Cândva, primii români din Aţel, greco-catolici, au ridicat, cu truda lor, din puţinul muncii lor, o bisericuţă. După o vreme, s-a-ntâmplat ca în ea să mai slujească doar pustiul. Românii veniţi ulterior în satul majoritar săsesc au fost îngăduiţi a se statornici pe la margini, pe dealuri. Oameni vrednici şi credincioşi, au durat o altă biserică acolo, sus, pe o culme, dincolo de care se-ntinde şi astăzi, cuminte, pădurea. Când vremurile s-au întors şi istoriei i s-a-nvârtit altfel roata, fosta bisericuţă greco-catolică a devenit ortodoxă. Dar între aţelenii "de sus" şi cei "de jos" stau şi acum, de-a curmezişul, orgolii ce par de netrecut. Pentru a le îmblânzi, în chiar centrul satului s-a început, cu şaisprezece ani în urmă, construirea unei alte biserici. Aşa se face că astăzi, Aţel e satul cu trei biserici. Mă aşteptam ca măcar una dintre ele să fie o ruină, un obiectiv turistic, în care să nu se mai poată sluji. Spre surprinderea mea, toate cele trei lăcaşe de cult sunt funcţionale.
Icoana ferecată
Biserica "Sfânta Treime", fostă greco-catolică, după restaurare
Părintele Inocenţiu Cândea se-apleacă şi intră în altar, apoi, tot aplecat, se-ntoarce, căci mici sunt şi uşile împărăteşti. Mare e doar credinţa celor din Aţel şi Dumnezeul căruia au dorit să-i ridice casă, când nu li s-a dat dreptul să o facă. Biserica a fost construită în anul 1784, cu susţinerea financiară exclusivă a comunităţii române din Aţel. Şi clopotul e realizat în acelaşi an şi e încă funcţional.
În mijlocul bisericuţei, la loc de cinste, se află o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul, ferecată în argint. Nu se ştie nici cât de veche e, nici de unde a fost adusă, doar într-un colţ desluşindu-se ceva scris cu caractere chirilice. A fost dăruită bisericii de către un cetăţean olandez, povestea lui fiind una menită a te pune pe gânduri. "Icoana ne-a fost dăruită de Lambertus Luca, profesor doctor la Augsburg, cel care a înfiinţat acolo facultatea de economie. Un om cu frică de Dumnezeu, rugător, născut în Olanda, crescut în Germania, pe care iţele acestei vieţi l-au adus să poposească o vreme în Aţel şi apoi să plece, tot aici, la cele veşnice. A rânduit bunul Dumnezeu să fie îngropat în cimitirul parohiei noastre şi să-i facem toate cele necesare unui creştin adevărat. Asta, pentru că, înainte cu doi ani de a muri, a dorit ferm să primească legea ortodoxă, catolic fiind la naştere, ca noi să-i facem parastasele şi rânduiala celor adormiţi. A vieţuit până aproape la 100 de ani, când a trecut la cele veşnice. Era un om deschis, paşnic, foarte binevoitor", povesteşte părintele Cândea.
Cetele îngereşti şi nădejdea iertării
Sfânta Treime, crucea şi tricolorul
Când a preluat parohia, părintele Inocenţiu Cândea a găsit toate cele trei biserici din sat în diverse stadii de degradare. Mai întâi a început să repare ce se putea repara, la bisericuţa de jos, cu hramul "Sf. Treime": a fost zugrăvită, i s-a reparat acoperişul.
La biserica de pe deal, "Sf. Gheorghe", datând din 1863, au fost refăcute turnul şi acoperişul, urmează zugrăvelile interioare şi exterioare şi sfinţirea, care se va întâmpla anul viitor. E mai mare decât cea de jos, dar e rece şi tristă, împăcată, cumva, cu soarta. Şi are şi ea, ca mai toate bisericile din Ardeal, un "ceva" al ei, o particularitate nemaiîntâlnită altunde. În interior, biserica nu are o boltă, ci un tavan obişnuit, drept. Iisus Pantocrator a fost pictat pe piele. Şi nu oricum, ci înconjurat de cetele îngereşti, o reprezentare cum foarte rar apare în bisericile ortodoxe. Un fel de tablou rotund, de dimensiuni impresionante, căruia trecerea vremii i-a sporit taina. Cuprinşi în horă, îngerii cei înaripaţi te-ndeamnă, parcă, să li te alături şi pare că numai un pas, o-ntindere de mână ar fi destul pentru asta, dacă n-am şti că, până acolo, mai sunt de trecut vămi de căinţă şi rugăciune.
