EMI şi DAN, o poveste de dragoste

- Rămas infirm în urma unei tentative de omor, un adolescent se ia la trântă cu viaţa şi câştigă, etapă de etapă, un rost omenesc normal, încununat şi de o mare iubire. Adesea, eroii se nasc, neştiuţi, printre noi -

Dintotdeauna a fost un om de acţiune, gata oricând să mişte munţii din loc, mai ales atunci când trebuia să ajute pe cineva drag. În copilărie, cel mai mult iubea aven­tura. O că­uta, o inventa, o făcea să fie cât mai gro­zavă, cât mai năstruşnică. În dimineţile frumoase de vară, când se trezea primul din casă, în­fuleca degrabă o bucată de pâine cu ma­giun şi-apoi o zbughea nerăb­dător în faţa blocului, aşteptând să apară prietenii. Aştepta o oră, două, şi tare mult se perpelea de-atâta ne­răbdare. Iar când, în sfârşit, în uşa blocului se arăta pri­mul copil, parcă abia atunci răsărea pen­tru el soarele. Până în clasa a treia, refuza cu obsti­na­ţie să citească, deşi avea casa burduşită cu cărţi de toate felurile. Pentru el, biblioteca nu era de­cât un fel de tapet colo­rat care aco­perea pe­re­ţii. Atunci, însă, în cla­sa a treia, părinţii l-au lu­at la un film. Un film de aventuri, numai bun pen­­tru el. Era vorba de"Winnetou", după ce­lebra poveste scrisă de Karl May. Timp de două ore nu s-a clintit, ba chiar ar fi vrut să mai rămână în sală, să-l mai vadă o dată. Atunci mama lui i-a spus că au în biblioteca de-acasă chiar cartea după care a fost făcut filmul. A citit-o toată în noap­tea care a urmat. Aşa a început prie­tenia lui cu cărţile. A citit toate volu­mele lui Karl May. Apoi alţi autori, alte genuri, aproape zil­nic citea câte o car­te. Mai târziu, a dat şi de gustul muzicii, îi plă­cea enorm să dan­seze sau, pur şi simplu, să stea în fotoliu şi să asculte muzică de ca­litate, pop, rock, disco, dar şi clasică sau populară. Erau anii '80, când în magazine nu existau decât discuri sau casete cu muzică uşoară românească. El însă se descurca, avea prieteni mulţi şi reuşea să achiziţioneze tot ce era mai bun şi în vogă la vremea aceea. La 18 ani, avea o colecţie uriaşă de cd-uri şi ca­sete. La el găseai orice gen de muzică, orice for­maţie sau interpret. Devenise deja un personaj cu­noscut în lumea colecţionarilor de cd-uri, era tot mai solicitat să vină cu muzica lui la petreceri, iar după '90, când era student la Institutul de Construcţii din Bucu­reşti, a început să pună muzică prin cluburi şi discoteci. În 1993, în vacanţa de vară, a reuşit să obţină un contract de disc-jokey sezonier într-un club din Italia, undeva, pe lângă Milano. Avea 20 de ani şi viaţa lui era tot mai animată şi promiţă­toare. A învăţat să vorbească în italiană într-un timp-record, iar cu felul lui de a fi, deschis şi jovial, a reuşit numaidecât să-şi facă numeroşi prieteni. Câştiga binişor, însă la vârsta aia nu prea avea grija banilor. Cât avea, atâta cheltuia. Singura lui inves­ti­ţie a fost o linie muzicală Pioneer, o "sculă" pro­fesio­nală, cum rar gă­seai la vremea aceea.
