Cămeşa ciumii şi alte întâmplări cu iele şi priculici

- În satele de munte ale Hunedoarei, făpturile fantastice preluate de la strămoşii daci mai cutreieră prin păduri -

Nicăieri, pe teritoriul judeţului Hunedoara, credinţele străvechi în făpturi "de pe ceea lume" nu sunt mai vii ca în Platoul Luncanilor, locul de trecere spre cetăţile dacice din Mun­ţii Orăştiei. Doar aici, într-o neobişnuită ar­mo­nie, trăiesc alături două lumi: cea pământeană, a oa­menilor locului, şi o alta, nepământeană, a unor fiinţe imateriale. Prezente dintotdeauna în viaţa lor, oamenii le respectau pe fiecare în parte, ştiind să se ferească de ele, atunci când deveneau răz­bunătoare şi rele. Priculicii, ursitoarele, ciuma, "alea fru­moa­se", strigoanele... Civilizaţia contem­porană le-a în­trerupt oamenilor de azi dialogul cu făpturile ne­văzute ale văzduhului, deşi semnele ce vin şi acum de nu se ştie unde le mar­chează dra­ma­tic, uneori, existenţa. Singuri bă­trâ­nii îşi mai amin­tesc credinţele de altădată aşa cum erau. Şi povestesc cu ochi stră­lucitori întâmplări trăite de ei sau de alţii, prezente în memo­ria co­lectivă a satului.

Când se-ncepe moarte multă

Pe vremuri, comuna Boşorod era una dintre cele mai bogate din ju­deţul Hunedoara. Oameni gos­po­dari, boşorodenii au ştiut să fruc­tifice şansa unor pământuri sănă­toase şi cea a unor locuri de muncă bine plătite la fostul Combinat Si­de­rurgic "Victoria" din Călan, oraş aflat la doar 9 kilometri de cen­trul de comună. Tot atunci, un primar vrednic, Ieronim Grecu, a făcut ca toate uliţele satului să fie asfaltate, uşurând astfel traiul sătenilor din Boşorod. Şi, într-o oarecare mă­sură, chiar şi pe cel al localnicilor din celelalte sate ale comunei, risipite pe nişte dealuri dulci, îm­pă­durite pe alocuri, spre crestele cărora drumurile urcă uşor, ca într-o poveste. Dincolo de ele, se-ntin­de tărâmul Munţilor Orăştiei, cu legendele şi co­mo­rile dacice, ce mai ascund şi astăzi mistere de neatins...
Pe nana Eleonora am găsit-o în grădina casei sale din Boşorod, curăţind nişte păpuşoi. Acceptă bucu­roasă să stea de vorbă la umbra unui nuc bă­trân. O întreb de cămeşa ciumii, despre "alea fru­moa­se"... "Apăi, mai demult, oamenii nu ştiau de doctori, de medicamente. Ştiau d-estea, bătrâneşti. Mu­reau găini, vite, o fost d-or murit şi oameni. Mu­reau şi câte doi-trei în casă. O fost o casă une-o rămas unu sângur din şepte, tăţi or murit... Ş-atunci, când vedeau că se-ncepe moarte multă printre oa­meni sau animale, făceu cămeşa ciumii. O făceu no­uă femei văduve, într-o sângură sară, până noaptea pă la doişpe, când trăbuia să fie deja dusă în hotar. Şi după ce-o făceu, să ducea boala, nu să mai în­tindea. Aşa era atunci, numa aşe făceu, cu buruieni, cu flori, cu ce le venea în minte. La Sânziene, me­reau dimineaţa şi adunau flori, şi când se betegea cineva, om ori vită, mai afumau şi cu flori d-alea. Zăceau că să vindecă şi trece. Că-şi lasă Dumnezeu mâna în ziua aceea în tăte florile, în tăte lucrurile ce să fac atunci. Şi zâceau că mulţi le-or văzut pe "alea frumoase" şi tăt povesteau de ele. Pă un copil l-or mânat sara părinţii în alt sat. Şi trăbuia să treacă pă un deluţ, printr-o pădure. Şi când o ajuns în vârf la dealul ăla, s-o făcut o grămadă de fete d-astea frumoase, toate-n alb. El n-o mai văzut altceva, numai pă elea. Aşa erau de-nalte, de el o trecut pă sub ele. Şi, dintr-o dată, l-o luat aşe o slă­bi­ciu­ne, de n-o mai ştiut de el. Şi-o pierdut minţile. Şi atunci ele l-or luat şi l-or dus până la poartă la omu ăla unde trăbuia să meargă. Şi acolo s-o trezit şi-o vrut să plece înapoi, acasă, după ce i-o povestit la omu cela ce-o păţit, da nu l-o lăsat până la ziuă, i-o fost frică să-l mai lase. Şi tata meu o păţat cu estea... Era căldură mare şi trăbuia să merem la fân. Şi o zâs să merem de sara la locu ăla, ca să putem lucra de cu noapte. Da tata o fost în altă parte în zâua aia, era duminică, şi o zâs că ne-ntâlnim sara în drum, pe-o vale, să nu mai vină acasă după noi. O zâs că ne aşteaptă lângă nişte sălcii. Şi el o ajuns mai fuga, noi nu eram venite. O tăt aşteptat şi, dacă o văzut că nu venim, o plecat pe drum, aşe, mai încet, ca să-l ajungem din urmă. Şi când o ajuns la un loc unde erau nişte cleanţuri, nişte stânci, o auzit cum tăia cineva la lemne. Şi tata s-o gândit cine-o fi, de taie lemne în puterea nopţii. O strâgat: "Mă! Fir-ai a lu ăl rău, ce tai noaptea la lemne acum, duminica? N-ai vre­me mâine?". Atunci n-o mai tăiat, nu s-o mai auzit. Mai mere cinci, şase paşi şi se pomene cu un câine ma­re, cât un cal, cu nişte ochi roşii şi strălucitori, care o vrut să ţâpe pă el. Tata tăt dădea cu coasa să să apere, da când era înainte, când napoia lui, de nu mai ştia cât de iute să tăt muta câi­nele. Şi o luptat mult cu el pă drum. Pân la o vreme, când să treacă o apă, tata şi-o adus aminte să să roage lui Dumnezeu şi, când se ruga, atâta o auzit nişte zbierete, nişte văicăreli de urâte, şi-o fugit câinele ăla tăt urlând. Şi ne po­vesti când venirăm. Tăt tremura şi o zâs că ăla o fost satana şi că, dacă tăcea, nu avea treabă cu el. Da pentru că o strâgat după el, aşe o păţit de rău. Zâce că, dacă auzi ceva noaptea, să taci, să nu zâci nimic, că nu-i bine. Şi eu le-am auzit pe ălea frumoase! Cântau aşe, un fel de cântece, nu-nţelegeam ce zâc, că erau sus, cumva, departe, da s-auzea muzica, tăt felul de cântări... Ştiam că atunci când s-aud, tră­buie să te pui cu faţa-n jos şi să nu mişti, că altfel puteai să dai de rele... Aşe o fost! Mai de­mult era şi lumea mai cu cre­dinţă, de-aia erau atâtea. Acum, ăi bătrâni mor, iar ăi tineri nu mai ţân minte..."

