăgioşi şi grăbiţi, iar ei nu doar că nu s-au supărat, dar şi-au lăsat treburile şi au ve­nit să stea cu noi. Toţi ne-au pus pe masă o pa­lincă cu­ra­tă, făcută de ei, o afinată cu afine culese de ei din munte, sau o plăcintă şi o prăjitură! Ca­sele lor par că sunt dintr-un alt timp, au o tihnă, o pace, pe care doar acolo am în­tâl­nit-o. Babu Ion în­că are cup­tor în casă, aşa cum era oda­tă! Toate casele mi s-au părut simple şi curate şi foarte pri­mi­toare. Ca să nu mai zic de faptul că am filmat foarte mult în curţile oame­ni­lor, pe pa­jişti şi printre căpiţe de fân, de parcă munţii erau su­fra­geria lor nesfârşită. Asta m-a făcut să îi simt ca pe nişte oameni foarte liberi şi foarte independenţi, casele lor şi munţii din jur fiind ca într-o prelungire firească a vieţii lor. O comuniune. Şi trebuie să spun că m-a surprins talentul lor enorm de a cân­ta - la fluier sau cu vocea - şi viaţa mo­destă pe care o duceau, trăind sme­rit, în două camere tradi­ţio­nale. Sunt oameni care îşi fac fânul, au grijă de livezile lor nesfârşite sau de animale şi, totuşi, sunt niş­te artişti desăvârşiţi. Muncesc pământul cu mul­tă trudă, aşa îşi asigură pros­peritatea, şi când vezi pivniţele lor şi ham­barele pline şi îi auzi că ei nu vor să plece de aco­lo, din vârful mun­ţilor, oricât de cosmopolit ai fi, tu ca om, nu ai cum să nu îţi pui întrebarea rădă­cinilor, a iden­tităţii şi să îţi reevaluezi nişte repere.

- Cum vei continua?

- Albumul meu se poate descărca gratis de pe internet, însă cei ce doresc pot face o donaţie. O parte din aceste donaţii le voi folosi pentru a planta o pădure de stejari chiar acolo, în zonă. Am primit deja donaţii şi sper ca până în primăvară să putem planta în Munţii Orăştiei primii 3000 de arbori, şi până la sfârşitul anului viitor, încă pe atât. Deci am vrea să plantăm aproape două hectare de pădure, care să nu fie în circuitul eco­nomic, să fie sub protecţie stric­tă şi să devină în timp o re­zervaţie na­tu­rală. Sper ca prin asta să fac o punte între ge­neraţii şi să le spu­nem bătrâ­nilor că le mul­ţu­mim pentru ceea ce ne-au dat, că ne pasă de casa lor, care de fapt es­te şi casa noastră.