Anvergura și reușita ediției cu numărul 28 a acestui festival au fost date atât de spectacolele de teatru, cât și de evenimentele conexe propuse: lansări de carte, proiecții de film, concerte, ateliere, conferințe ale unor invitați din străinătate, omagii aduse unor mari oameni de teatru, expoziții, spectacole de dans. Un moment de excepție, în această ofertă generoasă și rafinată, a fost aducerea pentru prima oară pe o scenă din România a dansatoarei Ana Maria Lucaciu, care și-a construit o carieră de nivel internațional, după ce a plecat să studieze baletul în Canada. Debutul în România s-a produs într-un spectacol de mare încărcătură emoțională, în fața unei săli arhipline și a mamei sale, chiar de ziua acesteia! Înaltă, zveltă, radioasă, cu un zâmbet ce pare că o însoțește tot timpul, Ana Maria Lucaciu s-a bucurat din plin de această întoarcere, pentru câteva zile, acasă.
"Am avut un șoc când mi-am dat seama că sunt plecată de 7 ani de acasă"
- Cum a pornit prietenia ta cu dansul? Ai fost una dintre acele fetițe care face balet în oglindă, cât e ziua de lungă?
- Eu nu-mi amintesc, dar părinții-mi spun că mai și dansam. Eu știu că jucam elasticul în fața blocului și că mă plimbam cu bicicleta prin Parcul Tineretului, lângă care locuiam. O copilărie obișnuită a anilor '80, pe vremea lui Ceaușescu. Visam la banane și colecționam învelișuri de gumă de mestecat. Mama e critic de teatru și am crescut în acea lume specială a actorilor, directorilor și a culiselor. Stela Popescu era bună prietenă cu mama, venea des pe la noi, îmi amintesc prezența ei plină de voie bună și de energie. Mergeam la teatru, însă cel mai adânc în memorie mi-au rămas spectacolele de circ, cu animalele, mirosurile și magia lor inegalabilă. Nu am avut niciun vis în copilărie să devin balerină.
- Și cum ți-a ieșit dansul în cale?
- Dintr-o întâmplare. Prietena mea cea mai bună, al cărei tată era prim balerin la Opera Română, a decis să studieze pianul la Conservator. Pentru mine a fost o dramă. Nu puteam concepe să merg la școală fără ea de mână, eram foarte dezamăgită. Atunci tatăl ei a spus: "Ce-ar fi să încerce Ana Maria baletul?" Și Ana Maria a încercat, a intrat la Conservator și, încet-încet, a înțeles că dansul îi place din ce în ce mai mult, că i se potrivește, atât fizic, cât și mental, deși nu era o simplă joacă. Țin minte că totul părea rigid, exercițiile dureroase, profesoarele dure, sălile friguroase. Studiam două ore pe zi, 4-5 ore de școală normală, apoi câteva exerciții de dans. Dar disciplina n-a fost o problemă pentru mine, din momentul în care am simțit că-mi place baletul, n-am avut ezitări sau regrete și am mers înainte. Marea satisfacție apărea la sfârșitul anului școlar, la spectacolul de pe scena Operei, unde dansam alături de colegii mai mari. Se strângeau toate clasele acolo și fiecare avea momentul său. Veneau și stelele baletului ce absolviseră Conservatorul, le priveam cu ochii mari și mă gândeam că poate, cine știe, într-o zi voi fi ca ele.
- Ceea ce s-a întâmplat, dar foarte departe de casă...
