CORNEL CONSTANTINIU - Autograf cu mâini tremurânde dar cu sufletul neclintit

Păcate vechi de când lumea: nere­cu­nos­că­tori, ne lepădăm de cei pe care i-am adorat, grăbiţi să punem alţi idoli în loc.

După ce le dăruim gloria le punem pe frunte ca o coroniţă ofi­lită, uitarea. Zilele trecute, o lansare de disc, la Ma­ga­­zi­nul "Muzica" din Bucureşti, m-a făcut să mă gân­­desc cu tristeţe la acest nedrept adevăr. Eroul se­rii a fost Cornel Constantiniu, una din vocile tutelare ale anilor '70-'80, un James Dean al generaţiei de artişti, de atunci, blond, cu ochii albaştri, cu un ră­pi­tor zâmbet misterios, cu pan­taloni evazaţi şi că­ma­şă cu gu­ler cu colţuri lungi... Un ade­vă­rat idol, adu­lat de public, iu­bit de popoare întregi de ad­mi­ra­toare şi care acum, la 73 de ani, este atins de o sufe­rinţă te­ribilă: boala Par­kin­son. Cornel Cons­tan­­ti­niu nu mai cântă, nu mai vor­beş­te inteligibil, se miş­că în cârje. O re­plică dure­roasă a omu­lui frumos care a fost. Doar că s-a petrecut o mi­nune: cei prezenţi la lan­sa­rea du­blu­lui său album l-au văzut aşa cum l-au cunos­cut, adică încân­tător şi în forţă, şi de a­ceea, în­tâlnirea lor - in­ter­preţi, compo­zitori, textieri, di­rijori, ziarişti şi realizatori de emi­siuni, a fost extrem de emo­­ţio­nantă. Şi chiar înduio­şătoare, având în vedere că participanţii erau mari vedete ale muzicii uşoare ro­mâneşti din deceniile trecute, marcaţi, şi ei, deo­potrivă, de trecerea tim­pului, cu trupurile împuţinate şi obrazul brăzdat, dar cu o lucire în ochi care spune multe poveşti minu­nate despre viaţa petrecută sub luminile orbitoare ale reflectoarelor. Dincolo de hazul savuroaselor amin­tiri depănate împreună şi de încurajările lor pentru acela pe care îl omagiau, Cornel Cons­tan­tiniu, s-a simţit însă, în permanenţă, iubirea pentru muzică, pentru scenă, dar şi pentru publicul lor. Un public cât o ţară întreagă, în urmă cu câteva decenii, la care putem adăuga, fără să gre­şim, şi valurile de români plecaţi în pribegie, pentru care muzica aceasta a fost un reazem sufletesc deo­sebit de pu­ter­nic.
Neputând să vorbească decât monosilabic, în­cuviinţând doar cu o mişcare a capului, surâzând sau lăsând să alunece o lacrimă pe obraz, Cornel Cons­tantiniu a ascultat evocările prietenilor şi colegilor săi de scenă, iar la final a primit, din partea Casei de Discuri "Eurostar", "Discul de Aur" pentru ac­tivi­tatea sa discografică. Apoi, cu mâini tremu­rânde şi vizibil emoţionat, a semnat autografe pe cele două CD-uri "Best of" ale sale, şi ni le-a oferit ca pe nişte ultime daruri de preţ.
Deşi tabloidele încep şi sfâr­şesc orice articol despre Cornel Cons­tan­tiniu cu remarcile re­feritoare la boala sa necruţătoare, ştim că aceasta e o imagine ne­dreaptă, care hrăneşte numai un pu­blic avid de ştiri despre nefericirea altora, şi mai ştim că el îşi doreşte să fie în sufletele noastre aşa cum s-a făcut cunoscut, drept un mare interpret al muzicii uşoa­re româneşti, care ne-a încântat cu şla­găre precum "N-aţi văzut o fată?", "Nu-i prea târziu", "Noapte de catifea", "Eu sunt un truba­dur" şi multe, multe altele. Piese pe care acum, re­as­cul­tându-le, realizezi că nu şi-au pier­dut valoarea şi frumuseţea, că ar putea oricând ri­valiza cu creaţiile de gen din Italia, Franţa, Germa­nia sau Statele Unite (dacă ne gândim doar la câteva dintre ţările care îşi onorează cântăreţii şi îi readuc permanent în atenţia publicului, prin emi­siuni de televiziune şi concerte gen "tribut", foarte gus­tate de public, indi­fe­rent de vârs­tă).
Creionăm aici, pentru cititorii noş­tri, un portret al lui Cornel Cons­tan­ti­niu dintr-o sa­mă de cuvinte spu­se la lansarea acestor ul­time două CD-uri ale sale, de cei pre­zenţi la eve­niment.