"Alea frumoase"

Nu umblu singură pe uliţele întâmplărilor magice de odi­nioară. Mă călăuzeşte Mariana Ma­rian, o adevărată enciclo­pe­die a tradiţiilor magice din zona Luncanilor. Le-a auzit ea însăşi de la bunicii săi, Saveta şi Toma Visa, pe care, încă de copil, i-a iscodit despre toate câte alcă­tu­iau lumea veche a acestor locuri. Ajungem într-un alt sat, Boba­ia, sat cu case fru­moa­se, risipite pe coaste de dealuri. La ceas de amiază ajungem la Fântâna cu leacuri, Fântâna lu "alea fru­moase". O cruce de lemn, bătută de ploi şi vremuri, însemnează azi locul aflat odinioară la mare cinste. Pământul umed de la rădăcina a doi arini, nu mai lat de două palme, e tot ce-a mai rămas din fântâna fermecată. Puţin mai sus, pe coasta dea­lului, o fa­milie a făcut clacă pentru a aduna fânul. Glumele li se aud până departe şi, după cum se vede, au spor la lucru. Mai în jos de izvor, la umbra unui copac, o femeie bătrână stă la odihnă, cu grebla alături. In­trăm în vorbă. O întreb de fântână, da­că-i adevărat că a fost multora de leac... "Vai de mi­ne, scumpa mea! Ce de lume venea! Din tăte părţile, da de unde nu venea? Au, Doamne! O fi fost de leac, dară, de tăt veneau atâţia oameni, cu da­mi­ge­ne în spate. Şi io am fost. Ni s-o betegit un porc şi l-am spălat cu apă de acolo şi s-o vindecat. Apăi, ca din apa ceea, că de la Dumnezeu, io nu pot şti, da s-o vindecat. Puneam acolo, în loc, o bucată de pâi­­ne, o lingură de lemn şi un bănuţ. Copiii veneau şi o râneau ca să găsească banii. Acuma s-o prăpă­dit, n-o mai gri­jeşte nime... Bărbatu meu, Dumne­zeu să-l odih­neas­că!, o pus acolo o cruce. Ăi mai bă­trâni o răneau ca să steie curată. Am mai zâs şi-acum cătă ăi tineri s-o cureţe, da cin mă bagă-n samă?..."

