Dintotdeauna a fost un om de acțiune, gata oricând să miște munții din loc, mai ales atunci când trebuia să ajute pe cineva drag. În copilărie, cel mai mult iubea aventura. O căuta, o inventa, o făcea să fie cât mai grozavă, cât mai năstrușnică. În diminețile frumoase de vară, când se trezea primul din casă, înfuleca degrabă o bucată de pâine cu magiun și-apoi o zbughea nerăbdător în fața blocului, așteptând să apară prietenii. Aștepta o oră, două, și tare mult se perpelea de-atâta nerăbdare. Iar când, în sfârșit, în ușa blocului se arăta primul copil, parcă abia atunci răsărea pentru el soarele. Până în clasa a treia, refuza cu obstinație să citească, deși avea casa burdușită cu cărți de toate felurile. Pentru el, biblioteca nu era decât un fel de tapet colorat care acoperea pereții. Atunci, însă, în clasa a treia, părinții l-au luat la un film. Un film de aventuri, numai bun pentru el. Era vorba de"Winnetou", după celebra poveste scrisă de Karl May. Timp de două ore nu s-a clintit, ba chiar ar fi vrut să mai rămână în sală, să-l mai vadă o dată. Atunci mama lui i-a spus că au în biblioteca de-acasă chiar cartea după care a fost făcut filmul. A citit-o toată în noaptea care a urmat. Așa a început prietenia lui cu cărțile. A citit toate volumele lui Karl May. Apoi alți autori, alte genuri, aproape zilnic citea câte o carte. Mai târziu, a dat și de gustul muzicii, îi plăcea enorm să danseze sau, pur și simplu, să stea în fotoliu și să asculte muzică de calitate, pop, rock, disco, dar și clasică sau populară. Erau anii '80, când în magazine nu existau decât discuri sau casete cu muzică ușoară românească. El însă se descurca, avea prieteni mulți și reușea să achiziționeze tot ce era mai bun și în vogă la vremea aceea. La 18 ani, avea o colecție uriașă de cd-uri și casete. La el găseai orice gen de muzică, orice formație sau interpret. Devenise deja un personaj cunoscut în lumea colecționarilor de cd-uri, era tot mai solicitat să vină cu muzica lui la petreceri, iar după '90, când era student la Institutul de Construcții din București, a început să pună muzică prin cluburi și discoteci. În 1993, în vacanța de vară, a reușit să obțină un contract de disc-jokey sezonier într-un club din Italia, undeva, pe lângă Milano. Avea 20 de ani și viața lui era tot mai animată și promițătoare. A învățat să vorbească în italiană într-un timp-record, iar cu felul lui de a fi, deschis și jovial, a reușit numaidecât să-și facă numeroși prieteni. Câștiga binișor, însă la vârsta aia nu prea avea grija banilor. Cât avea, atâta cheltuia. Singura lui investiție a fost o linie muzicală Pioneer, o "sculă" profesională, cum rar găseai la vremea aceea.