- Plecarea a fost total neprevăzută. La 11-12 ani, în 1990, am plecat la o școală de vară în Toronto. Am mers cu tata până la New York și de acolo singură. După o lună de școală de vară, mi s-a oferit o bursă la școala de balet de acolo. Am sunat acasă și am întrebat ce să fac. Părinții mi-au explicat că voi face și școala în engleză, că va fi foarte diferit de România. "Este alegerea ta", mi-au spus. "Ok, atunci rămân". N-a fost o decizie îndelung gândită, am avut doar câteva zile să răspund. Dar am simțit că dacă vreau să fac din balet o carieră, șansele sunt mai bune acolo, și era vorba, în primul rând, de lucrurile practice. Sălile erau încălzite și podelele bune. Nu se muncea mai mult ca în România, dar se muncea mai sănătos și mai generos. Nu m-am gândit la acomodare, ci la dans, la lucru, m-am concentrat pe ce aveam eu de făcut. Asta, până am absolvit. După absolvire, am avut un mic șoc, de fapt un mare șoc, dându-mi seama că am plecat la 11 ani din țară, că împlinisem 19 și nu mă mai întorsesem niciodată în România. Am revăzut-o pe mama prima oară după 4 ani! Atunci am lăsat totul baltă în Canada, mi-am spus că nu-mi pasă dacă nu primesc din nou viză, însă eu trebuie să ajung acasă.
- Ce ți-a dăruit școala canadiană?
- Cât am studiat, am simțit sprijinul școlii, încrederea acordată și asta mi-a permis să fiu liniștită, să înțeleg că lucrurile merg spre bine, că mă perfecționez. M-am simțit sigură pe mine și am înțeles că asta voi face de atunci încolo. După absolvire, cea mai mare companie de dans a Canadei, "National Ballet", mi-a oferit un contract și, timp de doi ani, am dansat în spectacole la Opera din Toronto sau prin turnee. Apoi am avut o accidentare gravă, mi-am rupt ligamentele încrucișate ale genunchiului, am trecut prin operație și recuperare.
O nouă țintă, dansul contemporan
- Ce te-a ajutat să depășești acel moment dificil?
- La început m-am gândit că poate e mai bine să renunț. Știam că recuperarea durează 9 luni și că va fi greu. Dar gândul renunțării m-a părăsit repede. În sufletul meu simțeam că vreau, de fapt, să continui. De atunci n-am mai avut niciun moment de îndoială, am tras tare să recuperez. Când am început exercițiile, m-a văzut la sală directoarea Companiei naționale de balet din Copenhaga și mi-a propus să vin la o audiție. I-am spus că încă nu pot sări, nici nu-mi pun poantele, dar ea mi-a spus că dacă vin la Copenhaga, îmi oferă un contract. A fost o bucurie să mă întorc în Europa, să fiu mai aproape de părinți, să studiez într-un teatru vechi de 300 de ani. Se simțea tradiția. În Canada, deși totu-i bine făcut, nou, se simte că nu există istorie în spate. Stilurile de dans sunt foarte diferite, dar nu a însemnat o problemă pentru mine. Am dus o viață minunată în Danemarca, am dansat mult, am văzut lumea în turnee, până mi-am dat seama că m-am plictisit de dansul clasic, că gândurile mele zboară în altă parte. De fiecare dată când apărea un coregraf, un moment de dans contemporan, eu voiam să particip, mă atrăgea foarte tare. Am simțit că-i momentul să fac tranziția, să merg într-o nouă direcție. La 22 de ani, deși aveam contract pe viață la baletul național din Copenhaga, am renunțat și am mers mai departe fără niciun regret.
- Viața de la început...
- Cam da... Am avut multe ajustări de făcut, din punct de vedere fizic, am învățat cum să-mi relaxez capul, cum să cad la podea, mi-a luat vreun an să mă acomodez. Ce mi-a plăcut a fost că dansul modern îți dezvoltă creativitatea, faci parte activ dintr-un proces de creație, ceea ce la balet nu se întâmplă. Acolo înveți coregrafia, ai muzica, costumele, urcă pe scenă și dansează! Am lucrat patru ani cu o companie de dans contemporan din Germania, apoi doi ani și jumătate în Portugalia, urmați de șapte ani la New York, într-o companie ce reprezenta stindardul dansului modern. Acolo am învățat cele mai multe lucruri legate de realizarea unui spectacol.
- Cum te simți să călătorești atât de mult, să te stabilești pentru un timp într-un loc, apoi să pleci în altă țară? Te acomodezi ușor, te ține mereu în priză această peregrinare?
