Pe lângă meseria de nuvelist (povestirile sale, scrise pe când nu se inventase încă termenul şi aşezate apoi cronologic în ediţia de Opere, s-au legat într-un lung roman autoficţional), Radu Cosaşu are, de vreo 65 de ani, şi profesia de gazetar. Şi-a câştigat existenţa întâi ca reporter, apoi ca redactor şi deţinător de rubrici de cinema, de sport, de TV sau pe alte teme la care toată lumea crede că se pricepe dar în care el e chiar competent fiindcă le frecventează de o viaţă din pură pasiune. Toată publicistica lui are o marcă stilistică proprie, aceeaşi cu a ficţionarului, astfel încât, şi fără semnătură, îl recunoşti după "frază", după apropierile imprevizibile de cuvinte şi idei, după limbajul asezonat savuros cu umor, dar totdeauna de o urbanitate specială, a bunului simţ constitutiv. Sincer şi de aceea vulnerabil, simpatic şi jucăuş, sub aparenţa spumoasă stă o scară de valori îndelung încercate între dinţi, pentru a deosebi calpul de veritabil. După cele şase volume din colecţia de Opere de la Polirom şi după ce a completat "adevărul integral" despre sine cu "Viaţa ficţiunii după o revoluţie" (2016), anul trecut şi-a adunat între coperţi o selecţie de cronici sportive apărute între 1991 şi 1997 (rubrică pe care o continuă şi azi în "ProSport"), iar acum a ales, montat şi mixat mostre din publicistica lui dilematică. Om al nuanţelor, cu oroare de maniheism, Radu Cosaşu se referă şi aici la prima lui tinereţe, de comunist practicant, care l-a vaccinat de ideologii violente, cu limbajul lor de lemn cu tot. A înţeles atunci, ca şi iubitul său Camus, că "foştii umiliţi şi obidiţi, răsturnând ordinea cea crudă şi nedreaptă, îşi vor impune dictatura cu metodele foştilor exploatatori, însuşindu-şi privilegiile şi drepturile la samavolnicie". Lecuirea de lirismul revoluţionar îl face să aibă reticenţe şi faţă de anticomunismul radical, fiindcă a învăţat pe pielea lui nocivitatea generalizărilor şi a falselor alternative - ceva contra altceva. Deschis cu prudenţă spre subiectele incandescente ale societăţii româneşti de azi, el preferă solidaritatea în bunătate, empatia şi e consecvent în interesul pentru amănunte: "Trebuie să fie un amănunt, două, trei care să explice totul, doar amănuntele au putere - cauzele generale, determinările istorice, ideile şi vorbele mari sunt pe cale să-şi epuizeze înţelesurile, cu atât mai mult consecinţele". Viaţa şi marea literatură l-au lămurit că "adevărul nu se confundă cu dreptatea" şi că "celebrele cauze drepte, cu cât sunt mai drepte, cu atât devin mai bune transmiţătoare de minciuni". Aşa că, ne-ruşinându-se de "naturelul prea simţitor" la omenescul banal, e atent la faptul divers, colecţionat din presă, de pe stradă, din taxiuri, punându-i în valoare cu inteligenţă potenţialul semnificativ-afectiv. Cititor impenitent şi cu mare capacitate de admiraţie, Radu Cosaşu a observat că şi "cei mai ai dracului scriitori, dacă-s mari, au în ei o duioşie inebranlabilă (şi, obligatoriu, o pagină, măcar una, de umor)".
În "Anti-damblale" veţi găsi şi duioşie, şi umor, "enormităţi mici şi mijlocii", hazotragic de situaţie şi de limbaj; propriile nevroze îşi secretă ca antidot râsul (de exemplu în cel mai lung text din volum, o "supravieţuire" despre călătoria de serviciu la Moscova în 1969). Povestind despre dereglări şi derapaje de ieri şi de azi, gazetarul-ficţionarul nu face parte dintre cei ce urăsc galeria adversă, gata să-i dea în cap doar pentru că are altă culoare. Admite diferenţe (nu şi excese iraţionale) şi crede cu onestitate că la marile întrebări există o varietate de răspunsuri valabile.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
