"Noi fără biserică nu putem trăi. Mai ales aici, în străinătate. Este adevărat ce se spune că românii, când pleacă, își iau biserica după ei. Noi suntem oameni credincioși. Eram și atunci când am venit aici și ne-am bucurat foarte tare când am aflat că avem o biserică ortodoxă românească în Viena. Aveam mare nevoie de ea".
Ovidiu Moldovan e în capitala Austriei împreună cu soția sa, Manuela, de 13 ani. Au luat-o, ca toți românii, de la zero, muncind din greu ca să își facă un rost. Iar din acest rost nu avea cum să lipsească Dumnezeu, în care își puseseră toată nădejdea. Iar atunci când a venit pe lume primul lor prunc, Darius, și-au dorit foarte mult să îl ocrotească și pe el, prin puterea credinței, să-l apropie, de mic, de biserică. "În viața unui copil, temelia sunt părinții și Dumnezeu. Iar noi am vrut să îi așezăm această temelie și băiatului nostru. Poate că mai târziu, la 14, 15 ani, când vin tentațiile adolescenței, iar el nu va ști în ce direcție să meargă și nu va dori sau nu va avea curajul să ne întrebe ce să facă, Îl va întreba direct pe Dumnezeu. Iar El îi va sări în ajutor". Puteau să se mărginească la slujbele de duminică și la rugăciunile deprinse în casă, dar au vrut pentru Darius mai mult. Au vrut să înțeleagă credința sub oblăduirea unui preot-profesor, ceea ce în Austria este posibil prin orele de religie care sunt generalizate în școli. "Noi ne-am mutat în afara Vienei, cam la 30 de kilometri, chiar când Darius a intrat în clasa I. La el în școală erau profesori de religie romano-catolică și islamică. În clasă, din 16 copii, 4 erau musulmani. Ne-am dorit ca el să crească având în suflet credința străbunilor lui, credința ortodoxă. Așa că ne-am interesat cum să facem și am aflat, bucuroși, că în Viena există ore de religie ortodoxă."
70 de kilometri dus-întors. Atât fac Ovidiu și Manuela pentru ca băiatul lor să deprindă credința în predania răsăritului. Sunt însă și părinți care conduc 200 de kilometri pentru ca să le ofere copiilor ore de religie ca în țară. E în drumurile lor o sete teribilă după ortodoxie și, cred eu, după România. O nădejde în Dumnezeu greu de pus în cuvinte. În fond, nu poți să înțelegi prin ce trec românii care trăiesc în Viena decât dacă trăiești și tu printre străini. Numai așa poți să pătrunzi în taina credinței lor. O credință profundă, puternică, care le dă sentimentul identității printre străini.
Îl întreb pe Ovidiu dacă nu sunt priviți cu suspiciune de austrieci. "Austriecii nu sunt obișnuiți să meargă prea des la biserică, de aceea eu nu încerc să le explic ce e cu credința mea sau să îi învăț teologie ortodoxă. Dar le vorbesc frumos, îi ajut cu tot ce au nevoie și, mai ales, încerc să le comunic starea mea de spirit. Mergând la biserică, sunt tot timpul bucuros, iar eu știu de unde vine bucuria mea. De multe ori, colegii de la serviciu m-au întrebat, iar atunci le-am spus sincer că sunt fericit pentru că am fost la liturghie. Iar starea asta interioară se transmite întotdeauna. Asta înseamnă, până la urmă, să fii ortodox. Nu să vorbești despre biserică mereu, ci să îți trăiești credința".
Ore de religie ortodoxă, în școli vieneze
Sunt ultimele ceasuri ale zilei. Prin ferestrele înguste ale bisericii românești din Viena intră o lumină subțire, care colorează auriu stranele, chipurile sfinților și aerul dintre noi. La vecernie a slujit părintele Emanuel Nuțu. Un bărbat tânăr, entuziast, afectuos și plin de o voioșie care te molipsește. Zâmbește mereu, de parcă ar fi descoperit rețeta unei fericiri secrete. Îi simți de la primele cuvinte firea sentimentală, de moldovean (e născut în Gura Humorului), și cred că enoriașii săi se bucură de afecțiunea asta românească într-o capitală austriacă sclipitoare, dar totuși rece. Nu e doar preot. E și profesor de religie și doctorand în teologie, la o facultate vieneză și, în plus, se zbate să ridice o nouă biserică despre care îmi vorbește cu însuflețire. Nu știu cum mai are timp pentru el și pentru familia sa, cu patru copii, dar sunt convins că asta vor și românii emigrați în Austria - un preot care să se zbată pentru ei și pentru credință. Când îmi vorbește despre orele de religie ortodoxă pe care le predă în școlile vieneze, ochii îi strălucesc. "Mi s-a întâmplat odată să mă întâlnesc pe stradă cu un fost elev. Avusese o nereușită și m-a oprit să îmi spună că îmi mulțumește pentru orele făcute cu mine. «Fără ele, părinte, aș fi căzut în depresie». M-a bucurat extraordinar ce mi-a spus. Știu că Mântuitorul este o cale sigură pentru ca un copil să nu cadă în deznădejde după un eșec sau să apuce pe calea drogurilor, atunci când ele i se oferă".