- Da, mă ține. Am acest avantaj, că am plecat de mică de acasă. În Canada, odată ce am învățat limba, nu m-am mai simțit singură sau străină. Am avut timp să învăț acest proces al acomodării în diferite companii, cum și când să spui bună ziua, unde să te așezi în sală, unde e locul tău la început, sunt anumite coduri ale fiecărei companii, diferite între ele. În momentul în care intri în acea comunitate, nu te mai simți stingher, ai colegi cu aceeași pasiune. În Portugalia, când am ajuns în prima zi, nu cunoșteam pe nimeni, a doua zi aveam 16 prieteni, cu care ieșeam să mănânc sau să mă plimb. Lumea dansului contemporan este mai deschisă, mai comunicativă decât cea a baletului clasic, unde competiția e acerbă și tensiunile mari. La fel, și publicul este diferit, mai restrâns, mai greu de câștigat spre dansul contemporan, spre această formă a artei ce nu are un fir narativ exact.
- Dacă ar fi să rezumăm, de unde pornește acest tip de artă, este ca improvizația din jazz?
- Chiar discutam astăzi cu un compozitor despre asta. Eu mă gândesc mai degrabă la noțiunea de joc. Nu e același lucru cu improvizația, la improvizație ai niște structuri pe care le urmărești, jocul e mult mai interesant, pentru că nu gândești dinainte, asculți și reacționezi la jocul colegilor de scenă. Dar nu toate spectacolele sunt la fel. De pildă, cel prezentat la București a necesitat multă muncă pentru coordonarea noastră, nu-i nimic lăsat la voia întâmplării.
În căutarea stării de joacă
- Cum s-a născut acest spectacol, cum ai ajuns cu el la Festivalul Național de Teatru?
- E un spectacol făcut în doi. Atunci când cei de la FNT m-au sunat să-mi propună să pregătesc un atelier de dans contemporan, m-au întrebat și dacă am un spectacol. Eu lucram la un spectacol împreună cu un dansator american, iar acest telefon a fost un imbold, am tras tare cu Nathan, am terminat coregrafia, am făcut sunetul, luminile, am ales muzica și a fost gata la timp. Am vrut să lucrăm cu hârtie și am început să ne jucăm cu coli de scris, care să se tot adune ca un simbol al trecerii timpului. Ne-am gândit la "Așteptându-l pe Godot" și am mers pe ideea de "ei", "ei" ce ne controlează prin voci din afara scenei. Am lucrat până în ultimul moment. Poate nu sunt perfecționistă, dar am o obsesie pentru detalii.
- Emoții mari la premieră?
- Foarte mari, am resimțit presiunea. Dar la sfârșit, publicul a fost atât de cald, am știut că exact asta îmi doream atunci când am plecat din New York spre București. Mi-am zis "Yes! Succes!". Mama și prietena mea din copilărie, cea pentru care am ajuns la balet și care acum trăiește în America, s-au aflat în sală. Am simțit că se închide cercul, cel deschis atunci când am plecat, la 11 ani. Și grupa mea de actori de la atelier a fost grozavă. Mi-am dorit să-i învăț să se bazeze mai mult pe curiozitate decât pe ambiție, să insuflu un spirit de joacă. Mai multă joacă și mai puțin autocontrol. Mi-a plăcut foarte mult ce s-a întâmplat la FNT, am dormit câte trei ore pe noapte, m-am impregnat cu atmosfera de aici și abia aștept să revin să lucrez în România.
- Multă vreme te-ai lăsat ghidată de visul acesta de a dansa pe scenele marilor săli de Operă. Ai reușit asta. Ce te motivează acum, cum simți că ai evoluat în timp, ca persoană, în paralel cu acest vis?
- Simt că am evoluat spre simplitate. Îmi place să citesc, să simt în mâini cartea, să savurez o conversație, o ceașcă cu cafea. Nu mă atrage deloc social media, deși, acum, ca artist independent, poate am de pierdut. Pe măsură ce îmbătrânesc, îmbrățișez anumite lucruri, iar pe celelalte le las în pace, mă descotorosesc de ele. Viața devine mai ușoară. Iar eu continui să fiu curioasă, să caut noutatea, să ies din zona de confort.
Foto: Bogdan Lucaciu, Alexandra Sandu, Nelson Hancock, Juniper Shuey, Clear & Sweet, Zoe/Juniper company, Paul B. Goode