Nico de Transilvania - "Am știut că prin plecarea mea în Anglia, o să mă apropii și mai mult de România"

Catalin Manole
- Pe numele ei adevărat, Nicoleta Cărpineanu, DJ-ul "Nico de Transilvania", sălăjeancă de lângă Zalău, s-a întors în România și pune muzica în slujba salvării patrimoniului tradițional și a pădurilor -

Bunica și lumea veche

- Locuiești de mulți ani în Anglia, unde ești un DJ de succes, și ai călătorit în toată lumea, din Dubai până la New York. Ce te-a făcut să te întorci în România?

- Adevărul este că sufletește eu nu am părăsit niciodată România, deși sunt plecată de 20 de ani. Am păstrat o legătură puternică cu țara mea. Mun­ca mea ca dj asta a și fost - să arăt lumii muzica și tradițiile țării din care am plecat. Întotdeauna am simțit că mă voi întoarce într-o zi și poate să sune ciudat, dar am știut că prin ple­carea mea în Anglia o să mă apropii și mai mult de România. Acum pot să arăt lumii de unde vin și tradițiile în care am fost crescută, cât și natura care a fost în jurul meu. E ceva legat și de strămoșii mei, de familia mea. În toți acești ani de străinătate și de călătorii, inima mea a fost tot în satul Ortelec, lângă Zalău, unde a trăit bunica mea. Avea o casă aproape de pă­dure, pădurea era locul meu de joacă și de-asta știu ciupercile, plantele... Asta a fost foarte important în copilăria și viața mea. Toate vacanțele mi le-am petrecut acolo. Bunica mea a fost un om foarte special. Ea își cosea ia la lu­mina lămpii cu petrol, avea cuptor și toate se făceau acolo, sub ochii mei de copil, de la pâine la dulcețuri. Își "făcea tindă", cum se spune la noi, și îmi arăta cum înfloresc de la o zi la alta plantele din grădină. Ea pentru mine a fost un model de femeie puternică... Toată lumea a iu­bit-o pe bunica. Ea și cânta, și de la ea am în­vățat foarte multe cântece vechi. Știa și po­vești... Prin bunica am înțeles foarte multe lu­cruri despre lumea veche, despre lumea ei și a străbunilor ei și, cumva, asta m-a făcut să înțeleg că și eu ar trebui să le dau mai departe, că este o responsabilitate să ai o astfel de moș­tenire și că trebuie să ai grijă să nu se piardă. Pe-atunci nu mi-am dat seama de lucrurile astea, eram doar un copil. Însă am început să înțeleg când am crescut, când am văzut că nu toți oamenii au astfel de amintiri ca mine și că sunt norocoasă că am avut o astfel de copilărie. A fost ceva bine așezat în sufletul meu și nu aveam cum să trec peste așa ceva. Toate astea m-au făcut să mă întorc în Ro­mânia.

Un pod între România și Anglia

- Ai vreun proiect?

- Da, m-am întors cu un proiect prin care aș vrea să leg cele două lumi în care am trăit, cea din România și cea din Anglia, dar să leg și lu­mea veche de cea nouă. Inițial, am avut o viziune mult mai mică: am vrut doar să înregistrez un album de muzică cu in­fluențe românești. Nu știam dacă este posibil, dar o mare încurajare a fost o finanțare dată de AFCN (n. red. Ad­mi­nistrația Fondului Na­țio­nal Cultural). Așa mi-am strâns o echipă numai de super-profesioniști din Anglia și din România și m-am apucat de treabă. Mi-am dat seama că pe lângă înre­gis­trările audio, pu­tem să facem și o înre­gis­trare video, și să avem la sfâr­șit, de ce nu, un film do­cu­men­tar despre câțiva rap­sozi bătrâni, care încă mai știu cântece foar­te vechi. Acum pro­iectul es­te în­che­iat. Albumul a fost lansat cu succes, zic eu, în Bucu­rești, Cluj și Lon­dra, una dintre piese fiind pri­mită cu entu­ziasm la ra­dio, în Anglia. În plus, a­vem și un scurtmetraj do­cu­mentar și multe, multe înregistrări. De­­ja mă gân­desc la un lungmetraj do­cu­­men­tar despre acești ultimi rapsozi și la o bi­blio­tecă virtuală de su­nete româ­nești, unde să arhivez to­ate înre­gis­trările și de unde oricine să poată lua ceea ce dorește.

