După ce le dăruim gloria le punem pe frunte ca o coroniță ofilită, uitarea. Zilele trecute, o lansare de disc, la Magazinul "Muzica" din București, m-a făcut să mă gândesc cu tristețe la acest nedrept adevăr. Eroul serii a fost Cornel Constantiniu, una din vocile tutelare ale anilor '70-'80, un James Dean al generației de artiști, de atunci, blond, cu ochii albaștri, cu un răpitor zâmbet misterios, cu pantaloni evazați și cămașă cu guler cu colțuri lungi... Un adevărat idol, adulat de public, iubit de popoare întregi de admiratoare și care acum, la 73 de ani, este atins de o suferință teribilă: boala Parkinson. Cornel Constantiniu nu mai cântă, nu mai vorbește inteligibil, se mișcă în cârje. O replică dureroasă a omului frumos care a fost. Doar că s-a petrecut o minune: cei prezenți la lansarea dublului său album l-au văzut așa cum l-au cunoscut, adică încântător și în forță, și de aceea, întâlnirea lor - interpreți, compozitori, textieri, dirijori, ziariști și realizatori de emisiuni, a fost extrem de emoționantă. Și chiar înduioșătoare, având în vedere că participanții erau mari vedete ale muzicii ușoare românești din deceniile trecute, marcați, și ei, deopotrivă, de trecerea timpului, cu trupurile împuținate și obrazul brăzdat, dar cu o lucire în ochi care spune multe povești minunate despre viața petrecută sub luminile orbitoare ale reflectoarelor. Dincolo de hazul savuroaselor amintiri depănate împreună și de încurajările lor pentru acela pe care îl omagiau, Cornel Constantiniu, s-a simțit însă, în permanență, iubirea pentru muzică, pentru scenă, dar și pentru publicul lor. Un public cât o țară întreagă, în urmă cu câteva decenii, la care putem adăuga, fără să greșim, și valurile de români plecați în pribegie, pentru care muzica aceasta a fost un reazem sufletesc deosebit de puternic.
Neputând să vorbească decât monosilabic, încuviințând doar cu o mișcare a capului, surâzând sau lăsând să alunece o lacrimă pe obraz, Cornel Constantiniu a ascultat evocările prietenilor și colegilor săi de scenă, iar la final a primit, din partea Casei de Discuri "Eurostar", "Discul de Aur" pentru activitatea sa discografică. Apoi, cu mâini tremurânde și vizibil emoționat, a semnat autografe pe cele două CD-uri "Best of" ale sale, și ni le-a oferit ca pe niște ultime daruri de preț.
Deși tabloidele încep și sfârșesc orice articol despre Cornel Constantiniu cu remarcile referitoare la boala sa necruțătoare, știm că aceasta e o imagine nedreaptă, care hrănește numai un public avid de știri despre nefericirea altora, și mai știm că el își dorește să fie în sufletele noastre așa cum s-a făcut cunoscut, drept un mare interpret al muzicii ușoare românești, care ne-a încântat cu șlagăre precum "N-ați văzut o fată?", "Nu-i prea târziu", "Noapte de catifea", "Eu sunt un trubadur" și multe, multe altele. Piese pe care acum, reascultându-le, realizezi că nu și-au pierdut valoarea și frumusețea, că ar putea oricând rivaliza cu creațiile de gen din Italia, Franța, Germania sau Statele Unite (dacă ne gândim doar la câteva dintre țările care își onorează cântăreții și îi readuc permanent în atenția publicului, prin emisiuni de televiziune și concerte gen "tribut", foarte gustate de public, indiferent de vârstă).
Creionăm aici, pentru cititorii noștri, un portret al lui Cornel Constantiniu dintr-o samă de cuvinte spuse la lansarea acestor ultime două CD-uri ale sale, de cei prezenți la eveniment.