Era într-o vineri, o zi fierbinte de august, când el urma să ajungă la club pentru câteva probe de sonorizare. Avea însă de mers mai întâi la o întâlnire cu un prieten, undeva aproape de Milano. A oprit mașina în parcarea unui cartier liniștit și, chiar atunci când se pregătea să coboare, a văzut un individ care gesticula nervos, amenințându-l cu o armă. Nu înțelegea ce se întâmplă, nu deranjase pe nimeni cu nimic. S-a aplecat puțin să închidă casetofonul mașinii și, deodată, a auzit un bubuit puternic. Apoi, un țiuit continuu și asurzitor în urechea stângă. Un țiuit pe care-l aude uneori și astăzi. N-a simțit nimic, nicio durere. A văzut doar cum individul fuge, se urcă într-un Alfa Romeo și pleacă în trombă. Nu știa încă ce se întâmplase, bănuia doar că dementul acela a tras cu pistolul. A vrut să ia o hârtie și-un pix, să-și noteze numărul mașinii, dar n-a reușit. Degetele nu-l mai ascultau, nu le putea mișca. A văzut apoi o pată roșie pe blugi. Iar mai sus, pe geacă, puhoi de sânge care curgea de undeva, din spatele urechii. Simțea furnicături prin tot corpul, nu se putea mișca nicicum, mâinile și picioarele îi erau paralizate. Era însă lucid, vedea că pierde mult sânge și trebuie să facă ceva pentru a încerca să se salveze. Mașina se afla într-un colț mai ferit al parcării, nu prea erau trecători. Tot ce mai putea să facă era să aștepte și să spere că totuși îl va vedea cineva. A așteptat un minut, două, trei, nici el nu știe cât, până când a văzut în fața mașinii doi tineri care se apropiau. A vrut să strige la ei, să ceară ajutor. În zadar, abia mai avea glas. Tinerii au trecut mai departe fără să-l observe. Au urmat apoi acele câteva secunde în care toată viața lui de până atunci i-a fulgerat dinaintea ochilor. Nu mai avea nicio speranță, era sigur că va rămâne acolo, înțepenit pe scaunul mașinii, până când își va da ultima suflare. Și totuși, într-un târziu, cineva l-a descoperit. Era prietenul lui cu care urma să se înâlnească. Cu glasul stins, mai mult prin semne, i-a cerut să improvizeze un garou cu care să-i oprească hemoragia. Apoi, în câteva minute a venit salvarea. L-au pus pe targă și l-au dus la spital. Vedea tot mai neclar, simțea cum alunecă încet într-un fel de somn, cum trupul lui începea să plutească ușor. Sunt ultimele momente pe care și le amintește. După o săptămână, o lumină puternică i-a provocat prima clipire. O asistentă ținea lanterna aprinsă aproape de ochiul lui. "Era luminița de la capătul tunelului", cum îi place să spună. După șapte zile de comă, medicii au încercat să-l menajeze, evitând să-i spună adevărul în legătură cu diagnosticul, însă el deja avea o presimțire cam sumbră. În salonul lui din spital, au apărut primii polițiști care i-au cerut să spună ce s-a întâmplat. Cum arăta individul, ce mașină avea, ce fel de pistol, cât de mare, avea sau nu butoiaș? I-au răsfoit un album gros cu poze, să spună dacă îl recunoaște pe cel care l-a împușcat. Nu, nu era în pozele alea. Tot ce știa era că avea vreo 25 de ani, purta o șapcă roșie, ținea în mână un pistol cu țeava lungă și butoiaș, și că s-a urcat într-o Alfa Romeo albastră. Povestea lui apăruse deja în presa din Milano. După vreo lună, poliția a adus la spital, pentru o eventuală recunoaștere, trei indivizi pe care i-a aliniat în salon, chiar în fața patului său. Da, unul din ei era cel care-l împușcase. L-a recunoscut imediat, avea același rânjet nătâng. Ar fi vrut să-l privească în ochi, să-l întrebe ceva, dar după atâtea săptămâni de comă și tratamente nu mai avea nicio vlagă. La scurt timp, l-a vizitat la spital un unchi de-al criminalului. I-a oferit 20.000 de dolari dacă-și retrage plângerea. Dacă ar fi putut, s-ar fi ridicat din pat să-l dea afară în șuturi. Mai târziu, a aflat că individul care l-a împușcat a fost condamnat la 20 de ani închisoare pentru tentativă de omor. Avea probleme psihice și a decis să-l împuște pe bietul român doar dintr-o simplă... confuzie.