"Să nu te laşi de ce-o fost, de când o fost!"

Ne duce firul poveştii în pragul altei case, la nana Ioana, o femeie de 80 de ani, dar cu mintea în­că ageră. "Da, şi io le-am auzit pe «alea fru­moa­se» oda­tă! Ie, ie! Veneam de la vaci, de pe Valea Purcă­retii, de pe Merişor, şi mai eram cu trei-patru inşi. Eram tineri şi nu ştiam prea multe. Şi ne po­menirăm că un cocoş cânta. Era sară, trecute, noap­tea cumva. N-am zâs nimic. Mai merem şi aud un copil mic plângând. Doamne, Doamne, ce să fi fost? Atunci zâc către oamenii ceia: "Măi, ce-i oa­re? Adineauri cânta un cocoş, acum plânge un co­pil...". Îmi tăt făceau sămn să tac, nu zâceau ni­mic. Ce să ştiu io să tac? Mai trecu o ţâră, iar s-auzi cocoşu. Şi iar plânsu copilului. Io tăt întrebam. Ei tăt făceau cu deştu să tac. Aşe am petrecut drumul, cu morozenii d-alea, făcute de "alea frumoase". Le-am tăt auzât până am ajuns în capu satului. Atunci io i-am în­trebat încă o dată ce-o fost. Şi-mi zâseră că fură "alea frumoase" şi d-aia nu fu voie să vor­bească, pân s-auziră ele. Umblau numa noap­tea şi dimi­nea­ţa devreme, până nu să lumina de zâuă. Am văzut şi coame de cai încâlcite de ele. Da nu le poţi piep­tăna, tra să-i laşi aşe! Şi tata meu o păţât urât cu ele. Într-o dimineaţă, o vrut să meargă la veceu, în fundu curţii, aşe, mai într-un colţ, lângă gard. Şi-o nimerit de i-or ieşit în cale "alea fru­moa­se" şi l-or pălit într-o lature, nu ştiu cum, că de-l pălea în faţă, gata era. Da l-or pălit într-o lature şi pă urmă în cârcă. Şi-o rămas tata-ntr-un loc, în­lem­nit, aşe, numa de-abia vorbea. Aşe l-o găsit mama. De nu-l găsea atunci, era gata. L-o adus în casă şi or adus-o pă nana lu Cu­liţă, ce ştia să descânte. I-o descântat şi abia o scăpat bietu tata! Aşe-s alea... Apă de la fântâna lor îi bună de fie ce. Or venit oameni de pa câte sate, mu­ieri, oameni, să să vin­dece... Aşe o fost odată! Nu e bine să te laşi de-un lu­cru pe care-l făcea tot satul, din moşi-strămoşi. Tă­tă lumea făcea nedeie în sat. Şi o fost o familie care de la o vreme s-o lăsat şi n-o mai ţânut nedeia. S-apoi or văzut că tăt li se-ntâmplă rele-n casă, mor oameni, mor vite... S-or tăt gândit ce să fie cu nă­cazul ăsta, de nu s-o mai întâmplat aşe până atunci. Şi s-or dus la o babă des­cântătoare şi ea le-o spus: "Dragii mei, aţi avut o pe­trecanie pe care-o făceaţi în tăt anul. Cu tineri, cu bătrâni, cu mâncare, cu bă­u­tură, cu ce aveaţi. Şi aco­lo mânca şi bogat, şi să­rac, tăţi, da n-aţi mai fă­cut-o. De-acolo vi se trag tăte! Că n-aţi ţânut petrecania, cum o fost lăsat din bă­trâni. Dacă vreţi să faceţi iar, atunci o să fie bine. Că estea or fost de când or fost şi voi v-aţi lăsat de ele!"

"Tăt timpurile de-atuncea vin..."