Octavian Ursulescu, jurnalist
"A fost un sex-simbol, toată viața lui"
"Aceste două discuri lansate astăzi sunt amintirea cea mai de preț a unei epoci de aur în muzica ușoară românească, o epocă despre care, îndrăznesc să spun, nu se va mai întoarce niciodată. Timpuri de aur, cu eroi frumoși, cu festivaluri, cu șlagăre, cu emisiuni de televiziune dedicate genului, așa cum, din păcate, nu se mai fac astăzi! Actori importanți - Papil Panduru, Petre Moraru, Julieta Szonyi, Ion Dichiseanu - au venit la lansarea albumelor pentru că, să nu uităm, Cornel Constantiniu este actor: a terminat facultatea de teatru la București, a fost repartizat și a jucat trei ani la Teatrul Național din Iași, sub bagheta marii regizoare Cătălina Buzoianu, a apărut acolo în câteva spectacole memorabile, a jucat chiar și într-un film muzical, intitulat "Melodii, melodii", alături de Margareta Pâslaru, Cornel Patrichi și Sergiu Zagardan. Melodiile pe care le-a făcut celebre vorbesc despre cariera lui extraordinară, iar despre viața lui vorbește cartea sa autobiografică "Zăpezile copilăriei", în care Cornel Constantiniu evocă multe episoade neștiute din copilărie, adolescență, tinerețe și devenirea sa artistică. O voce impunătoare, cu distincție, cu eleganță, un bărbat adevărat, un sex-simbol toată viața lui! Domnița, soția lui, știe foarte bine că l-au iubit femeile, și glumesc împreună și acum, pe tema aceasta, căci așa e viața artiștilor."
Sabin Păutza, dirijor al Filarmonicii din New Jersey, compozitor de muzică clasică
"A slujit muzica, cu o dăruire fără margini"
"Pe Cornel Constantiniu l-am cunoscut acum aproape 50 de ani, când împreună cu soția sa, Domnița, au fost repartizați la Teatrul Național din Iași, ca proaspeți actori ieșiți de pe băncile facultății. Eu eram tânăr profesor universitar la Conservatorul ieșean și, împrietenindu-ne, inspirat de timbrul său vocal unic și de arta sa de a transmite emoție, am compus prima mea piesă de muzică ușoară, special dedicată lui, "Un bun rămas". Apoi i-am oferit lui Cornel piesa "Bradul", pe versurile lui Nicolae Iorga. Cu ea a obținut Premiul Juriului, la emisiunea-concurs de la televiziune, "Șlagăre în devenire". Am compus și alte piese pentru el, în total șapte melodii, care s-au bucurat de același succes. După ultima operație a lui Cornel, în anul 2000, am compus special pentru el piesa "Vă mulțumesc". E iubit și admirat deopotrivă de marele public cât și de colegii lui de breaslă, pentru că a slujit cu credință muzica și cu o dăruire fără margini. Muzica a fost pentru el mai mult decât un hobby, a fost o profesie de credință, căreia i-a dedicat o viață, trăită cu pasiune și sacrificiu. Simpla lui apariție pe scenă devenea un eveniment memorabil, și cei mai apreciați compozitori din toate generațiile i-au încredințat piesele lor, pe care interpretarea lui Cornel Constantiniu le transforma în nestemate. M-a onorat cu prietenia lui și m-a inspirat cu felul lui unic prin care știa să pună în valoare versul însoțit de muzică. S-a retras dintr-o carieră excepțională cu mult înainte de vreme, chinuit de o boală nemiloasă, dar a rămas o stea fără egal de strălucitoare pe firmamentul muzicii ușoare românești, iar vocea lui ne va înnobila casele și sufletele pentru multă vreme de acum încolo. Îi mulțumim lui Cornel pentru lecția de prietenie pe care ne-a predat-o cu modestie și cu noblețe o viață întreagă și pentru toți acești ani plini de lumina și de binecuvântarea glasului său, și rămân de-a pururi admiratorul lui!"
