O casă masivă, dar bogat ornamentată, formată din două aripi, cu balcon mare la mijloc, ocupă colţul dintre str. C.A. Rosetti şi str. Nicolae Golescu din Bucureşti, atrăgând imediat privirea pietonilor.
Este casa unde a locuit odinioară generalul Vasile Zottu, şeful Statului Major General al Armatei, în cei doi ani de neutralitate a României, şi şef al Marelui Cartier General, în timpul ofensivei din Transilvania. Soarele care s-a ridicat peste turla Bisericii Boteanu luminează parţial pereţii vilei, în timp ce porţiuni mari din zidul exterior rămân în umbră. Întocmai ca destinul generalului ajuns pe culmile gloriei, dar prăbuşit apoi tragic, în urma unor împrejurări încă neelucidate pe deplin.
"Virtutea Militară", la 24 de aniRăsfoind ediţiile Anuarului Bucurescilor, de la începutul sec. XX, descopăr purtători ai numelui Zottu având diferite profesiuni: laborant, profesor, comerciant, fotograf etc. După rezonanţă, numele este de origine sud-dunăreană, cel mai probabil aromână, unul dintre bucureştenii prezenţi în anuare numindu-se, elocvent, Taşula Zottu. Dintre toţi aceştia, Vasile Zottu, născut în 14 noiembrie 1853, la Bucureşti, a ajuns cel mai cunoscut. A absolvit Şcoala Militară de Subofiţeri cu gradul de sublocotenent. La 24 de ani, a primit botezul focului, ca şef al unui pluton de genişti, în timpul Războiului de Independenţă, la finalul ostilităţilor fiindu-i acordate patru medalii, printre care şi "Virtutea Militară". După 1878, în România independentă, Zottu a urcat treptele ierarhiei militare, a ajuns comandant de brigăzi şi divizii şi i s-a încredinţat comanda "Cetăţii Bucureşti", un sistem de forturi construite în jurul Capitalei, la o distanţă de 20 de km de centru, şi dotate cu tunuri. În 1911, pentru câteva luni, Zottu a atins culmea carierei sale, ocupând funcţia de şef al Statului Major al Armatei, o culme pe care a revenit în aprilie 1914.
Palatul Cercului MilitarCine trece astăzi pe Calea Victoriei şi priveşte Palatul Cercului Militar Naţional cu greu îşi poate imagina că în acest loc a existat cândva o mânăstire, numită Sărindar, lângă ale cărei ziduri dinspre apus zăcea o baltă puturoasă, unde orăcăiau vara mii de broaşte. Mânăstirea s-a ruinat şi în cele din urmă a fost rasă de pe faţa pământului. Rămas gol, locul a fost ales de elitele politice şi militare ale vremii pentru construirea unui palat destinat a fi sediu al cercului militar, o formă de asociere a ofiţerilor după model francez. Planurile clădirii au fost întocmite de arhitectul Dimitrie Maimarolu, care a câştigat concursul public de proiecte, şi lucrările au început în 1911, constructor fiind Antrepriza Blekman-Moscovici. Preşedinte al comisiei responsabile cu coordonarea lucrărilor era chiar generalul Vasile Zottu, care a intrat în conflict deschis cu Maimarolu. Oamenii generalului au modificat proiectul iniţial elaborat de arhitect, susţinând că acesta nu mai corespunde "noilor realităţi". Frecuşurile dintre militari şi echipa de arhitecţi au întârziat lucrările, au fost şi întreruperi, dar în 1916, clădirea era aproape gata. Numai bună pentru a fi folosită nu de ofiţerii noştri, pentru conferinţe şi serate, ci de ofiţerii germani, care au înghesuit aici prizonieri de război români şi ruşi, Bucureştiul fiind din noiembrie 1916 sub ocupaţie germană. În prezent, bustul lui Zottu este pus la loc de cinste în Salonul Fondatorilor, unde se află şi bustul lui Maimarolu.