Era într-o vineri, o zi fierbinte de august, când el urma să ajungă la club pentru câteva probe de so­no­rizare. Avea însă de mers mai întâi la o întâlnire cu un prieten, undeva aproa­pe de Milano. A oprit maşina în parcarea unui cartier liniştit şi, chiar atunci când se pre­gătea să coboare, a văzut un individ care gesticula nervos, ameninţându-l cu o ar­mă. Nu înţelegea ce se întâmplă, nu deranjase pe ni­meni cu nimic. S-a aplecat puţin să închidă case­tofonul maşinii şi, deodată, a auzit un bubuit puter­nic. Apoi, un ţiuit continuu şi asurzitor în urechea stângă. Un ţiuit pe care-l aude uneori şi as­tăzi. N-a sim­ţit nimic, nicio du­rere. A văzut doar cum indi­vidul fuge, se urcă într-un Alfa Romeo şi pleacă în trombă. Nu ştia încă ce se întâmplase, bănuia doar că dementul acela a tras cu pistolul. A vrut să ia o hârtie şi-un pix, să-şi noteze numărul maşinii, dar n-a reuşit. Degetele nu-l mai as­cultau, nu le putea miş­ca. A văzut apoi o pată roşie pe blugi. Iar mai sus, pe geacă, puhoi de sânge care curgea de undeva, din spa­tele ure­chii. Simţea furnicături prin tot corpul, nu se putea mişca nici­cum, mâi­nile şi picioarele îi erau paralizate. Era însă lucid, vedea că pierde mult sânge şi trebuie să facă ceva pentru a încerca să se salveze. Maşina se afla într-un colţ mai ferit al parcării, nu prea erau trecători. Tot ce mai putea să facă era să aştepte şi să spere că totuşi îl va vedea cineva. A aşteptat un minut, două, trei, nici el nu ştie cât, până când a văzut în faţa maşinii doi tineri care se apro­piau. A vrut să strige la ei, să ceară ajutor. În zadar, abia mai avea glas. Tinerii au trecut mai departe fără să-l observe. Au urmat apoi acele câteva secunde în care toată viaţa lui de până atunci i-a fulgerat di­naintea ochilor. Nu mai avea nicio speranţă, era si­gur că va rămâne acolo, înţepenit pe scaunul ma­şinii, până când îşi va da ultima suflare. Şi totuşi, într-un târziu, cineva l-a descoperit. Era prietenul lui cu care urma să se înâlnească. Cu glasul stins, mai mult prin semne, i-a cerut să improvizeze un garou cu care să-i oprească hemoragia. Apoi, în câteva minute a venit salvarea. L-au pus pe targă şi l-au dus la spital. Vedea tot mai ne­clar, simţea cum alunecă încet într-un fel de somn, cum trupul lui începea să plutească uşor. Sunt ultimele mo­mente pe care şi le aminteşte. După o săptămână, o lumină puter­nică i-a provocat prima clipire. O asistentă ţi­nea lanterna aprinsă aproape de ochiul lui. "Era lu­miniţa de la ca­pătul tunelului", cum îi place să spu­nă. După şapte zile de comă, medicii au încercat să-l menajeze, evitând să-i spună adevărul în legătură cu diag­nosticul, însă el deja avea o pre­simţire cam sumbră. În salonul lui din spital, au apărut primii poliţişti care i-au cerut să spună ce s-a în­tâm­plat. Cum arăta individul, ce maşină avea, ce fel de pistol, cât de mare, avea sau nu bu­toiaş? I-au răsfoit un album gros cu poze, să spună dacă îl recunoaşte pe cel care l-a împuşcat. Nu, nu era în pozele alea. Tot ce ştia era că avea vreo 25 de ani, purta o şapcă roşie, ţinea în mână un pistol cu ţeava lungă şi butoiaş, şi că s-a urcat într-o Alfa Romeo albastră. Povestea lui apăruse deja în presa din Milano. După vreo lună, poliţia a adus la spital, pentru o eventuală recunoaştere, trei indivizi pe care i-a aliniat în salon, chiar în faţa patului său. Da, unul din ei era cel care-l împuşcase. L-a recu­noscut imediat, avea acelaşi rânjet nătâng. Ar fi vrut să-l privească în ochi, să-l întrebe ceva, dar după atâtea săptămâni de comă şi tratamente nu mai avea nicio vlagă. La scurt timp, l-a vizitat la spital un unchi de-al crimi­nalului. I-a oferit 20.000 de dolari dacă-şi retrage plângerea. Dacă ar fi putut, s-ar fi ridicat din pat să-l dea afară în şuturi. Mai târziu, a aflat că individul care l-a împuşcat a fost condam­nat la 20 de ani închisoare pentru tentativă de omor. Avea probleme psihice şi a decis să-l împuşte pe bietul român doar dintr-o simplă... confuzie.