Biserica împăcării
Iisus Hristos Pantocrator - pictat pe piele şi înconjurat de cetele îngereşti
Undeva, la mijlocul satului, se află cea de-a treia biserică. Una menită a-i aduce împreună pe aţeleni, pe cei din sus cu cei din jos, şi a stinge orgoliile învechite şi inutile ce i-au separat de-atâtea zeci de ani. Construcţia acesteia a început în anul 2002 şi încă nu s-a finalizat. Poate şi din cauza dimensiunilor impresionante, al căror rost nu pare să-l poată motiva cineva.
"Eu numesc biserica mare, «Sf. Nicolae», «Catedrala mântuirii aţelenilor», deoarece chiar are dimensiunile unei catedrale.
Mă gândesc de multe ori că nu întâmplător m-a rânduit bunul Dumnezeu în locul acesta. Vă povestesc ceva ce n-am mai spus încă: venind în sat, după ce am cunoscut-o pe preoteasă, care este din Aţel, am văzut biserica asta şi parcă plângea. M-am întrebat: «Cum de stă aşa şi nu mai lucrează nimeni la ea, cum de e un şantier părăsit?». La vremea aceea, nici prin gând nu-mi trecea să mă preoţesc, dar mă gândeam că, dacă aş putea, în doi-trei ani eu aş termina-o. Şi iată că bunul Dumnezeu m-a rânduit preot aici, ceea ce înseamnă că are nişte aşteptări de la mine. Eu încerc să-mi împlinesc visul, deşi e foarte greu, în vremurile pe care le trăim. Vedem câte arme sunt îndreptate împotriva acestui popor, şi, mai ales, împotriva bisericii ortodoxe, singura care, în momentul de faţă, a mai rămas în picioare. Pentru că toate celelalte rânduieli s-au năruit: economie, educaţie, industrie, agricultură... Zic eu că poate Dumnezeu vrea să smerească poporul român, să ne arate că mai presus de toate sunt credinţa, calea duhovnicească şi rugăciunea. Şi întorsul acasă, în rostul tău după o viaţă de alergătură pe aiurea, în alte ţări. Am putea lucra aici, la noi acasă, pentru că plâng ogoarele şi bătrânii de absenţa noastră, de fuga noastră de adevăr şi de cele duhovniceşti, pentru că nu-l mai avem pe Dumnezeu ca ţel, ca model. Avem modele doar cele spuse la televizor sau inoculate de presă, pentru a ne împrăştia şi a ne dezbina", spune, cu tristeţe, părintele Cândea.
Biblia din traistă
Părintele Inocenţiu Cândea
Părintele poartă pe umeri o trăistuţă de lână, un fel de semn distinctiv al preoţilor din Ardeal sau, cel puţin, al celor din Protopopiatul Mediaş, cu care am ocazia să mă întâlnesc mai des. Mi-s tare dragi preoţii aceştia cu trăistuţele lor ţesute! Scoate patrafirul şi şi-l aşază cu smerenie la gât, poate pentru a da un aer de solemnitate cuvintelor sfinţiei-sale. Apoi, Biblia. O ţine permanent pe genunchi şi-o atinge, din când în când, cu palma. Pare că dintr-acolo-i vine o putere nevăzută, numai bună de risipit emoţia pe care şi-o recunoscuse de la început. Îl întreb cum de s-a decis să devină preot. "Nu ştiu să vă spun! Decizia de a deveni preot a fost de pe o zi pe alta". Făcuse facultatea de teologie, apoi pe cea de geografie-turism, iar la bază are liceul de silvicultură. "Mă visam om al pădurii, dar, văzând după Revoluţie ce se întâmplă în pădurile noastre, jaful acesta şi batjocura ce se desfăşoară sub ochii noştri, am ştiut că nu pot fi părtaş la aşa ceva. Atunci am zis: «Doamne, fie voia Ta!»", spune părintele.
Timp de opt ani de zile, a tot ţesut drumuri între ţară şi Occident. Lucra şi 10-12 ore pe zi, s-a îmbolnăvit de câteva ori, dar a trebuit să meargă înainte. "Am fost mult plecat în lumea largă, am vrut să descopăr filoanele de aur ale vestului, dar m-am înşelat. Occidentalii sunt oamenii banilor, nu au mamă, nu au tată. Dacă nu mai eşti bun de lucru, te dau deoparte. Pentru mine, a fost o experienţă nefastă. După o muncă istovitoare, m-am ales cu o brumă de bani. Dar uitam de cele duhovniceşti, căci seara, ostenit, nu mai ai timp sau chef sau putere să vezi de tine, de sufletul tău. Intri într-un iureş care, dacă n-ai rădăcinile bine înfipte în credinţă, te poate face să te pierzi. Te duci cu valul Occidentului, şi greu reuşeşti să-ţi mai revii. Vedem ce se întâmplă cu familiile celor care pleacă, cu tinerii, copiii lăsaţi singuri, familiile dezbinate. E o răceală pe care o simţi până în măduva oaselor. Dacă aş fi rămas acasă, poate lucrurile ar fi fost altfel. Materialiceşte, şi aici te poţi realiza. Dacă eşti un om cu scaun la cap, chibzuit şi cu dragoste de muncă, se poate trăi decent şi în România".