- Muzica pe care o compui și o promovezi este electronică, mai degrabă de club. Cum se împacă asta cu muzica veche, tradițională, a ultimilor rapsozi din Carpați?

- Se împacă foarte bine și tocmai asta a și fost ideea: să aduc cât mai aproape de tineri mu­zi­ca veche, care este câ­teo­dată departe de ei sau pe nedrept uitată. Al­­bumul meu, care se cheamă Be One, am vrut să fie ceva ac­ce­si­bil ori­cui din lumea în­treagă, nu am vrut să fie ceva doar pentru ro­mâni sau doar pentru en­­glezi. Este o muzică de club, de dans, care se poate asculta și la radio. Am vrut să fie așa și din dorința de a ajunge cu elementele tradi­ționale la tineri. Pentru că eu consider că e foar­te im­por­tant să îi atragem pe tineri, indiferent cum, să le trezim curiozitatea sau atenția în legătură cu tradi­țiile și moștenirea culturală pe care străbunicii și bunicii ne-au lăsat-o. Dacă pentru această con­ti­nuitate culturală e nevoie să merg într-un club și să mixez, o fac cu mare drag. Ăsta a fost unul din­tre scopurile mele, de a păstra vie legătura între ge­nerația mai în vârstă și cea tânără. Această le­gătură este foarte importantă. Babu Ion mi-a zis ceva, acolo, la căsuța lui din Munții Orăștiei - "Draga mea, cu toții venim de undeva, nimeni nu a ajuns aici pe picioarele lui". Și oricât de banal ar părea, cred că asta e foarte important, să înțe­legem că ceea ce suntem astăzi o datorăm îna­intașilor noștri și ceea ce vor fi în viitor oa­me­nii este ceea ce facem și lăsăm noi astăzi. Toată teh­no­logia și libertatea pe care le avem azi, posibi­li­tatea de a călători oriunde în lume, nu au venit din senin: tinerii uită că cineva s-a străduit din greu ca noi să fim unde suntem astăzi. Ca noi să trăim viața asta, au fost oa­meni care au construit îna­intea noastră. Și tinerilor care ascultă muzică elec­tro­nică și tehno și house am vrut să le spun prin acest album că, de fapt, muzica tot de la oameni ca Babu și Bu­na a pornit: de la un fluier, de la o vioară, de la o drâmbă...

Buna Ana, Babu Nicolae și Babu Ion

- Ce oameni și ce locuri speciale ai în­tâlnit? Ce te-a impresionat cel mai mult pe parcursul proiectului tău?

- Am înregistrat în Cluj, în București și în Hune­doara, și am întâlnit oameni speciali, ca Leo­nard Iordache și țambalul său magic, sau pe cei de la Mahala Rai Banda. Dar de departe, cele mai speciale momente au fost în satele risipite prin Munții Orăștiei. Au fost personaje fantastice, ca Buna Ana din Orăștioara, Babu Nicolae din Târsa sau Babu Ion din Gră­diște, de care nu ai cum să nu te îndră­gos­tești. Și cred că toți cei din echipă, indiferent de națio­na­li­tate, s-au regăsit cumva în acești oameni atât de simpli și atât de curați. Cu toții vrem să păstrăm co­nexiunea cu bu­ni­cii noștri, cu na­tura. Buna Ana mi s-a părut atât de fragilă și totuși, atât de des­chisă, a vorbit atât de fru­mos, fără să încerce să fie altci­ne­va... m-a emoționat până la la­crimi, pentru că mi-a amintit foar­te mult de bunica mea. Iar Babu Ion a devenit inspirația mea. Lo­cuiește într-o căsuță mi­că, în munți, la marginea pă­du­rii. A fost atât de deschis și pri­mitor și cu mult zâmbet și cu mul­te povești... mi-a zis să mergem să îmi cânte în pădure, unde se aude altfel fluierul... Comoara noastră cred că acolo este, la bătrânii noștri, pentru că au foarte multe lucruri să ne învețe. E ceva des­tul de rar să vezi așa ceva astăzi. Și acolo, alături de ultimii rapsozi din munții dacilor am mai înțe­les ceva: legătura puternică pe care acești oa­meni o au cu natura. Ei au un respect aproape re­ligios față de pădure și, în general, față de na­tură, și asta este un lucru foarte im­por­tant, pe care ar trebui să îl în­vățăm de la ei. De aceea, mi-am pro­pus ca acest proiect să se con­ti­nue cu un gest față de casa aces­tor oa­meni, față de pădurile în ca­re trăiesc ei. De altfel, prima oară când m-am în­tors în România, am venit cu pro­iec­tul Fo­rests Without Fron­tiers (Pă­duri fără frontiere), prin care do­ream să pun umărul la sal­va­rea pă­du­rilor virgine. Avem o co­moară ne­prețuită în aceste păduri încă nea­tinse, e ceva unic în Europa și chiar în lume. Când spun în An­glia că în România avem păduri ne­a­tinse de sute de ani, oamenii sunt ui­miți. Acum, după ce am întâlnit acești bătrâni speciali în Munții Orăștiei, am în­țeles că a salva natura nu înseamnă doar salvarea pădurilor, ci și a oamenilor care au trăit lângă ele, respectarea tradițiilor și obiceiurilor lor milenare.