Viaţa în scaun cu rotile

Aşa s-a încheiat un capitol frumos din viaţa lui Dan Ghiţă, tânărul acela inimos şi gata oricând să mute munţii din loc. La 20 de ani, când "rupea potcoava în palmă", cum îi place să spună, destinul l-a lovit implacabil, ţintuindu-l pe viaţă într-un scaun cu rotile. Şi totuşi, înghesuit acolo, în scaunul lui, el poartă mereu pe chip zâmbetul cald şi tihnit al omului împăcat cu sine şi cu lumea. E acelaşi om generos, dispus oricând să ajute pe oricine. Po­vestea lui este o lecţie magnifică de voinţă şi opti­mism cum nu mi-a fost dat să aflu până acum. În mod paradoxal, omul acesta condamnat să-şi tră­iască viaţa într-un cărucior, e capabil să umple orice loc. Prezenţa lui tonică, privirea încrezătoare, umo­rul, poveştile lui fascinante, toate astea îl ridică tot timpul deasupra celorlalţi şi fac din el un personaj pe care n-ai cum să nu-l placi. Stă în faţa mea, în­ţepenit pe scaunul său, povestind întruna cu o fervoare molipsitoare. Aici, în sufrageria asta ticsită de aparate de tot felul, se află universul lui în care trăieşte de 25 de ani. Aici mănâncă, aici citeşte, aici navighează pe inernet, aici ascultă muzică, aici îşi primeşte zi de zi musafirii, de-aici îşi coordonează viaţa de fiecare zi şi mica afacere pe care o are. "Atunci, în '93", îmi zice, "când m-am întors aca­să, totul era un calvar. După şapte luni de stat în spi­tal în Italia, cu tot felul de aparate care-mi fă­ceau viaţa mai uşoară, am ajuns aici, între patru pereţi, fără nimic care să mă ajute în vreun fel. Fără rampă la scară, fără telefon, fără bani. Câteva luni am locuit cu bunică-mea şi ţin minte că în unele nopţi mă trezeam dârdâind de frig. Nu puteam să fac nimic, nici să trag pătura peste mine, nici s-o trezesc pe bunica. Stăteam aşa, nemişcat, şi mă uitam la ceas, numărând orele şi minutele rămase până dimineaţă. A fost greu, mai greu ca oricând. Nici când eram în Italia, în spital, şi am aflat că am paraplegie, n-am fost aşa deprimat. Ba dim­potrivă, în mod paradoxal, atunci aveam un tonus foarte bun. Ţin minte că au vrut să-mi dea tot felul de pastile împotriva depresiei şi am refuzat. M-a consultat o comisie de şase medici psihiatri şi psihologi, m-au întrebat tot felul de chestii, cum văd eu viaţa, cum o să mă descurc, şi la sfârşit, mi-au zis că n-au mai întâlnit un exemplar ca mine, cu atâta optimism. Dar prima dată când am simţit că tot optimismul meu se prăbuşeşte a fost atunci când m-am întors acasă".
Şi totuşi, uşor, uşor, cu multă răbdare şi voinţă, a învăţat cum să-şi facă viaţa mai uşoară. Bunica lui s-a hotărât să-şi vândă apartamentul şi să cumpere altul la parter. Apoi, cu ajutorul vecinilor, au reuşit să construiască o rampă la scara blocului. "Norocul meu", îmi spune, "a fost că m-am mutat tot în blocul unde am copilărit. Adică acolo unde aveam cei mai mulţi prieteni. Şi nu era zi să nu vină la mine în vizită. M-au ajutat foarte mult. Uneori, doar simplul fapt că veneau la mine îmi făcea foarte bine". De cum s-a mutat, a reuşit să-şi instaleze un telefon fix, iar asta l-a ajutat, mai cu seamă atunci când o fundaţie l-a angajat pe post de consilier şi trebuia să dea tot felul de informaţii la telefon. Nu câştiga cine ştie ce, era ceva echivalent cu vreo 500 de lei de astăzi. Însă, pentru cineva în situaţia lui de-atunci, era o sumă vitală. Treptat, s-a întors la vechea lui pasiune, adică muzica. Încă mai avea din Italia "scula" lui miraculoasă, combina Pioneer, cu care făcea furori în România. A început să cumpere din nou cd-uri, reîmpros­pă­tân­du-şi colecţia, iar prietenii lui de-o viaţă apelau din nou la el când era vorba de vreo petrecere. Aşa a ajuns cu muzica lui la un botez, unde a în­tâlnit mai mulţi tineri care urmau să se că­sătorească. L-au în­trebat cât ar cere dacă s-ar învoi cu el să vină cu muzica. Ha­bar n-avea ce să le zică, nu ştia preţurile, aşa că a cerut o sumă ridicolă. Aşa au apă­rut primii lui clienţi. De-atunci, tot aşa, din vorbă în vorbă, a în­ceput să-şi câştige din nou faima de odi­ni­oară. Tot