Este casa unde a locuit odinioară generalul Vasile Zottu, șeful Statului Major General al Armatei, în cei doi ani de neutralitate a României, și șef al Marelui Cartier General, în timpul ofensivei din Transilvania. Soarele care s-a ridicat peste turla Bisericii Boteanu luminează parțial pereții vilei, în timp ce porțiuni mari din zidul exterior rămân în umbră. Întocmai ca destinul generalului ajuns pe culmile gloriei, dar prăbușit apoi tragic, în urma unor împrejurări încă neelucidate pe deplin.
"Virtutea Militară", la 24 de ani
Răsfoind edițiile Anuarului Bucurescilor, de la începutul sec. XX, descopăr purtători ai numelui Zottu având diferite profesiuni: laborant, profesor, comerciant, fotograf etc. După rezonanță, numele este de origine sud-dunăreană, cel mai probabil aromână, unul dintre bucureștenii prezenți în anuare numindu-se, elocvent, Tașula Zottu. Dintre toți aceștia, Vasile Zottu, născut în 14 noiembrie 1853, la București, a ajuns cel mai cunoscut. A absolvit Școala Militară de Subofițeri cu gradul de sublocotenent. La 24 de ani, a primit botezul focului, ca șef al unui pluton de geniști, în timpul Războiului de Independență, la finalul ostilităților fiindu-i acordate patru medalii, printre care și "Virtutea Militară". După 1878, în România independentă, Zottu a urcat treptele ierarhiei militare, a ajuns comandant de brigăzi și divizii și i s-a încredințat comanda "Cetății București", un sistem de forturi construite în jurul Capitalei, la o distanță de 20 de km de centru, și dotate cu tunuri. În 1911, pentru câteva luni, Zottu a atins culmea carierei sale, ocupând funcția de șef al Statului Major al Armatei, o culme pe care a revenit în aprilie 1914.
Palatul Cercului Militar
Cine trece astăzi pe Calea Victoriei și privește Palatul Cercului Militar Național cu greu își poate imagina că în acest loc a existat cândva o mânăstire, numită Sărindar, lângă ale cărei ziduri dinspre apus zăcea o baltă puturoasă, unde orăcăiau vara mii de broaște. Mânăstirea s-a ruinat și în cele din urmă a fost rasă de pe fața pământului. Rămas gol, locul a fost ales de elitele politice și militare ale vremii pentru construirea unui palat destinat a fi sediu al cercului militar, o formă de asociere a ofițerilor după model francez. Planurile clădirii au fost întocmite de arhitectul Dimitrie Maimarolu, care a câștigat concursul public de proiecte, și lucrările au început în 1911, constructor fiind Antrepriza Blekman-Moscovici. Președinte al comisiei responsabile cu coordonarea lucrărilor era chiar generalul Vasile Zottu, care a intrat în conflict deschis cu Maimarolu. Oamenii generalului au modificat proiectul inițial elaborat de arhitect, susținând că acesta nu mai corespunde "noilor realități". Frecușurile dintre militari și echipa de arhitecți au întârziat lucrările, au fost și întreruperi, dar în 1916, clădirea era aproape gata. Numai bună pentru a fi folosită nu de ofițerii noștri, pentru conferințe și serate, ci de ofițerii germani, care au înghesuit aici prizonieri de război români și ruși, Bucureștiul fiind din noiembrie 1916 sub ocupație germană. În prezent, bustul lui Zottu este pus la loc de cinste în Salonul Fondatorilor, unde se află și bustul lui Maimarolu.