Viața în scaun cu rotile
Așa s-a încheiat un capitol frumos din viața lui Dan Ghiță, tânărul acela inimos și gata oricând să mute munții din loc. La 20 de ani, când "rupea potcoava în palmă", cum îi place să spună, destinul l-a lovit implacabil, țintuindu-l pe viață într-un scaun cu rotile. Și totuși, înghesuit acolo, în scaunul lui, el poartă mereu pe chip zâmbetul cald și tihnit al omului împăcat cu sine și cu lumea. E același om generos, dispus oricând să ajute pe oricine. Povestea lui este o lecție magnifică de voință și optimism cum nu mi-a fost dat să aflu până acum. În mod paradoxal, omul acesta condamnat să-și trăiască viața într-un cărucior, e capabil să umple orice loc. Prezența lui tonică, privirea încrezătoare, umorul, poveștile lui fascinante, toate astea îl ridică tot timpul deasupra celorlalți și fac din el un personaj pe care n-ai cum să nu-l placi. Stă în fața mea, înțepenit pe scaunul său, povestind întruna cu o fervoare molipsitoare. Aici, în sufrageria asta ticsită de aparate de tot felul, se află universul lui în care trăiește de 25 de ani. Aici mănâncă, aici citește, aici navighează pe inernet, aici ascultă muzică, aici își primește zi de zi musafirii, de-aici își coordonează viața de fiecare zi și mica afacere pe care o are. "Atunci, în '93", îmi zice, "când m-am întors acasă, totul era un calvar. După șapte luni de stat în spital în Italia, cu tot felul de aparate care-mi făceau viața mai ușoară, am ajuns aici, între patru pereți, fără nimic care să mă ajute în vreun fel. Fără rampă la scară, fără telefon, fără bani. Câteva luni am locuit cu bunică-mea și țin minte că în unele nopți mă trezeam dârdâind de frig. Nu puteam să fac nimic, nici să trag pătura peste mine, nici s-o trezesc pe bunica. Stăteam așa, nemișcat, și mă uitam la ceas, numărând orele și minutele rămase până dimineață. A fost greu, mai greu ca oricând. Nici când eram în Italia, în spital, și am aflat că am paraplegie, n-am fost așa deprimat. Ba dimpotrivă, în mod paradoxal, atunci aveam un tonus foarte bun. Țin minte că au vrut să-mi dea tot felul de pastile împotriva depresiei și am refuzat. M-a consultat o comisie de șase medici psihiatri și psihologi, m-au întrebat tot felul de chestii, cum văd eu viața, cum o să mă descurc, și la sfârșit, mi-au zis că n-au mai întâlnit un exemplar ca mine, cu atâta optimism. Dar prima dată când am simțit că tot optimismul meu se prăbușește a fost atunci când m-am întors acasă".
Și totuși, ușor, ușor, cu multă răbdare și voință, a învățat cum să-și facă viața mai ușoară. Bunica lui s-a hotărât să-și vândă apartamentul și să cumpere altul la parter. Apoi, cu ajutorul vecinilor, au reușit să construiască o rampă la scara blocului. "Norocul meu", îmi spune, "a fost că m-am mutat tot în blocul unde am copilărit. Adică acolo unde aveam cei mai mulți prieteni. Și nu era zi să nu vină la mine în vizită. M-au ajutat foarte mult. Uneori, doar simplul fapt că veneau la mine îmi făcea foarte bine". De cum s-a mutat, a reușit să-și instaleze un telefon fix, iar asta l-a ajutat, mai cu seamă atunci când o fundație l-a angajat pe post de consilier și trebuia să dea tot felul de informații la telefon. Nu câștiga cine știe ce, era ceva echivalent cu vreo 500 de lei de astăzi. Însă, pentru cineva în situația lui de-atunci, era o sumă vitală. Treptat, s-a întors la vechea lui pasiune, adică muzica. Încă mai avea din Italia "scula" lui miraculoasă, combina Pioneer, cu care făcea furori în România. A început să cumpere din nou cd-uri, reîmprospătându-și colecția, iar prietenii lui de-o viață apelau din nou la el când era vorba de vreo petrecere. Așa a ajuns cu muzica lui la un botez, unde a întâlnit mai mulți tineri care urmau să se căsătorească. L-au întrebat cât ar cere dacă s-ar învoi cu el să vină cu muzica. Habar n-avea ce să le zică, nu știa prețurile, așa că a cerut o sumă ridicolă. Așa au apărut primii lui clienți. De-atunci, tot așa, din vorbă în vorbă, a început să-și câștige din nou faima de