ce câştiga in­vestea în muzică şi noi aparate, sau achi­ziţiona tot felul de utilaje şi mecanisme care îi înlesneau traiul de zi cu zi. Şi-a cum­părat un nou scaun cu rotile, mai performant, mai târziu şi-a luat o mică macara, apoi a făcut schiţa pentru un sistem de scripeţi cu ajutorul căruia se putea ridica singur din pat. Apoi şi-a extins afacerea, şi-a cumpărat micro­foane şi mixere, staţii şi boxe de ultimă generaţie, camere de filmat, calculatoare, făcându-şi propria firmă de sonorizare, muzică şi filmări. Totul cu ajutorul prietenilor şi-al noilor lui colaboratori. De-aici, din sufrageria asta ticsită cu tot felul de aparate şi ustensile, din scaunul lui performant cu rotile, cu un simplu telefon mobil şi-un laptop, Dan a reuşit să-şi câştige un loc fruntaş în lumea afacerilor. As­tăzi colaborează cu vedete de vază sau cu instituţii şi firme importante. Îşi plăteşte disciplinat toate dările, impozite, licenţe şi drepturi de autor pentru muzica "furnizată". Deşi se află în categoria per­soanelor cu dizabilităţi, nu beneficiază de nicio în­lesnire atunci când e vorba să dea bani la stat. Pentru nenorocirea de-acum 25 de ani, nicio persoană fizică şi nici o instituţie din Italia nu i-a oferit vreo leţcaie drept despăgubiri. E un gust amar şi-un sentiment de ne­drep­tate care îl necăjeşte şi as­tăzi, iar dacă ar găsi un avocat dispus să-l ajute, ar fi tare fericit. În 2007, pe când era într-o vacanţă în Italia, a mers la locul acela unde a fost îm­puşcat. El e un om puternic, prea puţin sensibil la genul ăsta de emoţii, însă atunci a fost prima dată când a leşinat.

Îngerul lui păzitor

Tăcută şi cuminte, retrasă într-un colţ al sufrageriei, ea a stat pe un scaun şi-a ascultat toată discuţia noastră. N-a scos nicio vorbă, doar la început m-a întrebat dacă vreau o cafea. O cheamă Emilia, are 39 de ani, şi soarbe cu ochii ei albaştri şi mari fiecare vorbă spusă de Dan. E fiică de preot, dintr-o comună aproape de Găeşti. A fost de mică învăţată cu multă credinţă şi smerenie. Era cea mai plăpândă dintre surori, iar astăzi, deşi e mai scundă şi firavă la trup, se ia la trântă cu toate greutăţile vieţii. La 18 ani, simţind că nu-şi găseşte locul printre oameni, şi-a pus într-o sacoşă o pereche de pantofi, un prosop şi periuţa de dinţi, şi a plecat la mânăstirea din Nămăieşti. N-a ştiut nimeni de fuga ei. Stareţa a dojenit-o puţin, spunându-i că nu o poate primi fără acordul părinţilor. A rămas acolo până a doua zi şi a plâns toată noaptea. Părinţii au plâns şi ei atunci când n-au mai găsit-o acasă, s-au speriat tare rău, iar când s-a întors, n-au certat-o deloc, ci doar au sfătuit-o că poate ar fi mai bine să rămână în lume şi să se pună în slujba oamenilor. Emilia s-a gândit că ar fi bine dacă ar urma Teologia, secţia de asistenţă so­cială. Zis şi făcut. După absolvire, s-a angajat la primăria din Bucureşti, chiar ca asistentă so­cia­lă. Alerga de dimineaţă până seara, dintr-un car­tier în altul, pentru un sa­lariu de nimic. O ata­cau haite de câini, îşi tocea toate încălţările şi aproape în fiecare seară, când se întorcea acasă, se întâmpla să adoarmă în metrou. Însă nu s-a plâns niciodată, făcea asta pentru copii şi o fă­cea cu dragoste. "Mie nu mi-a plăcut niciodată Bucureştiul", zice ea. "Prea multă lume agi­tată şi nervoasă, prea multă mizerie. De-aia nu ieşeam nicăieri. Ser­vi­ciu şi casă, atâta şti­am. Locuiam împreună cu una din surorile mele, într-un apartament cu chirie, şi sora mea avea un prieten care venea mereu în vizită la noi. Şi în 2007..." Vocea barito­nală a lui Dan o întrerupe: "Nu, aici lasă-mă pe mine să povestesc. Că eu te-am văzut mai întâi. În câ­teva poze pe care mi le-a arătat Răzvan, prie­tenul soră-tii. (Către mine) Atunci am descoperit-o. Era frumoasă-foc, avea ochii albaştri ca cerul şi un chip blând şi senin, ca de copil. Şi-atunci am întrebat, "cine-i, mă, fata asta?" Aşa am aflat de ea şi-am căutat un prilej să o cunosc. Da, şi nu mai ştiu cum, prietenul soră-sii a venit cu amândouă la mine în vizită".