Părintele Emanuel își iubește elevii și îi vede ca pe niște prieteni care îl ajută în misiunea de preot român, mici ambasadori care duc în clasele lor din Austria vestea unei credințe oarecum exotice. "Vă dați seama că atunci când un copil român se închină în clasă, ceilalți elevi austrieci îl întreabă de ce face asta, iar când începe să le vorbească despre credință, îi atrage cu însuflețirea lui și pe ceilalți spre ortodoxie. Aici, în Austria, copiii sunt obligați să opteze între orele de religie și cele de etică. Nu le pot refuza pe ambele. Trebuie să aleagă măcar una dintre cele două. Iar dacă au un profesor de religie bun, atunci ei vorbesc între ei și, treptat, vezi că cei care au optat la început pentru etică se mută cu toții la religie. Însă dacă nu ai un profesor bun de religie, e invers. Și se mai întâmplă ceva. Eu predau la ceea ce austriecii numesc "gimnaziu", la clasele V-XII. Aici, în Austria, religia este materie de bacalaureat, și mulți elevi de-ai mei o preferă. Să vedeți surpriza, curiozitatea și atenția comisiei, când vin elevi de liceu români și iau o icoană ortodoxă în mână, explicând fundamentele artei bizantine. Este emoționant! Dacă ați participa măcar o dată, ați înțelege ce vă spun! Pentru noi, ca ortodocși, este o formă de cunoaștere și misiune. Iar pentru copii și familie, cred că orele de religie sunt o șansă extraordinară. Trăim într-un mediu multicultural și multiconfesional și atunci este foarte greu pentru copil să își mai găsească drumul, identitatea, să se regăsească pe sine. Fără credință sunt debusolați. Credința le poate răspunde multor întrebări."
- Părinte, cum faceți să vă apropiați de ei? Religia nu este o materie prea modernă.
- Primul pas este rugăciunea. Totul începe cu ea. Când începe ora și rostești "Împărate Ceresc", se așează peste clasă o altă atmosferă. Rugăciunea contează foarte mult. Apoi, este deschiderea ta lăuntrică. Copiii sunt foarte sensibili, foarte receptivi, de aceea, pentru mine este o șansă uriașă să le vorbesc despre Dumnezeu. Eu stabilesc de la începutul lecțiilor că vreau o legătură deschisă între noi, fără nicio barieră. Iar copiii, dacă le dai libertate, sunt foarte curioși și vin către tine cu foarte multe întrebări. Ei vor să cuprindă cât mai mult și, de multe ori, nici nu am timp să predau tot ce îmi propun, pentru că ei vin mereu cu întrebări care deschid noi teme, iar cele două ore pe care le țin trec de parcă ar fi două minute. Contează enorm să fii sincer cu ei. Să știți că pe un copil nu poți să îl minți. Întotdeauna ei simt dacă ești sincer, deschis, dacă tu crezi cu adevărat în ceea ce propovăduiești, dacă vrei să le sădești în inimi sămânța evangheliei din dragoste sau vrei doar să îți faci meseria. Apoi, desigur, contează mult și felul în care predai și ceea ce fac cu ei în afara orei de religie, pentru că noi ne întâlnim cu copiii nu numai la școală, ci și în afara ei. Iar în timpul acestor întâlniri, vorbim și de Dumnezeu, dar ne și jucăm, ne relaxăm, ne apropiem unii de ceilalți. Apoi oficiem și liturghii speciale pentru copii, când părinții vin de mână cu ei la biserică, iar după ce ne rugăm, mergem cu toții și ne așezăm la o masă împreună. Și uite așa se leagă prietenii și ne apropiem unii de alții.
- Ați avut și dezamăgiri?
- Sincer să vă spun, nu. Desigur că este loc și de mai bine, dar de zece ani, de când predau, nu mi s-a întâmplat să mi se retragă vreun copil de la clasă. Dimpotrivă, mi se adaugă copii. Pe măsură ce predau, clasele mi se măresc, ceea ce, pentru mine, e o mare bucurie. O bucurie și mai mare am de la cei care, după ce le predau, încep să vină la liturghie sau, fapt și mai minunat, că încep să postească și îi pun și pe părinți să facă la fel.
- Părinte Emanuel, de ce statul austriac investește atât de mult în predarea religiei ortodoxe? Mulți compatrioți de-ai noștri cred că suntem prost priviți în occident, dar iată că occidentul ne încurajează să ne păstrăm identitatea, inclusiv cea religioasă.
- Eu cred că statul austriac vrea ca noi, românii ortodocși, să ne integrăm, dar nu brutal, ci păstrându-ne identitatea noastră, credința noastră, îmbogățind astfel tot ceea ce există deja, îmbogățind cultura și poporul Austriei. Gândiți-vă că eu fac referate cu copiii mei la ora de religie ortodoxă, referate care rămân în clasă, nu le luăm acasă. Iar aceste referate sunt apoi citite și de către copiii de alte confesiuni și ajung astfel să comunice între ei. În repetate rânduri facem ore de religie comune, multiconfesionale, tocmai la cererea copiilor, care sunt curioși să afle câte ceva despre credința celuilalt, pentru că ei vorbesc între ei despre ceea ce noi le predăm. Cred că lozinca "unitate în diversitate" își găsește astfel exemplul cel mai viu, mai concret, prin predarea religiei în școlile austriece. Și e normal ca statul să încurajeze această armonie spirituală.