odinioară. Tot ce câștiga investea în muzică și noi aparate, sau achiziționa tot felul de utilaje și mecanisme care îi înlesneau traiul de zi cu zi. Și-a cumpărat un nou scaun cu rotile, mai performant, mai târziu și-a luat o mică macara, apoi a făcut schița pentru un sistem de scripeți cu ajutorul căruia se putea ridica singur din pat. Apoi și-a extins afacerea, și-a cumpărat microfoane și mixere, stații și boxe de ultimă generație, camere de filmat, calculatoare, făcându-și propria firmă de sonorizare, muzică și filmări. Totul cu ajutorul prietenilor și-al noilor lui colaboratori. De-aici, din sufrageria asta ticsită cu tot felul de aparate și ustensile, din scaunul lui performant cu rotile, cu un simplu telefon mobil și-un laptop, Dan a reușit să-și câștige un loc fruntaș în lumea afacerilor. Astăzi colaborează cu vedete de vază sau cu instituții și firme importante. Își plătește disciplinat toate dările, impozite, licențe și drepturi de autor pentru muzica "furnizată". Deși se află în categoria persoanelor cu dizabilități, nu beneficiază de nicio înlesnire atunci când e vorba să dea bani la stat. Pentru nenorocirea de-acum 25 de ani, nicio persoană fizică și nici o instituție din Italia nu i-a oferit vreo lețcaie drept despăgubiri. E un gust amar și-un sentiment de nedreptate care îl necăjește și astăzi, iar dacă ar găsi un avocat dispus să-l ajute, ar fi tare fericit. În 2007, pe când era într-o vacanță în Italia, a mers la locul acela unde a fost împușcat. El e un om puternic, prea puțin sensibil la genul ăsta de emoții, însă atunci a fost prima dată când a leșinat.
Îngerul lui păzitor
Tăcută și cuminte, retrasă într-un colț al sufrageriei, ea a stat pe un scaun și-a ascultat toată discuția noastră. N-a scos nicio vorbă, doar la început m-a întrebat dacă vreau o cafea. O cheamă Emilia, are 39 de ani, și soarbe cu ochii ei albaștri și mari fiecare vorbă spusă de Dan. E fiică de preot, dintr-o comună aproape de Găești. A fost de mică învățată cu multă credință și smerenie. Era cea mai plăpândă dintre surori, iar astăzi, deși e mai scundă și firavă la trup, se ia la trântă cu toate greutățile vieții. La 18 ani, simțind că nu-și găsește locul printre oameni, și-a pus într-o sacoșă o pereche de pantofi, un prosop și periuța de dinți, și a plecat la mânăstirea din Nămăiești. N-a știut nimeni de fuga ei. Stareța a dojenit-o puțin, spunându-i că nu o poate primi fără acordul părinților. A rămas acolo până a doua zi și a plâns toată noaptea. Părinții au plâns și ei atunci când n-au mai găsit-o acasă, s-au speriat tare rău, iar când s-a întors, n-au certat-o deloc, ci doar au sfătuit-o că poate ar fi mai bine să rămână în lume și să se pună în slujba oamenilor. Emilia s-a gândit că ar fi bine dacă ar urma Teologia, secția de asistență socială. Zis și făcut. După absolvire, s-a angajat la primăria din București, chiar ca asistentă socială. Alerga de dimineață până seara, dintr-un cartier în altul, pentru un salariu de nimic. O atacau haite de câini, își tocea toate încălțările și aproape în fiecare seară, când se întorcea acasă, se întâmpla să adoarmă în metrou. Însă nu s-a plâns niciodată, făcea asta pentru copii și o făcea cu dragoste. "Mie nu mi-a plăcut niciodată Bucureștiul", zice ea. "Prea multă lume agitată și nervoasă, prea multă mizerie. De-aia nu ieșeam nicăieri. Serviciu și casă, atâta știam. Locuiam împreună cu una din surorile mele, într-un apartament cu chirie, și sora mea avea un prieten care venea mereu în vizită la noi. Și în 2007..." Vocea baritonală a lui Dan o întrerupe: "Nu, aici lasă-mă pe mine să povestesc. Că eu te-am văzut mai întâi. În câteva poze pe care mi le-a arătat Răzvan, prietenul soră-tii. (Către mine) Atunci am descoperit-o. Era frumoasă-foc, avea ochii albaștri ca cerul și un chip blând și senin, ca de copil. Și-atunci am întrebat, "cine-i, mă, fata asta?" Așa am aflat de ea și-am căutat un prilej să o cunosc. Da, și nu mai știu cum, prietenul soră-sii a venit cu amândouă la mine în vizită".
