Critica n-a venit din partea Președinției țării (obligată la coabitarea cu majoritatea parlamentară deținută de gruparea PSD-ALDE), nici din partea opoziției sau a societății civile, grupate în manifestațiile #rezist. Protestele Președinției și ale opoziției nu mai sunt de mult băgate în seamă de coaliția la putere. În doi ani de guvernare, alianța PSD-ist-ALDE-istă, sprijinită de UDMR, a emasculat instituția prezidențială luându-i, practic, mai toate atribuțiile constituționale. Opoziția a fost, și ea, redusă la tăcere și, uneori, împinsă la complicitate, în privința modificărilor unor legi ale Justiției care exonerau corupția înaltă de orice puniție. E drept, destui reprezentanți ai opoziției au dulapurile pline cu schelete din perioadele când s-au aflat la guvernare. Doar USR pare cel mai puțin afectată de "micile compromisuri" pe care ceilalți politicieni sunt dispuși să le facă când e vorba de privilegiile și imunitățile lor. PNL-ul, primul partid al opoziției, la actuala administrație, pare încă bântuit de fantomele USL-ului, alianța contra naturii pe care o realizase cu PSD-ul. În privința opoziției societății civile, guvernul a avut grijă, la 10 august a.c., să-i arate că poate oricând "întoarce foaia". În 10 august, mii de manifestanți pașnici, inclusiv bătrâni, femei și copii, au fost gazați, călcați în picioare și bătuți de Jandarmerie, care s-a arătat drept o unealtă docilă a ministrului PSD-ist al Afacerilor Interne. PSD și ALDE au arătat că nu sunt dispuse să dea nici măcar un centimetru înapoi din drumul lor spre instaurarea unui stat autocratic, în care politicul domină total și, prin el, șeful partidului la putere. Critica "forțelor" din interior, grupate de alianța PSD-ALDE sub denumirea de "statul paralel", nu i-a afectat deloc acțiunea de subordonare a Justiției, urmărită tenace în cei doi ani de când s-a instalat la guvernare.
Criticile anunțate în 13 noiembrie au afectat însă profund puterea aflată în funcțiune la București. Ele au venit din afară, și anume, din partea UE, confederația politică europeană din care România face parte. Admiterea în UE (cu, de altminteri, și admiterea în NATO) a fost expresia unei aspirații profunde a românilor, de a face parte dintr-o organizație care să le garanteze stabilitatea statală, inviolabilitatea granițelor, democrația internă. Fie și numai în cei o sută de ani ai existenței ei, România modernă a fost de prea multe ori victima arbitrariului unor mari puteri, care i-au mutilat granițele, i-au impus regimuri politice străine de voința poporului, i-au sluțit cultura sau credințele. UE este prima organizație care i-a oferit în mod ferm României garanția stabilității și dezvoltării (prin fonduri cu destinație clară, pe domenii de interes precise), fără a interveni în problemele teritorialității sau ale identității culturale. UE a pretins, în schimb, prin Tratatul de Aderare, o aliniere la valorile democrației sale liberale, o aplicare relativ uniformă a normelor sale juridice și a celor privind drepturile omului. În virtutea cerințelor acestui Tratat, CCR a susținut prin Decizia 2/2012, în conformitate cu articolul 148, aliniatul 4 din Constituția țării, obligativitatea aplicării prescrierilor dreptului european, perspectivă pentru care UE instituise un Mecanism de Cooperare și Verificare (MCV), ca premisă pentru admiterea țării în "spațiul Schengen", al liberei circulații în toate țările componente și cu toate drepturile aferente pentru cetățenii români. Or, în 13 noiembrie, atât prin "Raportul de progres privind aplicarea MCV" al Comisiei Europene, cât și prin "Rezoluția Parlamentului european privind statul de drept în România", UE și-a exprimat îngrijorarea privind imixtiunile politice în sfera Justiției ale guvernării de la București. Documentele UE, bazate pe analizele Comisiei de la Veneția și ale GRECO, specializate pe problemele Justiției din statele membre, constată că, după un deceniu și jumătate de progrese în separația puterilor în stat, garantarea drepturilor omului și a libertăților civile, România a început să facă pași înapoi, căutând să revină la situația anterioară, de supunere a sistemului de drept celui politic, de aplicare selectivă a normelor juridice față de cetățenii teoretic egali, de imunizare a politicienilor în raport cu nevoile Statului.
Într-adevăr, de doi ani, alianța PSD-ALDE nu a făcut altceva decât să încerce, pe toate căile și cu toate mijloacele, să modifice legile Justiției, pentru a obține "albirea" juridică a tandemului conducător Dragnea-Tăriceanu, acuzat de "înaltă corupție". Membrii grupării au fost - și sunt - solidari cu liderii lor, pentru că, în umbra acestora, ei înșiși au putut și pot ocoli aplicarea coerentă și unitară a prescrierilor Justiției, exploatând fără scrupul, în folos propriu, resursele statului. Așa se explică de ce, în România, sub guvernarea lor, nu s-a investit nimic în infrastructura comunicațiilor și transporturilor, în cea medicală sau școlară, România fiind pe ultimele locuri în Europa în aceste domenii. "Marile proiecte" PSD-iste au rămas vorbe în vânt, iar măririle de salarii și pensii, cu grava îndatorare a țării, s-au dovedit a fi praf în ochii cetățenilor, pe fondul scumpirilor și al inflației ce prefigurează o criză economică. Sub conducerea PSD-ALDE, națiunea română devine o națiune clientelară, pentru care valorile democrației și libertățile civice europene nu mai au relevanță. O națiune clientelară poate fi "vândută" de liderii ei, oricărei puteri ce le garantează acestora imunitatea. Or, tocmai această posibilitate încearcă să o blocheze, prin criticile sale, UE. La "Centenar", România primește, ca în 1918, ajutorul Europei. Va trebui însă ca ea să îl și folosească.