Emilia zâmbeşte. "Bine", zice ea. "Acum e rândul meu să povestesc, că-i vorba de mine. Da, aşa l-am văzut eu prima oară, am mers la el în vizită cu soră-mea şi prietenul ei. Ce m-a frapat atunci e că, deşi era clar că e paralizat, în scaun cu rotile, n-am avut niciodată senzaţia că stau de vorbă cu un om infirm. Râdea, glumea tot timpul, vorbea elevat, îmi făcea complimente fără să fie niciun pic insistent sau obscen. Cu impresia asta am plecat atunci de la el. Nimic mai mult. Pe 1 martie, am primit de la el un mărţişor şi un CD cu muzică selectată special pentru mine. M-a bucurat gestul lui, mai ales că, sincer, nu mă aşteptam să mă caute. La capitolul ăsta, cu băieţii, nu prea mă pricepeam. Avusesem un singur prieten cu care mă vedeam foarte rar, mai mult vorbeam la telefon, că el lucra undeva, departe de Bucureşti. Dar n-a fost nimic serios".
Dan intervine nerăbdător: "Ce mai tura-vura, era liberă fata, aşa că am început s-o curtez. Am început să comunicăm prin messenger, apoi prin telefon, iar în final, am făcut primele ieşiri împreună. La pizza, la film, în parc. Pot să spun că deja o iubeam. Mult, foarte mult. Pentru că era frumoasă şi la chip, şi la suflet. Bunică-mea îi zicea mereu că e îngerul meu păzitor". Emilia îl priveşte cu un zâmbet care-i luminează tot chipul. "Da", zice ea puţin timid. "Şi eu începeam să-l iubesc. Am descoperit în el un suflet uriaş şi asta m-a cucerit pentru totdeauna. Şi aşa, cu timpul, am început să stăm mai mult împreună. Până când m-am mutat cu totul la el şi, într-o zi, m-a cerut de soţie. Am acceptat fără nicio ezitare, deşi ştiam că poate părinţii mei n-o să fie de acord. Într-adevăr, tata a fost într-o cumpănă mare. Pe de-o parte, era preot, şi creştineşte, n-ar fi fost deloc corect să se opună doar pentru că Dan este în cărucior. Pe de altă parte era tată, şi n-ar fi vrut să mă vadă cum mă chinuiesc toată viaţa. «Să nu fie prea grea crucea asta pe care vrei s-o duci», îmi zicea uneori, atunci, la început. L-am înţeles, a fost un moment greu pentru el. Astăzi, însă, pot să spun că e un tată fericit. Şi asta, pentru că mă vede pe mine îm­plinită, dar mai ales pentru că a ajuns să-l cu­noască pe Dan şi să vadă în el un suflet mare, aşa cum am văzut şi eu. Nu pot să îmi închipui viaţa asta decât alături de el. Şi e aşa, din dragoste pen­tru el şi pentru Dumnezeu. Mi-am asumat alegerea asta şi nu pot trăi altfel".
Pe 21 septembrie 2008, Emilia şi Dan s-au căsătorit. Şi-au cumpărat un microbuz Volkswagen şi au plecat în luna de miere în Italia. La întoarcere, Emi a decis să abandoneze serviciul pe care îl avea la primărie, devenind asistenta personală a lui Dan. A făcut apoi un curs intesiv de imagine foto şi video şi a început să pună şi ea umărul la afacerea lui. Astăzi merge la aproape toate evenimentele, face fotografii, filmează, editează, fiind colabo­ratoarea lui cea mai importantă. Din când în când, merg împreună la ţară, la părinţii ei. E locul în care el se simte cel mai bine. Şi-au amenajat acolo o cameră, aşa, ca să se simtă cu adevărat ca acasă. Au făcut o rampă la intrare, au montat o macara pentru el, şi-au făcut un dulap mare cu haine. Acum, că a venit iarna, vor merge din nou acolo să-şi petreacă sărbătorile. Vor ţine post, vor primi colindătorii, vor merge la biserică de Crăciun. Şi-acolo îi vor mul­ţu­mi din nou lui Dumnezeu pentru mi­racolul de a fi împreună.