Octavian Ursulescu, jurnalist
"A fost un sex-simbol, toată viaţa lui"

"Aceste două discuri lansate astăzi sunt amintirea cea mai de preţ a unei epoci de aur în mu­zica uşoară românească, o epo­că despre care, îndrăznesc să spun, nu se va mai întoarce ni­cio­dată. Timpuri de aur, cu eroi frumoşi, cu festivaluri, cu şlagăre, cu emisiuni de televiziune dedicate genului, aşa cum, din păcate, nu se mai fac astăzi! Actori importanţi - Papil Pan­duru, Petre Moraru, Julieta Szonyi, Ion Di­chiseanu - au venit la lansarea albumelor pentru că, să nu uităm, Cornel Constantiniu este actor: a ter­mi­nat facultatea de teatru la Bucureşti, a fost repar­tizat şi a jucat trei ani la Teatrul Naţional din Iaşi, sub bagheta marii regizoare Cătălina Buzoianu, a apărut acolo în câteva spectacole memorabile, a jucat chiar şi într-un film muzical, intitulat "Me­lodii, melodii", alături de Margareta Pâslaru, Cornel Patrichi şi Sergiu Zagardan. Melodiile pe care le-a făcut cele­bre vorbesc despre cariera lui extraor­dinară, iar des­pre viaţa lui vorbeşte cartea sa au­tobiografică "Ză­pezile copilăriei", în care Cornel Constantiniu evo­că multe episoade neştiute din copilărie, adoles­cenţă, tinereţe şi devenirea sa artis­tică. O voce impunătoare, cu distincţie, cu eleganţă, un bărbat adevărat, un sex-simbol toată viaţa lui! Domniţa, soţia lui, ştie foarte bine că l-au iubit fe­meile, şi glumesc împreună şi acum, pe tema aceasta, căci aşa e viaţa artiştilor."


Sabin Păutza, dirijor al Filarmonicii din New Jersey, compozitor de muzică clasică
"A slujit muzica, cu o dăruire fără margini"

"Pe Cornel Constantiniu l-am cunoscut acum aproape 50 de ani, când împreună cu soţia sa, Dom­niţa, au fost repartizaţi la Teatrul Naţional din Iaşi, ca proaspeţi actori ieşiţi de pe băncile facultăţii. Eu eram tânăr profesor universitar la Conservatorul ieşean şi, împrietenindu-ne, inspirat de timbrul său vocal unic şi de arta sa de a transmite emoţie, am compus prima mea piesă de muzică uşoară, special dedicată lui, "Un bun ră­mas". Apoi i-am oferit lui Cornel piesa "Bradul", pe versurile lui Nicolae Iorga. Cu ea a obţinut Premiul Ju­riului, la emisiunea-con­curs de la televiziune, "Şlagăre în devenire". Am compus şi alte piese pentru el, în total şapte melodii, care s-au bucurat de ace­laşi succes. După ultima operaţie a lui Cornel, în anul 2000, am compus spe­cial pentru el piesa "Vă mulţumesc". E iubit şi ad­mirat deopotrivă de marele public cât şi de colegii lui de breaslă, pentru că a slu­jit cu credinţă muzica şi cu o dăruire fără margini. Muzica a fost pentru el mai mult decât un hobby, a fost o profesie de cre­dinţă, căreia i-a dedicat o viaţă, trăită cu pasiune şi sacri­ficiu. Simpla lui apa­riţie pe scenă devenea un eve­niment memorabil, şi cei mai apreciaţi compo­zitori din toate generaţiile i-au încredinţat piesele lor, pe care interpretarea lui Cornel Constantiniu le transforma în nestemate. M-a onorat cu prietenia lui şi m-a inspirat cu felul lui unic prin care ştia să pună în valoare versul în­soţit de muzică. S-a retras dintr-o carieră excep­ţio­nală cu mult înainte de vreme, chinuit de o boală ne­­mi­loasă, dar a rămas o stea fără egal de strălu­citoare pe firmamentul mu­zicii uşoare româneşti, iar vocea lui ne va înnobila casele şi sufletele pen­tru multă vreme de acum încolo. Îi mulţumim lui Cornel pentru lecţia de prie­tenie pe care ne-a pre­dat-o cu modestie şi cu nobleţe o viaţă întreagă şi pen­tru toţi aceşti ani plini de lumina şi de binecu­vântarea glasului său, şi rămân de-a pururi admiratorul lui!"