Întrebarea rădăcinilor

- Cum ți s-au părut casele bătrânilor pe care i-ai vizitat?

- În primul rând, au fost atât de primitori! Noi am năvălit peste ei cu toată echipa și tot echi­pamentul, gălăgioși și grăbiți, iar ei nu doar că nu s-au supărat, dar și-au lăsat treburile și au ve­nit să stea cu noi. Toți ne-au pus pe masă o pa­lincă cu­ra­tă, făcută de ei, o afinată cu afine culese de ei din munte, sau o plăcintă și o prăjitură! Ca­sele lor par că sunt dintr-un alt timp, au o tihnă, o pace, pe care doar acolo am în­tâl­nit-o. Babu Ion în­că are cup­tor în casă, așa cum era oda­tă! Toate casele mi s-au părut simple și curate și foarte pri­mi­toare. Ca să nu mai zic de faptul că am filmat foarte mult în curțile oame­ni­lor, pe pa­jiști și printre căpițe de fân, de parcă munții erau su­fra­geria lor nesfârșită. Asta m-a făcut să îi simt ca pe niște oameni foarte liberi și foarte independenți, casele lor și munții din jur fiind ca într-o prelungire firească a vieții lor. O comuniune. Și trebuie să spun că m-a surprins talentul lor enorm de a cân­ta - la fluier sau cu vocea - și viața mo­destă pe care o duceau, trăind sme­rit, în două camere tradi­țio­nale. Sunt oameni care își fac fânul, au grijă de livezile lor nesfârșite sau de animale și, totuși, sunt niș­te artiști desăvârșiți. Muncesc pământul cu mul­tă trudă, așa își asigură pros­peritatea, și când vezi pivnițele lor și ham­barele pline și îi auzi că ei nu vor să plece de aco­lo, din vârful mun­ților, oricât de cosmopolit ai fi, tu ca om, nu ai cum să nu îți pui întrebarea rădă­cinilor, a iden­tității și să îți reevaluezi niște repere.

- Cum vei continua?

- Albumul meu se poate descărca gratis de pe internet, însă cei ce doresc pot face o donație. O parte din aceste donații le voi folosi pentru a planta o pădure de stejari chiar acolo, în zonă. Am primit deja donații și sper ca până în primăvară să putem planta în Munții Orăștiei primii 3000 de arbori, și până la sfârșitul anului viitor, încă pe atât. Deci am vrea să plantăm aproape două hectare de pădure, care să nu fie în circuitul eco­nomic, să fie sub protecție stric­tă și să devină în timp o re­zervație na­tu­rală. Sper ca prin asta să fac o punte între ge­nerații și să le spu­nem bătrâ­nilor că le mul­țu­mim pentru ceea ce ne-au dat, că ne pasă de casa lor, care de fapt es­te și casa noastră.