Planul Z
În 28 iulie 1914 a început Primul Război Mondial, când Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, Germania a intrat în conflict cu Rusia, apoi Franța cu Germania, statele europene aruncându-se într-un iureș sângeros, care a cuprins continentul de la un capăt la altul. România a ales să fie neutră și, timp de doi ani, a fost liniște și pace la nordul Dunării. O liniște aparentă, fiindcă o parte a elitei politice tutelate de Ion I.C. Brătianu, marele lider liberal, intuia că războiul va reconfigura harta Europei și că exista astfel oportunitatea realizării unirii Transilvaniei cu Țara. Deși România avea încheiat un tratat de alianță cu Germania, legăturile dintre cele două state fiind inclusiv de natură dinastică, prin apartenența lui Carol I la familia Hohenzollern, oamenii politici liberali de la București au negociat în secret intrarea în război alături de Antanta, bloc militar care reunea Franța, Anglia și Rusia. În anii de neutralitate, politicienii pro-Antanta și militarii s-au pregătit pentru ziua cea mare, când armata română urma să se angajeze în conflict, adică să treacă peste Carpați, în Transilvania, pe atunci o provincie a Imperiului Austro-Ungar. Campania militară trebuia făcută după un plan, iar de întocmirea acestui plan s-au ocupat generalul Vasile Zottu și colaboratorii săi de la Statul Major General. I s-a spus "Ipoteza Z", cel mai probabil după numele generalului. Potrivit acestui plan, grosul armatei române trebuia să atace pe toată linia Carpaților și să înainteze spre inima Transilvaniei, iar o mică armată, sprijinită de ruși, să apere flancul sudic (Dobrogea și linia Dunării) de un eventual atac germano-bulgar, executat sub comanda temutului general von Mackensen. Războiul era un joc de șah funest. În 15 august 1916, a fost înființat Marele Cartier General cu sediul la Periș, iar Zottu a fost numit șef al acestei noi structuri de comandă, cu două săptămâni înainte ca armata română să treacă peste crestele Carpaților. Aparent, era pe culmile gloriei, în realitate, era un om bolnav, iar conducerea efectivă era în mâinile generalului Dumitru Iliescu, un apropiat al lui Ion I. C. Brătianu.
Împins la sinucidere
Destinul generalului Zottu, pe cât de luminos a fost la început, pe atât de abrupt și tenebros s-a sfârșit în toamna anului 1916. I s-a pus în spinare că ar fi favorizat transmiterea către inamic a Planului de campanie, în baza căruia armata noastră a intrat în Transilvania, adică tocmai planul la care a lucrat împreună cu colaboratorii săi. În epocă, a fost invocat un document, numit "lista lui Günther", care cuprindea o serie de personalități publice (peste 200 de nume) care desfășurau, pe bani, o activitate favorabilă Puterilor Centrale, iar generalul s-ar fi aflat pe această listă. A. Günther era director general al societății petrolifere "Steaua Română" și activa pentru influențarea opiniei publice, astfel încât România să nu intre în război alături de Antanta, să fie neutră pe mai departe sau să lupte alături de germani și austro-ungari. Peste suspiciunile de trădare, peste suferințele fizice ( avea 63 de ani ), au mai venit și insuccesele militare ale soldaților noștri, a căror vitejie nu a putut compensa inferioritatea dotării față de armata Puterilor Centrale. În 6 septembrie a căzut Turtucaia, iar în luna următoare, armata română a fost obligată să se retragă dincoace de Carpați și să cedeze teritorii însemnate inamicului, poziționându-se în sudul Moldovei. De Planul Z se alesese praful. În 12 noiembrie, chiar aici, în vila aceasta cochetă, generalul Vasile Zottu s-a sinucis. Peste două-trei săptămâni, husarii și honvezii defilau triumfători pe străzile Bucureștiului, iar soldații români se pregăteau să înfrunte, în tranșeele Vrancei, iarna grea și înfrângerea umilitoare, sperând că soarele gloriei va lumina și fețele lor. Mai aveau de așteptat și de luptat încă doi ani. Generalul Zottu a fost îngropat la cimitirul Bellu. Din fericire, casa a supraviețuit tututor nenorocirilor care au dus de-a lungul timpului la dispariția multor clădiri de epocă din București (cutremure, bombardamente, incendii, demolări etc.). Sub streașină, pe brâul ornamental, din loc în loc, se află în basorelief, lucrate din gips, armuri de legionar roman. Semn clar că vila a aparținut unui militar. Unul care nu a căzut glorios pe câmpul de luptă, ci și-a luat singur zilele.