Sergiu Cioiu, actor, cântăreţ
"Chiar şi când vorbeşte, glasul lui e o muzică"

"Am fost coleg de facultate la Teatru, cu Cornel Constantiniu, şi deşi trăiesc în Canada de mult timp, mă bucur că îi sunt astăzi alături. Ne leagă actoria, dar şi cântecele compozitorului Alexandru Mandy. Nu am să uit niciodată momentul în care, crezând că nu-l cunosc, înainte de a mi-l prezenta, com­po­zitorul Alexandru Mandy a spus despre Cornel Constantiniu: «Este un bărbat frumos, înalt, elegant, rafinat, cu o voce caldă, plăcută, rotundă, expri­mând şi cele mai subtile nuanţe ale melodiei. Chiar şi când vorbeşte, glasul său e o muzică!» I-am răs­puns: «Dragul meu, îl cunosc! A fost colegul meu la facultate şi era atât de admirat nu numai de fete, ci şi de noi, de băieţi, încât toţi colegii sperau să-i fie prieteni!». Compoziţia lui Alexandru Mandy «N-aţi văzut o fată?» l-a lansat pe orbita succesului (cu această piesă a cucerit premiul întâi al concur­sului de interpretare la Festivalul de la Mamaia, în 1971, iar cu un an înainte, Trofeul "Steaua fără nume"), dar vreau să vă spun că acest cântec, inter­pretat cu atâta dăruire de Cornel, reprezintă tine­reţea noastră, imaginea căutării continue a iubirii desăvârşite, a unei «Fata Morgana», la care am tân­jit cu toţii, cu puritatea vârstei de atunci şi încre­derea în iubirea absolută. Stare pe care ar trebui să o păstrăm şi după trecerea anilor, căci această cău­tare ne dă viaţă, ne însufleţeşte, de fapt. Eu şi Cor­nel trăim acum pe portative diferite ale vieţii, dar cu aceleaşi probleme legate de neputinţele vârstei, de legătura puternică pe care o avem, fiecare din noi, cu camaradul nostru de viaţă. De câte ori am jucat aici, în România, m-am gândit la bravul meu prieten din tinereţe, Cornel Constantiniu. Lupta lui pentru viaţă, şi a soţiei lui, Domniţa, mă inspiră, căci prietenul meu îmi oferă un exemplu de putere sufletească în faţa fragilităţii condiţiei noastre omeneşti, fizice, iar eu nu pot decât să îl iubesc şi mai mult pentru asta!".


Petre Geambaşu, compozitor, interpret
"Îl simt ca pe fratele meu"

"Cu acest băiat de aur, Cornel Cons­tantiniu, sunt prieten de 45 de ani, îl simt ca pe fratele meu şi cred, ştiu asta, că şi el are aceleaşi sentimente faţă de mine. Avem în comun o mulţime de amintiri, cele mai multe din perioada în care activam împreună la Teatrul Muzical "Ion Vasilescu" din Bucureşti. Prin anii '70 şi ceva, am fost la un spectacol la Foc­şani, cu Ion Dichiseanu şi cu Dem Ră­dulescu, Marina Voica, Doina Spă­taru, Lucky Marinescu, Rodica Paliu, grupa mare, ce mai! Şi, după spectacol, ne invită primul secretar de partid de acolo, la o vilă de protocol, undeva pe dealurile acelea dintre Focşani şi Adjud, la o masă cu ei, cu familiile, dar toţi erau aşa, mai gomoşi, şi atmosfera cam trena, nu prea era distracţie. A apărut Cornel şi a început cu bancurile lui (trebuie să spun aici că nu am văzut pe cineva să spună bancuri cu atâta umor şi inspiraţie, ca el), iar atmosfera s-a destins imediat! El şi Domniţa, soţia lui, îmi sunt şi acum foarte apropiaţi, ne întâlnim de câte ori e posibil, ne uităm pe calculator, la fotografii cu noi sau cu copiii noştri, ne emoţionăm şi mai vărsăm câte o lacrimă, ascultăm muzică, iar mie îmi place să ascult glasul lui cald, interpretând piesa compusă de mine «Te-am aşteptat să vii»."


Horia Moculescu, compozitor, interpret
"Avem, amândoi, un sac de amintiri fabuloase"