Asemenea primilor creştini
Părintele Cândea, hirotonit de Mitropolitul Ardealului, Streza
Când a fost numit episcop al românilor din Serbia, PS Daniil avea nevoie de un şofer şi un om de încredere, de ajutor. Ne cunoşteam de mai mult timp, fiindu-mi duhovnic şi sfătuitor încă din tinereţe. M-a chemat pentru o lună de zile, apoi luna s-a făcut an şi au trecut cu totul zece ani, cât i-am rămas alături. E un om al lui Dumnezeu, de la care am învăţat foarte multe lucruri, mai ales duhovniceşti, dar şi legate de viaţa de zi cu zi. Am petrecut momente frumoase, de încercare, de clădire, efectiv. Ne-am dus în Serbia ca şi în vremurile de început, căci comunitatea românilor de acolo nu avea dreptul la biserică, nu avea dreptul la şcoală în limba română, am fost asemeni primilor creştini, încercând să facem cunoscut cuvântul şi legea lui Dumnezeu în grai românesc, în grai strămoşesc. Am reuşit (şi cu ajutorul vrednicului părinte Boian Alexandrovici, care atunci era la Malainiţa, acum e la Negotin), să ridicăm prima bisericuţă pe meleagurile sale natale, chiar în grădina moştenită de la bunicii săi. A fost prima biserică ortodoxă pravoslavnică, cum spun ei, din Valea Timocului, după 200 de ani. Dar timpul aparţine lui Dumnezeu şi doar Dumnezeu rânduieşte, la momentul potrivit, fiecăruia, rolul pe care-l are de îndeplinit în decursul vieţii. A fost frumos, am dobândit experienţă, atât ca pastoraţie, cât şi ca vieţuire alături de românii pribegiţi în decursul istoriei. Îmi amintesc momentul în care am coborât din maşină într-un sătuc de lângă Vârşeţ. Era sărbătoare şi mergeam să slujim Sf. Liturghie. Iar românii care ne aşteptau i-au spus Prea Sfinţitului Daniil: «Părinte, v-am aşteptat ca pe un soare!». Au îngenuncheat şi pe mine asta m-a mişcat până la lacrimi, văzând dragostea lor pentru neam, pentru ţară şi pentru limba română. Sunt 115 sate româneşti în Valea Timocului, 28 de parohii în Banatul Sârbesc, păstorite de PS Daniil, cu ajutorul căruia s-a pus în mişcare roata aceasta duhovnicească pe acele meleaguri. Asemeni sfinţiei-sale, încerc şi eu, aici, la Aţel, unde m-a rânduit Dumnezeu, să mişc această comunitate, pe care am găsit-o într-o stare de oarecare lâncezire, de adormire, din cauza vicisitudinilor timpurilor pe care le trăim".
- Dar cum aţi ajuns să-l cunoaşteţi pe părintele Daniil?
- Duhul Părintelui Arsenie ne-a chemat, zic eu, după moartea sa. L-am cunoscut pe părintele Daniil la parastasul părintelui Arsenie Boca. Am stat de vorbă, ne-a legat un fir nevăzut. Apoi, ne-am tot auzit când aveam nevoie, când aveam probleme. Am primit sfaturi de temelie pentru viaţa mea şi pentru ceea ce sunt azi. În adolescenţă, le ajutam pe doamnele de la Catedrala din Mediaş la cele trebuincioase. Auzeam, vrând, nevrând, istorioare ale celor care mergeau des la Părintele Arsenie şi primeau sfat pentru ei, pentru viaţa şi familia lor. A fost un vis de a ajunge să cunosc locurile în care a trăit Părintele Arsenie. Şi, cu toate că făcusem liceul la Deva şi fusesem la Haţeg şi în satele din apropiere, cu toate că auzisem de Părintele Arsenie, nu ajunsesem niciodată la Prislop. Asta mi-a fost rânduit abia după 1989, după moartea Părintelui. Aşa rânduieşte Dumnezeu câteodată drumul fiecăruia dintre noi, dacă suntem atenţi şi luăm aminte la ceea ce se întâmplă.
În mijlocul unui grup de aţeleni, în faţa bisericii aflate în construcţie
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