Planul ZÎn 28 iulie 1914 a început Primul Război Mondial, când Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, Germania a intrat în conflict cu Rusia, apoi Franţa cu Germania, statele europene aruncându-se într-un iureş sângeros, care a cuprins continentul de la un capăt la altul. România a ales să fie neutră şi, timp de doi ani, a fost linişte şi pace la nordul Dunării. O linişte aparentă, fiindcă o parte a elitei politice tutelate de Ion I.C. Brătianu, marele lider liberal, intuia că războiul va reconfigura harta Europei şi că exista astfel oportunitatea realizării unirii Transilvaniei cu Ţara. Deşi România avea încheiat un tratat de alianţă cu Germania, legăturile dintre cele două state fiind inclusiv de natură dinastică, prin apartenenţa lui Carol I la familia Hohenzollern, oamenii politici liberali de la Bucureşti au negociat în secret intrarea în război alături de Antanta, bloc militar care reunea Franţa, Anglia şi Rusia. În anii de neutralitate, politicienii pro-Antanta şi militarii s-au pregătit pentru ziua cea mare, când armata română urma să se angajeze în conflict, adică să treacă peste Carpaţi, în Transilvania, pe atunci o provincie a Imperiului Austro-Ungar. Campania militară trebuia făcută după un plan, iar de întocmirea acestui plan s-au ocupat generalul Vasile Zottu şi colaboratorii săi de la Statul Major General. I s-a spus "Ipoteza Z", cel mai probabil după numele generalului. Potrivit acestui plan, grosul armatei române trebuia să atace pe toată linia Carpaţilor şi să înainteze spre inima Transilvaniei, iar o mică armată, sprijinită de ruşi, să apere flancul sudic (Dobrogea şi linia Dunării) de un eventual atac germano-bulgar, executat sub comanda temutului general von Mackensen. Războiul era un joc de şah funest. În 15 august 1916, a fost înfiinţat Marele Cartier General cu sediul la Periş, iar Zottu a fost numit şef al acestei noi structuri de comandă, cu două săptămâni înainte ca armata română să treacă peste crestele Carpaţilor. Aparent, era pe culmile gloriei, în realitate, era un om bolnav, iar conducerea efectivă era în mâinile generalului Dumitru Iliescu, un apropiat al lui Ion I. C. Brătianu.
Împins la sinucidere
Destinul generalului Zottu, pe cât de luminos a fost la început, pe atât de abrupt şi tenebros s-a sfârşit în toamna anului 1916. I s-a pus în spinare că ar fi favorizat transmiterea către inamic a Planului de campanie, în baza căruia armata noastră a intrat în Transilvania, adică tocmai planul la care a lucrat împreună cu colaboratorii săi. În epocă, a fost invocat un document, numit "lista lui Günther", care cuprindea o serie de personalităţi publice (peste 200 de nume) care desfăşurau, pe bani, o activitate favorabilă Puterilor Centrale, iar generalul s-ar fi aflat pe această listă. A. Günther era director general al societăţii petrolifere "Steaua Română" şi activa pentru influenţarea opiniei publice, astfel încât România să nu intre în război alături de Antanta, să fie neutră pe mai departe sau să lupte alături de germani şi austro-ungari. Peste suspiciunile de trădare, peste suferinţele fizice ( avea 63 de ani ), au mai venit şi insuccesele militare ale soldaţilor noştri, a căror vitejie nu a putut compensa inferioritatea dotării faţă de armata Puterilor Centrale. În 6 septembrie a căzut Turtucaia, iar în luna următoare, armata română a fost obligată să se retragă dincoace de Carpaţi şi să cedeze teritorii însemnate inamicului, poziţionându-se în sudul Moldovei. De Planul Z se alesese praful. În 12 noiembrie, chiar aici, în vila aceasta cochetă, generalul Vasile Zottu s-a sinucis. Peste două-trei săptămâni, husarii şi honvezii defilau triumfători pe străzile Bucureştiului, iar soldaţii români se pregăteau să înfrunte, în tranşeele Vrancei, iarna grea şi înfrângerea umilitoare, sperând că soarele gloriei va lumina şi feţele lor. Mai aveau de aşteptat şi de luptat încă doi ani. Generalul Zottu a fost îngropat la cimitirul Bellu. Din fericire, casa a supravieţuit tututor nenorocirilor care au dus de-a lungul timpului la dispariţia multor clădiri de epocă din Bucureşti (cutremure, bombardamente, incendii, demolări etc.). Sub streaşină, pe brâul ornamental, din loc în loc, se află în basorelief, lucrate din gips, armuri de legionar roman. Semn clar că vila a aparţinut unui militar. Unul care nu a căzut glorios pe câmpul de luptă, ci şi-a luat singur zilele.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