Sergiu Cioiu, actor, cântăreț
"Chiar și când vorbește, glasul lui e o muzică"
"Am fost coleg de facultate la Teatru, cu Cornel Constantiniu, și deși trăiesc în Canada de mult timp, mă bucur că îi sunt astăzi alături. Ne leagă actoria, dar și cântecele compozitorului Alexandru Mandy. Nu am să uit niciodată momentul în care, crezând că nu-l cunosc, înainte de a mi-l prezenta, compozitorul Alexandru Mandy a spus despre Cornel Constantiniu: «Este un bărbat frumos, înalt, elegant, rafinat, cu o voce caldă, plăcută, rotundă, exprimând și cele mai subtile nuanțe ale melodiei. Chiar și când vorbește, glasul său e o muzică!» I-am răspuns: «Dragul meu, îl cunosc! A fost colegul meu la facultate și era atât de admirat nu numai de fete, ci și de noi, de băieți, încât toți colegii sperau să-i fie prieteni!». Compoziția lui Alexandru Mandy «N-ați văzut o fată?» l-a lansat pe orbita succesului (cu această piesă a cucerit premiul întâi al concursului de interpretare la Festivalul de la Mamaia, în 1971, iar cu un an înainte, Trofeul "Steaua fără nume"), dar vreau să vă spun că acest cântec, interpretat cu atâta dăruire de Cornel, reprezintă tinerețea noastră, imaginea căutării continue a iubirii desăvârșite, a unei «Fata Morgana», la care am tânjit cu toții, cu puritatea vârstei de atunci și încrederea în iubirea absolută. Stare pe care ar trebui să o păstrăm și după trecerea anilor, căci această căutare ne dă viață, ne însuflețește, de fapt. Eu și Cornel trăim acum pe portative diferite ale vieții, dar cu aceleași probleme legate de neputințele vârstei, de legătura puternică pe care o avem, fiecare din noi, cu camaradul nostru de viață. De câte ori am jucat aici, în România, m-am gândit la bravul meu prieten din tinerețe, Cornel Constantiniu. Lupta lui pentru viață, și a soției lui, Domnița, mă inspiră, căci prietenul meu îmi oferă un exemplu de putere sufletească în fața fragilității condiției noastre omenești, fizice, iar eu nu pot decât să îl iubesc și mai mult pentru asta!".
Petre Geambașu, compozitor, interpret
"Îl simt ca pe fratele meu"
"Cu acest băiat de aur, Cornel Constantiniu, sunt prieten de 45 de ani, îl simt ca pe fratele meu și cred, știu asta, că și el are aceleași sentimente față de mine. Avem în comun o mulțime de amintiri, cele mai multe din perioada în care activam împreună la Teatrul Muzical "Ion Vasilescu" din București. Prin anii '70 și ceva, am fost la un spectacol la Focșani, cu Ion Dichiseanu și cu Dem Rădulescu, Marina Voica, Doina Spătaru, Lucky Marinescu, Rodica Paliu, grupa mare, ce mai! Și, după spectacol, ne invită primul secretar de partid de acolo, la o vilă de protocol, undeva pe dealurile acelea dintre Focșani și Adjud, la o masă cu ei, cu familiile, dar toți erau așa, mai gomoși, și atmosfera cam trena, nu prea era distracție. A apărut Cornel și a început cu bancurile lui (trebuie să spun aici că nu am văzut pe cineva să spună bancuri cu atâta umor și inspirație, ca el), iar atmosfera s-a destins imediat! El și Domnița, soția lui, îmi sunt și acum foarte apropiați, ne întâlnim de câte ori e posibil, ne uităm pe calculator, la fotografii cu noi sau cu copiii noștri, ne emoționăm și mai vărsăm câte o lacrimă, ascultăm muzică, iar mie îmi place să ascult glasul lui cald, interpretând piesa compusă de mine «Te-am așteptat să vii»."
Horia Moculescu, compozitor, interpret
"Avem, amândoi, un sac de amintiri fabuloase"
"Cântam la pian, la restaurantul «Modern», era prin '67-'68, și într-o seară, a venit la mine un băiat frumos, îmbrăcat într-un costum alb, și care zice: «Bună seara, am un frate care cântă foarte frumos! N-ați vrea să-l acompaniați?». Zic: «Da, cu plăcere!». Trec zece minute și vine înapoi: «Bună seara, am venit să cânt!». «Hai, dom'le, fii serios, mi-ai spus că vine fratele dumitale!». «Păi, eu sunt fratele...». Frați gemeni, dom'le, Mircea și Cornel Constantiniu, cu aceeași statură și cu trăsături absolut identice, și mai umblau și îmbrăcați la fel! Semănau atât de mult, că, am aflat după aceea, nici mama lor nu-i deosebea decât după un semn din naștere (o pată pe spate) pe care îl avea unul dintre ei. Eu și Cornel am fost în multe turnee împreună și avem un sac de amintiri fabuloase din vremurile acelea, toți îl iubim pentru veselia și spiritul lui de glumă. Dar trebuie să spun aici că rar mi s-a întâmplat să văd dintr-o generație niște prieteni atât de buni cum a fost el cu Aurelian Andreescu și cu Dan Spătaru. Știu că a suferit enorm când s-au dus dincolo acești doi mari prieteni ai lui, și mai ales când i s-au dus și frații, de care era extrem de legat, îndeosebi de cel geamăn. I-am cerut iertare lui Cornel că n-am mai ajuns atât de des să joc table cu el, dar i-am promis că voi veni curând: vine iarna și nu mai am pe unde să bântui, așa că o să am timp ca să-mi vizitez prietenii!"