Emilia zâmbește. "Bine", zice ea. "Acum e rândul meu să povestesc, că-i vorba de mine. Da, așa l-am văzut eu prima oară, am mers la el în vizită cu soră-mea și prietenul ei. Ce m-a frapat atunci e că, deși era clar că e paralizat, în scaun cu rotile, n-am avut niciodată senzația că stau de vorbă cu un om infirm. Râdea, glumea tot timpul, vorbea elevat, îmi făcea complimente fără să fie niciun pic insistent sau obscen. Cu impresia asta am plecat atunci de la el. Nimic mai mult. Pe 1 martie, am primit de la el un mărțișor și un CD cu muzică selectată special pentru mine. M-a bucurat gestul lui, mai ales că, sincer, nu mă așteptam să mă caute. La capitolul ăsta, cu băieții, nu prea mă pricepeam. Avusesem un singur prieten cu care mă vedeam foarte rar, mai mult vorbeam la telefon, că el lucra undeva, departe de București. Dar n-a fost nimic serios".
Dan intervine nerăbdător: "Ce mai tura-vura, era liberă fata, așa că am început s-o curtez. Am început să comunicăm prin messenger, apoi prin telefon, iar în final, am făcut primele ieșiri împreună. La pizza, la film, în parc. Pot să spun că deja o iubeam. Mult, foarte mult. Pentru că era frumoasă și la chip, și la suflet. Bunică-mea îi zicea mereu că e îngerul meu păzitor". Emilia îl privește cu un zâmbet care-i luminează tot chipul. "Da", zice ea puțin timid. "Și eu începeam să-l iubesc. Am descoperit în el un suflet uriaș și asta m-a cucerit pentru totdeauna. Și așa, cu timpul, am început să stăm mai mult împreună. Până când m-am mutat cu totul la el și, într-o zi, m-a cerut de soție. Am acceptat fără nicio ezitare, deși știam că poate părinții mei n-o să fie de acord. Într-adevăr, tata a fost într-o cumpănă mare. Pe de-o parte, era preot, și creștinește, n-ar fi fost deloc corect să se opună doar pentru că Dan este în cărucior. Pe de altă parte era tată, și n-ar fi vrut să mă vadă cum mă chinuiesc toată viața. «Să nu fie prea grea crucea asta pe care vrei s-o duci», îmi zicea uneori, atunci, la început. L-am înțeles, a fost un moment greu pentru el. Astăzi, însă, pot să spun că e un tată fericit. Și asta, pentru că mă vede pe mine împlinită, dar mai ales pentru că a ajuns să-l cunoască pe Dan și să vadă în el un suflet mare, așa cum am văzut și eu. Nu pot să îmi închipui viața asta decât alături de el. Și e așa, din dragoste pentru el și pentru Dumnezeu. Mi-am asumat alegerea asta și nu pot trăi altfel".
Pe 21 septembrie 2008, Emilia și Dan s-au căsătorit. Și-au cumpărat un microbuz Volkswagen și au plecat în luna de miere în Italia. La întoarcere, Emi a decis să abandoneze serviciul pe care îl avea la primărie, devenind asistenta personală a lui Dan. A făcut apoi un curs intesiv de imagine foto și video și a început să pună și ea umărul la afacerea lui. Astăzi merge la aproape toate evenimentele, face fotografii, filmează, editează, fiind colaboratoarea lui cea mai importantă. Din când în când, merg împreună la țară, la părinții ei. E locul în care el se simte cel mai bine. Și-au amenajat acolo o cameră, așa, ca să se simtă cu adevărat ca acasă. Au făcut o rampă la intrare, au montat o macara pentru el, și-au făcut un dulap mare cu haine. Acum, că a venit iarna, vor merge din nou acolo să-și petreacă sărbătorile. Vor ține post, vor primi colindătorii, vor merge la biserică de Crăciun. Și-acolo îi vor mulțumi din nou lui Dumnezeu pentru miracolul de a fi împreună.