"Cele mai dragi răspunsuri legate de credință vin de la copii"
Irina N. Dura-Nițu este profesor la colegiul universitar „Kirchliche Pädagogische Hochschule Wien/Krems” din Viena și coordonator pentru cursuri de perfecționare și formare continuă pentru profesorii de religie ortodoxă din Austria. 15 ani a predat religie ortodoxă, fiind profesor titular la catedra de religie și mentor pentru clasele I-VIII în Viena. E spirt! Vie, veselă, deschisă și foarte hotărâtă. Sibiancă venită la Viena din copilărie, și-a păstrat încă accentul ardelenesc. Are un doctorat în domeniu și e specializată în metoda prin care un dascăl se poate face înțeles și, mai ales, apropiat. "Eu cred că cel mai important este să nu stingi focul bucuriei cunoașterii în copii. Ei au acest foc și au o bucurie de a pune întrebări. Iar tu, ca profesor de religie, nu ai voie să le înăbuși. După ce copilul se inhibă, nu prea mai ai ce să faci. De aceea nu ai voie să spui niciodată la ora de religie - «La întrebarea aceasta îți răspund mai târziu!», sau «Întrebarea aceasta e inutilă!». Dimpotrivă, trebuie să răspunzi tot timpul oricărei întrebări și, mai mult decât atât, să provoci copilul să caute singur răspunsuri. Nu merge, atunci când predai religie, să fii tot timpul tu cel care vorbește, iar ceilalți ascultă. Nu, dimpotrivă, trebuie să spui deseori: «Dar voi, copii, ce credeți? Cum vedeți lucrurile?». Și să știți că de la ei vin cele mai dragi răspunsuri legate de credință. De multe ori exclamam în sinea mea: «Uau!», după ce îl ascultam pe un copil vorbind despre Dumnezeu. M-am și gândit că ar trebui publicate ideile lor, atât erau de profunde, deși nu aveau nicio educație religioasă, și poate că mergeau de Paște și de Crăciun la slujbă și știau doar o rugăciune învățată de la bunici. Dar răspunsurile le veneau parcă direct de la Dumnezeu. Mie mi-a plăcut foarte mult să predau, mai ales din această pricină - mă încânta deschiderea copiilor și apropierea de ei. Aveam 20 și ceva de ani, eram o foarte tânără profesoară și eram cu copiii la per tu, foarte apropiați... Cu mare drag îmi amintesc de acele momente în care mă întâlneam cu ei pe holurile școlii și veneau la mine cu brațele deschise, fredonând cântarea religioasă învățată în săptămâna anterioară. Au fost niște ani minunați. Când am venit din România la Viena, eram în ciclul primar. O școlăriță silitoare, încântată dacă scriam la ora de religie șapte pagini după profesor, iar acasă le toceam. În Austria am făcut facultatea și am ajuns la rândul meu profesoară, fapt ce mi-a schimbat perspectiva. Nu mi-a plăcut niciodată să stresez copiii, așa că mi-am zis: «O să schimb acest învățământ!». Așa că nu am mai predat o materie care să fie tocită, ci am încercat să le insuflu puțin din ceea ce credem noi și din ceea ce au crezut strămoșii noștri. Să le transmit o parte din identitatea părinților lor și să îi ajut să se definească drept creștini ortodocși români în Viena".
- Cu ce ați rămas după toți acești ani?
- Cu copiii care, după ce le-am predat religia, astăzi, tineri fiind, oameni la 20 de ani sau mai mult, vin la biserică sau la întâlnirile panortodoxe. Cu copiii care mă îmbrățișau înainte de cursuri. Pentru mine, toate acestea au însemnat enorm. Am înțeles că acea oră pe săptămână petrecută împreună le-a așezat ceva la temelia vieții. Știu că m-am străduit să deschid o ușă prin care copilul trebuie să treacă singur, dar am încercat și să îi spun cam ce ar putea să vadă dincolo de ea. «Te încântă? Haide atunci, încearcă să o deschizi! Ești bine primit!»".
Cum se predă religia în Austria
În programa școlară austriacă există posibilitatea ca părinții copiiilor să opteze fie pentru ore de religie, fie pentru ore de etică. O fac în scris, la începutul ciclului școlar, iar în următorul an își pot modifica opțiunea. Elevii care urmează ora de religie o fac întotdeauna confesional - statul plătește reprezentanți ai cultelor, care sunt formați în cadrul unei facultăți speciale, unde predă și doamna Irina Dura-Nițu. Religia este în Austria materie de bacalaureat, notată la fel ca și celelalte materii, cu un examen care se susține în fața unei comisii. În prezent, în școlile din Austria sunt 12.000 de copii de diferite naționalități, cărora li se predă ora de religie ortodoxă.