Pe lângă meseria de nuvelist (povestirile sale, scrise pe când nu se inventase încă termenul și așezate apoi cronologic în ediția de Opere, s-au legat într-un lung roman autoficțional), Radu Cosașu are, de vreo 65 de ani, și profesia de gazetar. Și-a câștigat existența întâi ca reporter, apoi ca redactor și deținător de rubrici de cinema, de sport, de TV sau pe alte teme la care toată lumea crede că se pricepe dar în care el e chiar competent fiindcă le frecventează de o viață din pură pasiune. Toată publicistica lui are o marcă stilistică proprie, aceeași cu a ficționarului, astfel încât, și fără semnătură, îl recunoști după "frază", după apropierile imprevizibile de cuvinte și idei, după limbajul asezonat savuros cu umor, dar totdeauna de o urbanitate specială, a bunului simț constitutiv. Sincer și de aceea vulnerabil, simpatic și jucăuș, sub aparența spumoasă stă o scară de valori îndelung încercate între dinți, pentru a deosebi calpul de veritabil. După cele șase volume din colecția de Opere de la Polirom și după ce a completat "adevărul integral" despre sine cu "Viața ficțiunii după o revoluție" (2016), anul trecut și-a adunat între coperți o selecție de cronici sportive apărute între 1991 și 1997 (rubrică pe care o continuă și azi în "ProSport"), iar acum a ales, montat și mixat mostre din publicistica lui dilematică. Om al nuanțelor, cu oroare de maniheism, Radu Cosașu se referă și aici la prima lui tinerețe, de comunist practicant, care l-a vaccinat de ideologii violente, cu limbajul lor de lemn cu tot. A înțeles atunci, ca și iubitul său Camus, că "foștii umiliți și obidiți, răsturnând ordinea cea crudă și nedreaptă, își vor impune dictatura cu metodele foștilor exploatatori, însușindu-și privilegiile și drepturile la samavolnicie". Lecuirea de lirismul revoluționar îl face să aibă reticențe și față de anticomunismul radical, fiindcă a învățat pe pielea lui nocivitatea generalizărilor și a falselor alternative - ceva contra altceva. Deschis cu prudență spre subiectele incandescente ale societății românești de azi, el preferă solidaritatea în bunătate, empatia și e consecvent în interesul pentru amănunte: "Trebuie să fie un amănunt, două, trei care să explice totul, doar amănuntele au putere - cauzele generale, determinările istorice, ideile și vorbele mari sunt pe cale să-și epuizeze înțelesurile, cu atât mai mult consecințele". Viața și marea literatură l-au lămurit că "adevărul nu se confundă cu dreptatea" și că "celebrele cauze drepte, cu cât sunt mai drepte, cu atât devin mai bune transmițătoare de minciuni". Așa că, ne-rușinându-se de "naturelul prea simțitor" la omenescul banal, e atent la faptul divers, colecționat din presă, de pe stradă, din taxiuri, punându-i în valoare cu inteligență potențialul semnificativ-afectiv. Cititor impenitent și cu mare capacitate de admirație, Radu Cosașu a observat că și "cei mai ai dracului scriitori, dacă-s mari, au în ei o duioșie inebranlabilă (și, obligatoriu, o pagină, măcar una, de umor)".
În "Anti-damblale" veți găsi și duioșie, și umor, "enormități mici și mijlocii", hazotragic de situație și de limbaj; propriile nevroze își secretă ca antidot râsul (de exemplu în cel mai lung text din volum, o "supraviețuire" despre călătoria de serviciu la Moscova în 1969). Povestind despre dereglări și derapaje de ieri și de azi, gazetarul-ficționarul nu face parte dintre cei ce urăsc galeria adversă, gata să-i dea în cap doar pentru că are altă culoare. Admite diferențe (nu și excese iraționale) și crede cu onestitate că la marile întrebări există o varietate de răspunsuri valabile.