În panteonul virtual al României își are locul și George Matei Cantacuzino (1899-1960), o personalitate nobilă și la propriu și la figurat, care ne-a lăsat realizări exemplare ale talentului și strădaniilor sale de arhitect, profesor, pictor și scriitor. Acest creator valoros pentru societate a fost - lucru rar printre sectarismele locale bazate pe profit personal - și ceea ce se cheamă "un caracter". Tocmai de aceea a avut de suferit mult, încă din 1948. Aristocratul liberal și prooccidental, victimă a "urii de clasă", a fost arestat în acel an, în urma unei tentative eșuate de a părăsi țara pe mare spre Turcia și de acolo în Anglia, pentru a se alătura soției și celor doi copii, rămași la Londra din 1939. Condamnat la cinci ani executați la Jilava, Văcărești, Aiud și prelungiți la Canal, G.M. Cantacuzino a fost, după ieșirea din închisori, permanent urmărit și terorizat de Securitate, împiedicat să lucreze la capacitatea lui de "om al Renașterii în secolul XX", cum îl numea Matyla Ghica. Vlad Mitric-Ciupe, autor al unor lucrări de referință despre școala de arhitectură românească și persecuția politică a marilor ei reprezentanți în perioada dejistă, a adunat în acest volum tot ce a putut găsi referitor la G.M. Cantacuzino în dosarele de la CNSAS, la IICMER, precum și în arhivele altor instituții oficiale. Documentele au fost ordonate cronologic, astfel încât din parcurgerea lor i se poate reconstitui biografia, în special deceniile 1941-1960.
Descendent de domnitori și pe linie paternă, și pe cea maternă (mama era născută Bibescu), fost combatant voluntar în Primul Război, cu studii la Ecole de Beaux-Arts din Paris, G.M. realizase până la mijlocul anilor '40 clădiri emblematice atât în București cât și pe litoral, publicase cărți, studii și articole, înființase împreună cu Octav Doicescu publicația culturală "Simetria", fusese parlamentar din partea partidului liberal condus de Gheorghe Brătianu și se implicase în planul de sistematizare a Capitalei. După ispășirea condamnării în 1957, considerat "un element dușmănos", e supravegheat permanent. În acest scop, Securitatea racolează informatori dintre prietenii și colaboratorii lui, îi interceptează corespondența, îi montează în locuință tehnică de ascultare. Unele persoane din anturaj, precum arhitectul Titu Evolceanu, devin "surse" harnice. Altele, precum prietenul cu care plănuise fuga pe mare, arhitectul Radu Crețoiu, șantajat, semnează angajamentul, dă note informative "fără importanță pentru organele noastre", până când, la începutul lui 1960, le scrie ofițerilor de legătură că "pe viitor nu văd nici o posibilitate de a vă mai fi de folos". În sfârșit, arhitectul Paul Emil Miclescu refuză net de la început să semneze angajamentul, declarând că "nu are calități și posibilități pentru această muncă". Desigur, nu putem judeca presiunile, șantajele la care erau supuși delatorii. Vedem însă că nu semnau angajamentul cu pistolul la tâmplă: existau și oameni care aveau curajul să spună nu, indiferent de consecințe. Aparatul securistic se folosea însă de toate mijloacele - vecini care turnau de bunăvoie, "patrioți" care "își făceau datoria", carieriști lipsiți de scrupule, lucrători de-ai lor plătiți să-i urmărească "obiectivului" orice mișcare, să afle prin "infiltrați" și ce gândește. Meritul volumului cu acribie alcătuit de Vlad Mitric-Ciupe e - pe lângă o mărturie adăugată miilor de dovezi acuzatoare din "procesul comunismului" - că ne aduce date noi despre statura morală și intelectuală a lui G.M. Cantacuzino. După ce parcurgeți aceste documente, vă recomand să căutați și cartea lui, "Scrisorile către Simon" (apărută la Ed. Dacia în 1993 și reeditată la Ed. Simetria în 2010), ce conține meditații admirabile atât în conținut, cât și stilistic. Acolo se păstrează vie mintea strălucită a cărturarului care credea că "frumusețea nu trebuie doar contemplată, ci și creată".