Luni, prima zi de concediu din acel an, a trecut şi a venit marţi. M-a trezit un mieunat care suna ca o rugăminte. L-am întrebat pe soţul meu dacă aude şi el. Mi-a răspuns că da şi că l-a auzit toată noaptea. Am deschis uşa apartamentului şi am descoperit un pisoi ce a venit imediat spre mine. L-am împins uşor peste prag, i-am închis uşa şi m-am dus să-i aduc ceva să mănânce. A refuzat. Tot ce voia era să intre în casă. Atunci l-am luat în braţe şi-am coborât cu el afară. Am urcat repede treptele înapoi, ca să nu-i mai văd privirea rugătoare. Am mers la bucătărie, dar l-am auzit şi de acolo plângând. Plângea aşa de jalnic, încât mi s-a rupt sufletul şi-am început să plâng şi eu. După negocieri cu soţul meu, mâţul a fost adus în casă. M-am uitat atent la sufleţelul din braţele mele. Era negru, cu o pată albă pe botic, guler alb, ghetuţe albe şi doi ochi verzi cum nu mai văzusem până atunci. Era o frumuseţe, cu mustăţile şi sprâncenele arse (cine ştie unde trăise până atunci). Torcea şi mieuna. Nu a mâncat nimic, a dormit două zile şi două nopţi, înfăşurat într-o haină. Nu ştiam ce să fac cu el, hotărâsem să-l ţinem doar până ce îşi revine. Dar, după cele două zile, a început să mănânce, să facă ture de la unul la altul şi să ne lingă pe mâini. În sufletul meu ştiam că e al meu şi că n-o să ne mai despărţim. Aşa a fost. I-am spus Mitzu, iar mama - Mărţişor, doar îl găsisem în martie. Încet-încet, a devenit membru al familiei cu drepturi depline, băiatul meu cu blăniţă şi codiţă. Parcă apartamentul închiriat fusese mort până atunci, iar acum învia. Îi legam un şnur de mărţişor de codiţă şi alerga în jurul lui sau soţul meu îi plimba un şiret, făcându-i curse lungi. În zilele de concediu ce au urmat, l-am pus pe umăr, zicându-i: "Hai să ne iubim, Mitzu!", şi de atunci, de câte ori veneam acasă, sărea pe umărul meu şi ne iubeam.
Dar Mitzu a crescut şi minunea de motan ce se făcuse îşi cerea drepturile, dorea să iasă afară, să alerge prin iarbă, să curteze mâţele. Spre hazul vecinilor, l-am scos câteva zile, legat cu un cordon de gât. Mama, care între timp devenise bunica lui, l-a învăţat afară. A trecut un an, au mai trecut câteva luni şi am reuşit să ne cumpărăm un apartament, departe de strada principală, de maşini, dar la cinci minute de vechiul bloc. Frumosul şi răsfăţatul meu avea de acum casa lui. Dar noua locuinţă nu i-a plăcut la început, a plâns, m-a muşcat, pe urmă a regretat şi m-a lins pe mâini. A stat câteva zile în casă, uitându-se pe geamul de la bucătărie, apoi l-am învăţat afară. După săptămâni de mers la vechiul bloc s-a obişnuit, a cucerit noul teritoriu şi a făcut să crească numărul pensiilor pe care trebuia să le plătesc pentru odraslele lui... Anul trecut am aflat că în familie o să mai sosească un membru, de data asta un copilaş. L-am luat în braţe şi i-am spus: "Mitzu, o să mai ai un frate, trebuie să avem grijă de el şi să-l iubim". M-a privit atent şi a început să toarcă, doar înţelegea! A fost o sarcină cu foarte multe probleme, cu luni întregi de stat în pat, dar cu multă iubire, fuioare întregi toarse, două lăbuţe şi un botic puse pe burta unde era minunea ce urma să se nască. Nu s-a mai îndrăgostit în primăvara aceea, ştia că trebuie să stea lângă mama lui. În noiembrie, anul trecut, s-a născut Radu-Gabriel. Au urmat săptămâni grele pentru Mitzu, în care nu l-am lăsat în dormitor, de frică să nu se culce pe copil. S-a resemnat, dormind pe fotoliul din sufragerie, apoi, presimţind poate ce urma să se întâmple, s-a mutat la uşa dormitorului. După o vreme, s-a obişnuit şi acolo, sau aşa mi s-a părut mie, s-a îndrăgostit din nou, pleca pe afară, venea fericit, vorbeam, ne îmbrăţişam. A fost frumos!
Martie 2003. Un copil îmi sună la uşă şi-mi spune că s-ar putea ca Mitzu să fie bolnav, fiindcă stă ciucit şi nu mai fuge când trece pe lângă el cineva. (Noii vecini nu erau iubitori de animale, când le ieşea Mitzu-n cale, dădeau cu piciorul în el. Am coborât şi l-am luat în braţe. Era ca un fulg el, de care toată lumea se mira cât e de mare şi gras. Am ajuns în casă şi l-am pus jos în bucătărie. A început să plângă gemut, aţintindu-mă cu o privire sfâşietoare. A fost dus la veterinar. Diagnosticul ne-a înmărmurit: Mitzu, cel mai blând şi mai tandru motan, care nu se supăra când cineva îl lovea, privindu-l doar mirat şi nedumerit, fusese bătut. Crunt! Pierdea căldură, avea 36 cu 7. Sticle cu apă caldă şi prosoape încălzite au stat permanent lângă el, până ne-am gândit c-ar fi mai bine să-l ţinem în braţe. L-am ţinut toţi, pe rând. Mieuna sfâşietor. Ultimul l-a ţinut soţul meu. Eu i-am luat căpşorul în palme. M-a privit cu pupilele dilatate, a mieunat încă o dată şi a murit. L-am îngropat la vechiul bloc, unde animalele sunt iubite şi respectate.
Cineva mi-a spus că Dumnezeu ne trimite pe toţi pe pământ cu o anumită misiune. Noi, oamenii, ne-o îndeplinim sau nu. Animalele şi-o îndeplinesc în mod sigur. Mitzu a fost lângă mine când am trecut prin clipe grele, când am fost fericită. M-a învăţat să fiu mai bună, mai generoasă, să iubesc necondiţionat şi să iert. Acum, când el nu mai este, lumea mea e mult mai săracă. Mi-a adus lumină şi bucurie în suflet. A fost băiatul meu cu blăniţă şi codiţă.
C.S.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