Se lasă încet înserarea peste Platoul Luncanilor şi, odată cu ea, primele adieri răcoroase ale toamnei. Ajungem la nana Maria, una dintre femeile în a că­rei casă a fost făcută, prin 1960-1962, ultima că­meşă a ciumii din zonă. O găsim în holda din spa­tele casei, adunând paiele de grâu rămase după se­ce­riş. A lăsat-o parcă vremea-n urmă, căci n-arată vârsta pe care spune că o are. E rumenă-n obraji şi nu se supără c-am întrerupt-o din lucru. Se bucură ca un copil că mai e cineva care o-ntreabă de că­me­şa ciumii. "Nouă femei văduve începeau lucrarea. Întâi torc firul, dup-aceea îl înălbesc, îl ord (îl ur­zesc - n. red.), îl năvălesc, îl ţes şi dup-aia înăl­besc ţesătura, o încheie şi fac cămeşă. Asta într-o sângură zi. Pân la doişpe noaptea, tra să fie tăt gata, să ducă cămeşa în hotar. Când îi gata făcută cămeşa, bagă pe ea nişte paie, nişte fân, şi o pun pe un băţ legat în cruce, aşe, ca o formă de om. Băţul era o ultoaie, cel mai tânăr şi mai fain pom din grădina casei unde se adunau femeile să facă cămeşa. Cu băţu ăla ple­cau din casă, cu fluier şi cu chiote, cu alai. Mereau oameni mulţi, şi femei, şi bărbaţi, şi copii, să-l pună intra hotărale la două sate, c-aşa trăbuia. Şi cântau un cântec să plece ciuma ceea de pe la oameni, de pe la vite, pă unde era. Zăceau aşe: «Ciumă ce cu­tre­ieri sate/ Cu moartea pe apucate,/ Ciumă ce iei vie­ţile/ şi întuneci soarele,/ Ţ-aducem cămeşe-n dar/ Să te-ntorci de la hotar./ Ia-ţi, Ciu­mă, cămeşa ţie/ şi du boala pă pustie!/ Cămeşa o făcui eu/ Cu lucru lui Dumnezeu./ Descân­tecul ţi-l spun eu,/ Da leac să deie Dum­nezeu!/ Noi des­cân­tăm cu tărie/ Să pleci de-aici pă ve­cie!/ Du-te-n pia­tra mun­ţilor,/ în copita ciu­telor!/ Une cocoşii nu cântă/ şi glas de om nu des­cântă./ Şi îţi fă acolo casă,/ şi îţi pune-acolo masă!/ Vântule, vântule,/ Care lejeni frunzele/ şi mişti ierburi pe pământ,/ Adu leacu mai cu­rând!/ Satu ră­mâ­nă curat,/ Şi de Domnul lu­minat!/ De viaţă s-avem fo­los/ în cuvântu lui Hristos!».
Şi pentru "alea frumoase" se făcea cămeşa asta, ca să stea departe, să nu intre în aretu nost, să nu vină la vite, la găini... Că ciuma asta nu era numa o boală, ci era ceva ce însemna tăte relele ce puteau veni asupra oamenilor şi asupra caselor lor. Chiar şi "alea fru­moase". Erau oameni care le auzeau. Nu tătă lumea le auzea. Numa ăia care erau fără noroc, de aveau duh necurat. Şi ăia să şi îm­bolnăveau când le auzeau. Puteau fi cinci, şase per­soane la un loc, zece să fi fost, şi poate numa una au­zea. Şi numa cu apă din Fântâna lu "alea fru­moase" să putea vindeca. Să spăla cu apă de-aceea, poate şi bea din ea, şi ime­diat să cunoştea. Să zicea că acolo merg "alea fru­moase" şi să spăla, de-aia zâcea că-i fântâna lor. Da-i mai zâce şi Fântâna cu leacuri. Să duceau tot femei văduve şi aduceau apă de acolo, în zi de post, cu o bucată de pâine, o lingură de lemn şi, nu-s chiar sigură, da-mi pare că duceau şi sare. Şi le aruncau acolo şi luau apă şi să cunoştea la ai bolnavi. Amu, tătă lumea s-o civilizat, nu mai crede nime în lucruri d-astea. Zâce că-s porcării, da uite că-s adevărate. Acum câţiva ani, nişte oameni or să­pat mai în jos un pic de fântână şi s-o tras izvoru-n jos, da n-o fost bine. Că aia-i Fântâna lu "alea fru­moase" şi nu tră­buia să umble nimeni la ea. N-a fost săpată nicio­dată, o fost numa un buldoc de apă, o ţâră. Să ştia că-i Fântâna lu "alea frumoase". Ăia de săpară ni-s neamuri şi tăt nă­cazuri au de-atunci... şi alţii... Să zâcea că ăi bă­trâni le-or văzut acolo dan­sând pe "alea frumoase" şi dup-aia or ştiut că-i fân­tâna lor... şi multe să cu­noşteau din lucrările astea. Acum, nu mai ştie nime, ştiu de doctori şi medi­ca­mente, ca­re-s cu bani. Da, vezi, noi ştiam să facem d-elea fără bani. Ele nu or dispărut, numa lumea le-o pierdut! Tăt s-arată, după lucrările astea băbeşti, cum o fost odată! Dar lumea nu mai este cum o fost atunci. O s-ajungem iară la lucrurile alea, că bănuţii să cam gată, nu s-ajung pe medicamente, cât îs de scumpe, s-or să pornească iară alea, că-s mai bune. N-o mai fi ca atuncea, da văd că timpurile tăt alea d-atuncea vin, văd că iar ne-ntoarcem de unde-am plecat. Io, după cât văd, aşa este! Dumnezeu ştie, numa El!..."