Doina Spătaru, interpretă, laureată la Cerbul de Aur, 1970
"Râdeam atât de tare, că îmi pierdeam suflul"
"De Cornel mă leagă multe amintiri, el face parte din tinerețea mea, am debutat amândoi la aceeași emisiune-concurs, "Steaua fără nume", iar la scurt timp, amândoi am fost invitați să cântăm la Teatrul "Constantin Tănase", iar apoi la Teatrul "Ion Vasilescu". Și când acesta s-a desființat, ce turnee minunate făceam, împreună cu formația "Star 2000" a lui Petre Geambașu, Cornel era cel mai grozav la spus bancuri: râdeam atât de tare, că îmi pierdeam suflul, și îl rugam să se oprească, ca să mai pot respira. Prin Cornel și Domnița, soția lui, l-am cunoscut pe fostul meu soț și tatăl fetelor mele, actorul Boris Olinescu, cu care ei erau colegi la Teatrul Național "Vasile Alecsandri" din Iași. Nini, fratele cel mare al lui Cornel, a fost nașul de botez al fetei mele, Mălina. Ne leagă multe amintiri frumoase, sărbători petrecute cu familiile noastre. Îi port o mare admirație și respect Domniței, pentru puterea interioară uriașă de care a avut nevoie ca să fie, actriță, mamă și soție de artist și pentru faptul că și-a dedicat viața în totalitate pentru a avea grijă de el."
Dorin Anastasiu, interpret
"Prietenie într-un Trabant"
"Eram colegi la Teatrul "Ion Vasilescu" și, cum la cutremurul din 1977, mașina lui Cornel, o Dacia 1100, a fost strivită, aproape tăiată în două, am plecat în turneu în Moldova cu Trabantul meu, ocazie cu care am stat mult de vorbă și am început o minunată prietenie care durează și astăzi, ba chiar s-a întărit mai mult în anii din urmă. Am colaborat și într-un film, în «Coana Chirița», noi eram cei doi amorezi, Brustur și Cociurlă, care plănuiesc răpirea fetelor Chiriței și care cântă mai multe cuplete, pe muzica lui George Grigoriu. Dar eu îl știam pe Cornel de când juca cu fratele său geamăn, Mircea, în dramatizarea «Prinț și cerșetor», după Mark Twain, pe muzica lui Paul Hurmuzescu. La început au cântat în duet, ca «Frații Constantiniu», apoi Mircea și-a ales artele plastice, iar Cornel, muzica, după ce studiase teatrul. Mă bucur foarte tare de recunoașterea de care se bucură azi, îl iubesc și îi doresc ca, împreună cu Domnița, soția lui, și cu ajutorul lui Dumnezeu, să meargă mai departe!"
Domnița Constantiniu, actriță, soția lui Cornel Constantiniu
"Mă alătur fiilor noștri"
"Știu că soțul meu, în fața laudelor celor de față, ar spune, cu toată modestia, dar cu toată convingerea, că cea mai mare voce a muzicii românești a fost și rămâne Aurelian Andreescu. Cât privește cele două CD-uri, intitulate "N-ați văzut o fată?" și "Nu-i prea târziu", dorește să le dedice memoriei fraților lui, Nini, cel mare, și Mircea, geamănul său, convins că ei îl veghează de acolo, de Sus. Mă alătur și eu fiilor noștri, Alexandru și Mihai, precum și celor cinci nepoți, ca să le mulțumim celor care l-au onorat cu acest prilej pe tatăl, respectiv, pe bunicul lor, Cornel Constantiniu."