Critica n-a venit din partea Preşedinţiei ţării (obligată la coabitarea cu majoritatea parlamentară deţinută de gruparea PSD-ALDE), nici din partea opoziţiei sau a societăţii civile, grupate în manifestaţiile #rezist. Protestele Preşedinţiei şi ale opoziţiei nu mai sunt de mult băgate în seamă de coaliţia la putere. În doi ani de guvernare, alianţa PSD-ist-ALDE-istă, sprijinită de UDMR, a emasculat instituţia prezidenţială luându-i, practic, mai toate atribuţiile constituţionale. Opoziţia a fost, şi ea, redusă la tăcere şi, uneori, împinsă la complicitate, în privinţa modificărilor unor legi ale Justiţiei care exonerau corupţia înaltă de orice puniţie. E drept, destui reprezentanţi ai opoziţiei au dulapurile pline cu schelete din perioadele când s-au aflat la guvernare. Doar USR pare cel mai puţin afectată de "micile compromisuri" pe care ceilalţi politicieni sunt dispuşi să le facă când e vorba de privilegiile şi imunităţile lor. PNL-ul, primul partid al opoziţiei, la actuala administraţie, pare încă bântuit de fantomele USL-ului, alianţa contra naturii pe care o realizase cu PSD-ul. În privinţa opoziţiei societăţii civile, guvernul a avut grijă, la 10 august a.c., să-i arate că poate oricând "întoarce foaia". În 10 august, mii de manifestanţi paşnici, inclusiv bătrâni, femei şi copii, au fost gazaţi, călcaţi în picioare şi bătuţi de Jandarmerie, care s-a arătat drept o unealtă docilă a ministrului PSD-ist al Afacerilor Interne. PSD şi ALDE au arătat că nu sunt dispuse să dea nici măcar un centimetru înapoi din drumul lor spre instaurarea unui stat autocratic, în care politicul domină total şi, prin el, şeful partidului la putere. Critica "forţelor" din interior, grupate de alianţa PSD-ALDE sub denumirea de "statul paralel", nu i-a afectat deloc acţiunea de subordonare a Justiţiei, urmărită tenace în cei doi ani de când s-a instalat la guvernare.
Criticile anunţate în 13 noiembrie au afectat însă profund puterea aflată în funcţiune la Bucureşti. Ele au venit din afară, şi anume, din partea UE, confederaţia politică europeană din care România face parte. Admiterea în UE (cu, de altminteri, şi admiterea în NATO) a fost expresia unei aspiraţii profunde a românilor, de a face parte dintr-o organizaţie care să le garanteze stabilitatea statală, inviolabilitatea graniţelor, democraţia internă. Fie şi numai în cei o sută de ani ai existenţei ei, România modernă a fost de prea multe ori victima arbitrariului unor mari puteri, care i-au mutilat graniţele, i-au impus regimuri politice străine de voinţa poporului, i-au sluţit cultura sau credinţele. UE este prima organizaţie care i-a oferit în mod ferm României garanţia stabilităţii şi dezvoltării (prin fonduri cu destinaţie clară, pe domenii de interes precise), fără a interveni în problemele teritorialităţii sau ale identităţii culturale. UE a pretins, în schimb, prin Tratatul de Aderare, o aliniere la valorile democraţiei sale liberale, o aplicare relativ uniformă a normelor sale juridice şi a celor privind drepturile omului. În virtutea cerinţelor acestui Tratat, CCR a susţinut prin Decizia 2/2012, în conformitate cu articolul 148, aliniatul 4 din Constituţia ţării, obligativitatea aplicării prescrierilor dreptului european, perspectivă pentru care UE instituise un Mecanism de Cooperare şi Verificare (MCV), ca premisă pentru admiterea ţării în "spaţiul Schengen", al liberei circulaţii în toate ţările componente şi cu toate drepturile aferente pentru cetăţenii români. Or, în 13 noiembrie, atât prin "Raportul de progres privind aplicarea MCV" al Comisiei Europene, cât şi prin "Rezoluţia Parlamentului european privind statul de drept în România", UE şi-a exprimat îngrijorarea privind imixtiunile politice în sfera Justiţiei ale guvernării de la Bucureşti. Documentele UE, bazate pe analizele Comisiei de la Veneţia şi ale GRECO, specializate pe problemele Justiţiei din statele membre, constată că, după un deceniu şi jumătate de progrese în separaţia puterilor în stat, garantarea drepturilor omului şi a libertăţilor civile, România a început să facă paşi înapoi, căutând să revină la situaţia anterioară, de supunere a sistemului de drept celui politic, de aplicare selectivă a normelor juridice faţă de cetăţenii teoretic egali, de imunizare a politicienilor în raport cu nevoile Statului.
Într-adevăr, de doi ani, alianţa PSD-ALDE nu a făcut altceva decât să încerce, pe toate căile şi cu toate mijloacele, să modifice legile Justiţiei, pentru a obţine "albirea" juridică a tandemului conducător Dragnea-Tăriceanu, acuzat de "înaltă corupţie". Membrii grupării au fost - şi sunt - solidari cu liderii lor, pentru că, în umbra acestora, ei înşişi au putut şi pot ocoli aplicarea coerentă şi unitară a prescrierilor Justiţiei, exploatând fără scrupul, în folos propriu, resursele statului. Aşa se explică de ce, în România, sub guvernarea lor, nu s-a investit nimic în infrastructura comunicaţiilor şi transporturilor, în cea medicală sau şcolară, România fiind pe ultimele locuri în Europa în aceste domenii. "Marile proiecte" PSD-iste au rămas vorbe în vânt, iar măririle de salarii şi pensii, cu grava îndatorare a ţării, s-au dovedit a fi praf în ochii cetăţenilor, pe fondul scumpirilor şi al inflaţiei ce prefigurează o criză economică. Sub conducerea PSD-ALDE, naţiunea română devine o naţiune clientelară, pentru care valorile democraţiei şi libertăţile civice europene nu mai au relevanţă. O naţiune clientelară poate fi "vândută" de liderii ei, oricărei puteri ce le garantează acestora imunitatea. Or, tocmai această posibilitate încearcă să o blocheze, prin criticile sale, UE. La "Centenar", România primeşte, ca în 1918, ajutorul Europei. Va trebui însă ca ea să îl şi folosească.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