"Cântam la pian, la restaurantul «Mo­dern», era prin '67-'68, şi într-o sea­ră, a venit la mine un băiat frumos, îm­brăcat într-un costum alb, şi care zice: «Bună seara, am un frate care cân­tă foarte frumos! N-aţi vrea să-l acom­paniaţi?». Zic: «Da, cu plă­cere!». Trec zece mi­nute şi vine înapoi: «Bună seara, am venit să cânt!». «Hai, dom'le, fii se­rios, mi-ai spus că vine fratele du­mi­tale!». «Păi, eu sunt fratele...». Fraţi ge­meni, dom'le, Mircea şi Cornel Cons­tantiniu, cu aceeaşi sta­tură şi cu trăsături absolut identice, şi mai umblau şi îm­bră­caţi la fel! Semănau atât de mult, că, am aflat după aceea, nici mama lor nu-i de­o­sebea decât după un semn din naştere (o pată pe spate) pe care îl avea unul dintre ei. Eu şi Cornel am fost în multe turnee împreună şi avem un sac de amintiri fabuloase din vremurile acelea, toţi îl iubim pentru veselia şi spiritul lui de glumă. Dar trebuie să spun aici că rar mi s-a întâm­plat să văd dintr-o generaţie nişte prie­teni atât de buni cum a fost el cu Aurelian Andrees­cu şi cu Dan Spătaru. Ştiu că a suferit enorm când s-au dus din­colo aceşti doi mari prieteni ai lui, şi mai ales când i s-au dus şi fraţii, de care era extrem de legat, în­deosebi de cel geamăn. I-am cerut iertare lui Cornel că n-am mai ajuns atât de des să joc table cu el, dar i-am promis că voi veni curând: vine iarna şi nu mai am pe unde să bântui, aşa că o să am timp ca să-mi vizitez prietenii!"


Doina Spătaru, interpretă, laureată la Cerbul de Aur, 1970
"Râdeam atât de tare, că îmi pierdeam suflul"

"De Cornel mă leagă multe amintiri, el face parte din tinereţea mea, am debutat amândoi la aceeaşi emisiune-concurs, "Steaua fără nume", iar la scurt timp, amân­doi am fost invitaţi să cân­tăm la Teatrul "Cons­tantin Tă­na­se", iar apoi la Tea­trul "Ion Vasilescu". Şi când acesta s-a desfiinţat, ce turnee minunate făceam, împreună cu for­ma­ţia "Star 2000" a lui Petre Geambaşu, Cor­nel era cel mai grozav la spus bancuri: râdeam atât de tare, că îmi pierdeam suflul, şi îl rugam să se oprească, ca să mai pot respira. Prin Cornel şi Domniţa, soţia lui, l-am cunoscut pe fostul meu soţ şi tatăl fetelor mele, actorul Boris Olinescu, cu care ei erau colegi la Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri" din Iaşi. Nini, fratele cel mare al lui Cornel, a fost naşul de botez al fetei mele, Mă­lina. Ne leagă multe amintiri frumoase, săr­bă­tori petrecute cu familiile noastre. Îi port o mare ad­miraţie şi respect Domniţei, pentru puterea inte­rioară uriaşă de care a avut ne­voie ca să fie, actriţă, mamă şi soţie de artist şi pen­tru faptul că şi-a dedicat viaţa în totalitate pentru a avea grijă de el."


Dorin Anastasiu, interpret
"Prietenie într-un Trabant"

"Eram colegi la Teatrul "Ion Vasilescu" şi, cum la cutremurul din 1977, maşina lui Cornel, o Dacia 1100, a fost strivită, aproape tăiată în două, am plecat în turneu în Moldova cu Trabantul meu, ocazie cu care am stat mult de vorbă şi am început o minunată prietenie care durează şi astăzi, ba chiar s-a întărit mai mult în anii din urmă. Am colaborat şi într-un film, în «Coana Chiriţa», noi eram cei doi amorezi, Brustur şi Cociurlă, care plănuiesc răpirea fetelor Chiriţei şi care cântă mai multe cuplete, pe muzica lui George Grigoriu. Dar eu îl ştiam pe Cornel de când juca cu fratele său geamăn, Mircea, în dra­matizarea «Prinţ şi cerşetor», după Mark Twain, pe mu­zica lui Paul Hur­muzescu. La în­ceput au cântat în duet, ca «Fraţii Cons­tan­tiniu», apoi Mircea şi-a ales artele plas­tice, iar Cornel, muzica, după ce studiase tea­trul. Mă bucur foarte tare de recu­noaşterea de care se bucură azi, îl iubesc şi îi doresc ca, împreună cu Dom­niţa, soţia lui, şi cu ajutorul lui Dumnezeu, să meargă mai de­parte!"


Domniţa Constantiniu, actriţă, soţia lui Cornel Constantiniu
"Mă alătur fiilor noştri"

"Ştiu că soţul meu, în faţa laudelor celor de faţă, ar spune, cu toată modestia, dar cu toată convingerea, că cea mai mare voce a muzicii ro­mâneşti a fost şi ră­mâne Aurelian Andrees­cu. Cât priveşte cele două CD-uri, intitulate "N-aţi vă­zut o fată?" şi "Nu-i prea târziu", doreşte să le de­dice memoriei fraţilor lui, Nini, cel mare, şi Mircea, geamănul său, con­vins că ei îl veghează de acolo, de Sus. Mă alătur şi eu fiilor noştri, Alexandru şi Mihai, pre­cum şi celor cinci nepoţi, ca să le mul­ţumim celor care l-au onorat cu acest prilej pe tatăl, res­pectiv, pe bunicul lor, Cornel Constan­tiniu."